ICCJ. Decizia nr. 4854/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin acțiunea înregistrată la data de 7 mai 2010 pe rolul Tribunalului București, reclamanta N.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că tatăl său O.V. a fost urmărit de securitate, anchetat, reținut și condamnat de Tribunalul Militar București la o pedeapsă de 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului unor drepturi prin Sentința penală nr. 969 din 29 septembrie 1959 dată de T.M.B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., totodată să se constate că la data de 28 iulie 1959 a fost instituit sechestrul asigurător pe bunurile mobile și imobile aparținând părinților reclamantei, astfel că s-a întocmit procesul-verbal de sechestru referitor la 1/2 din suprafața de 12,94 ha teren arabil situat în comuna Crunți și pentru 1/2 din casa de locuit, plus un număr de 6 oi.

A mai solicitat ca pârâții să fie obligați la plata de daune morale în sumă de 500.000 euro pentru condamnarea politică aplicată numitului O.V., precum și la 400.000 de euro reprezentând despăgubiri materiale pentru confiscarea totală a averii personale.

în drept a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă nr. 1733 din 15 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 de euro, echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind plata de despăgubiri materiale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Tatăl reclamantei a fost condamnat politic prin Sentința penală nr. 969 din 29 septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar București la o pedeapsă de 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale incriminată de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., totodată fiind instituit sechestru asigurător asupra averii condamnatului, pedeapsă din care numitul O.V. a executat 4 ani, ulterior fiind grațiat pentru restul de pedeapsă.

Potrivit relațiilor furnizate de Casa Județeană de Pensii Ialomița a rezultat că tatăl reclamantei a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

S-a reținut incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri materiale în sumă de 400.000 de euro, nefiind administrate probe concludente pe acest aspect.

împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta N.N. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta N.N. a criticat sentința pentru cuantumul scăzut al despăgubirilor morale acordate și pentru respingerea solicitării privind despăgubirile materiale.

în motivarea apelului formulat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Prin urmare textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată și încetându-și efectele juridice din data de 1 ianuarie 2011.

în motivarea apelului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că la data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.358 a statuat ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor".

în consecință, concluzia care se impune este aceea că dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională care continuă soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constată prin decizia Curții Constituționale.

în subsidiar, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva autorului reclamantei în perioada comunistă, a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată este mare.

în plus, în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia nr. 361 A din 1 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a, a respins apelurile.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 221/2009.

La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009, care la art. 5 alin. (1) prevedea că "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".

Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, deci a intrat în vigoare după data promovării acțiunii - a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.354/2010.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

După publicarea în M. Of. a Deciziilor nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: "Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: la art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: art. 5 - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la (...)"; de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a instanței competente să o soluționeze.

Din analiza acestor dispoziții legale instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

în acest fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției."

Consecințele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante au fost analizate din perspectiva art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil și, în consecință, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii.

Aplicarea în continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică și situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/abrogat dispozițiile legii vechi - ci de constatarea neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

Dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului.

De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

La evaluarea respectării în speța de față a principiului nediscriminării s-a avut în vedere și situația persoanelor care au dobândit despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 și în raport de care reclamanta se află într-o situație discriminatorie evidentă.

întrucât art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale cu unul dintre drepturile și libertățile garantate de Convenție, s-a analizat respectarea în speță a imperativului procesului echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept care include, ca o componentă a sa, atât dreptul de acces la instanță, cât și principiul "egalității armelor".

Aplicarea Deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față - fapt ce ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile - poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului.

Cu privire la respectarea dreptului de acces la instanță, s-a reținut că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantei a luat naștere atât un drept procesual de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată pe fond cererea sa, cât și vocația (aparținând dreptului material) de a dobândi un drept de creanță, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.

Respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanță și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului crează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Criticile referitoare la cuantumul daunelor morale au fost găsite neîntemeiate.

în acord cu prima instanță s-a avut în vedere faptul că prin condamnarea politică dispusă prin Sentința penală nr. 969 din 29 septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar București, împotriva tatălui reclamantei, au fost lezate drepturile fundamentale ce sunt apărate de Constituția României, respectiv dreptul la libertate, demnitate, onoare, și i-au cauzat acestuia multiple suferințe fizice și psihice.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Pentru a se limita gradul de aproximare, în mod corect a procedat instanța de fond, prin aceea că a ținut cont și de acele criterii legale instituite chiar de legiuitor, prin dispozițiile art. 5 din lege, pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit - respectiv de faptul că tatăl reclamantei a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare.

Chiar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al condamnării reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat tatăl reclamantei.

Prin apelul declarat, apelanta-reclamantă a criticat și soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor cu privire la daunele materiale, în sumă de 400.000 euro, pentru confiscarea totală a averii dispusă prin hotărârea de condamnare.

Aceste critici au fost respinse deoarece reclamanta nu a depus la dosar nicio precizare din care să reiasă faptul dacă a beneficiat sau nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau dacă a formulat notificare pentru restituirea averii confiscate tatălui său în mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 41/1965 s-a dispus restituirea imobilelor confiscate către foștii proprietari, în tabelul anexă nr. 2, la poz. 58 figurând tatăl reclamantei, O.V., condamnat prin Sentința penală nr. 969/1959 a Tribunalului Militar București.

împotriva acestei au declarat recurs toate părțile.

Reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în critici arătând că:

- în mod greșit a fost respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale de către instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, deși în cauză s-a dovedit prejudiciul material și sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 221/2009;

- cuantumul daunelor morale acordate este prea mic.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în critici a arătat că prin Deciziile nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și ca atare acest articol nu mai produce efecte;

Aplicarea deciziilor Curții Constituționale nu este de natură să răpească reclamantei speranța legitimă, aceasta nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

Anularea unei dispoziții legale cu ocazia controlului de constituționalitate reprezintă rezultatul funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității;

Nu s-a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, iar temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în critici a arătat că:

- prin Deciziile nr. 1.358/ 2010 și nr. 1.360/2010 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și ca atare acest articol nu mai produce efecte;

- reclamanta nu poate considera că ar fi avut o speranță legitimă;

- cauza fiind în faza apelului la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale nu s-a produs o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul reclamantei la un proces echitabil;

- cuantumul daunelor morale acordate este exagerat de mare.

Recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București vor fi admise, iar recursul reclamantei N.N. va fi respins pentru următoarele considerente comune:

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 /07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

în speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi primită nici critica reclamantei prin care se arată că în mod greșit a fost respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale de către instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, deși în cauză s-a dovedit prejudiciul material și sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 221/2009. Instanța de fond a respins acest capăt de cerere în mod corect, soluție menținută și de instanța de apel care a reținut că reclamanta nu a depus la dosar nicio precizare din care să reiasă faptul dacă a beneficiat sau nu de dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau dacă a formulat notificare pentru restituirea averii confiscate tatălui său în mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 41/1965 s-a dispus restituirea imobilelor confiscate către foștii proprietari, în tabelul anexă nr. 2, la poz. 58 figurând tatăl reclamantei, O.V., condamnat prin Sentința penală nr. 969/1959 a Tribunalului Militar București.

Cum în faza recursului nu se mai poate face o reevaluare a probelor și a situației de fapt, critica va fi respinsă ca nefondată

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București. A fost modificată în parte decizia atacată, au fost admise apelurile pârâtului și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii. Celelalte dispoziții ale deciziei au fost menținute. Recursul reclamantei a fost respins.

← ICCJ. Decizia nr. 4887/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4883/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4854/2012. Civil