ICCJ. Decizia nr. 4905/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4905/2012
Dosar nr. 1756/115/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamantul K.O. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
Prin sentinţa civilă nr. 1065 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 50.000 euro, la data efectuării plăţii şi suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că autoarea reclamantului, numita K.T., a fost deportată la muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5 ani, perioadă în care a muncit în condiţii foarte grele, supusă unor tratamente inumane, fiind afectată negativ fizic cât şi psihic atât în perioada deportării, cât şi după revenirea din U.R.S.S.
Cu privire la reclamant, Tribunalul a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), Teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite prizonieri.
De asemenea, instanţa a constatat că în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 6 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5, lit. a) Teza II-a, din Legea nr. 221/2009.
Referitor la prejudiciul moral, prima instanţă a constatat că reclamantul a făcut dovada, prin declaraţia martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecinţa degradării stării fizice şi psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului, viaţa sa fiind direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor şi a apreciat că suma de 50.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul K.O. a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei instanţei de fond, în sensul obligării pârâtului la plata de despăgubiri în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă a instanţei.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate ca neîntemeiată şi nelegală, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 966 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii introductive de instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Această soluţie se impune deoarece în cauză nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, litigiul aflându-se în apel, al cărui caracter devolutiv, îndreptăţeşte instanţa de judecată să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul K.O., arătând că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a cărei aplicare încalcă principiul neretroactivităţii şi nediscriminării, ci este incidentă Legea nr. 221/2009, conform principiului tempus regit actum.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, decizia instanţei de apel fundamentată pe decizia de neconstituţionalitate în discuţie, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care textul legal ce reglementează acordarea daunelor morale în prezenta cauză nu ar fi fost declarat neconstituţional, măsura administrativă faţă de care s-a solicitat reparaţia morală în temeiul Legii nr. 221/2009 nu se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior intervalului de timp expres prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.
Autoarea reclamantului a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
În atare situaţie, chiar în absenţa Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, acţiunea reclamantului ar fi fost neîntemeiată, raportat la împrejurarea că măsura abuzivă faţă de care s-a solicitat reparaţia morală excede domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.O. împotriva deciziei nr. 966 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4899/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4907/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
