ICCJ. Decizia nr. 4907/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4907/2012
Dosar nr. 2618/30/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2405/PI din 30 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul, împreună cu soţia şi mama lui au fost deportaţi în localitatea F.N. la data de 18 iunie 1951, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, iar prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955 le-au fost ridicate restricţiile imobiliare.
Împreună cu aceştia au mai fost deportaţi K.E., I.P. şi copii reclamantului I.E., respectiv, C.C.
Având în vedere că reclamantul este fiul lui C.V. - rude de gradul I şi soţul lui C.E., iar cei doi autori ai reclamantului sunt decedaţi, potrivit certificatelor de deces depuse la dosar, Tribunalul a reţinut că reclamantul are calitate procesuală activă, atât în ce priveşte prejudiciul suferit prin deportarea proprie, cât şi pentru prejudiciul suferit de soţia, respectiv, mama lui, ca urmare a deportării acestora, astfel că a respins excepţia invocată de pârât prin întâmpinare.
În schimb, a constatat că daunele morale nu pot fi acordate pentru rudele colaterale, astfel că reclamantul nu are calitate procesuală activă pentru prejudiciul moral suferit de I.P., despre care reclamantul susţine că este fratele său.
Tribunalul a mai reţinut că legea specială de reparaţie prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru condamnările politice cât şi pentru măsurile administrative abuzive şi raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul, soţia sa şi mama lui, la durata acesteia, a apreciat că acesta are dreptul la 10.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa, la plata sumei de 5.000 euro, cu acelaşi titlu, pentru deportarea soţiei şi la 5.000 de euro daune morale pentru deportarea mamei, în acest sens acţiunea fiind admisă în parte.
Tribunalul a mai reţinut că măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operaţii aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.
În consecinţă, Tribunalul a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 20.000 euro, prin echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea sa, a soţiei sale C.E. şi a mamei sale C.V. şi a respins cererea de obligare a pârâtului la plata diferenţei de 1.480.000 euro, reprezentând daune morale pentru deportarea lor.
De asemenea, Tribunalul a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea fratelui său, I.P.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul C.I. a arătat că suma acordată de către prima instanţă cu titlu de despăgubiri este prea mică în raport de prejudiciul moral suferit.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că prin Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2011 ale Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2011 ale Curţii Constituţionale, acestea fiind pronunţate ulterior înregistrării acţiunii sale.
În cauză a formulat întâmpinare şi pârâtul, care a invocat dispoziţiile Deciziilor Curţii Constituţionale şi faptul că prevederile legale constatate a fi neconstituţionale, pe care îşi întemeiază reclamantul acţiunea, au rămas fără efecte juridice din data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 976 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al acţiunii reclamantului.
Având în vedere că decizia de neconstituţionalitate în discuţie a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, care readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.I., formulând următoarele critici:
I. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al nediscriminării, prin crearea unei situaţii în care, pentru acelaşi prejudiciu cauzat, soluţiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispoziţiile legale comunitare şi practica judiciară a Curţii Europene în materie, funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
II. Prin soluţia adoptată, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului, principiul consacrat de art. 1 C. civ. şi de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
III. Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, instanţa de apel a încălcat prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, acte normative care, potrivit art. 20 din Constituţia României au prioritate de aplicare.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
II. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, decizia instanţei de apel fundamentată pe decizia de neconstituţionalitate în discuţie, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 22 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
III. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurentul-reclamant.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 976 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4905/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4908/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
