ICCJ. Decizia nr. 4909/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4909/2012
Dosar nr. 9691/3/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii M.I. şi M.Ş. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor luate împotriva tatălui lor, M.V., în temeiul art. 329 C. pen., art. 457, art. 463, art. 304 C.J.M., în baza cărora a fost condamnat la data de 03 mai 1949 la trei luni şi o zi închisoare, respectiv prin art. 4 din Legea nr. 289/1947, în baza căruia a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 755 din 17 mai 1948 la un an şi o lună închisoare corecţională; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 6 luni şi 19 zile pe care tatăl lor a petrecut-o în închisorile comuniste, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că, prin sentinţa penală nr. 755 din 17 mai 1948, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, tatăl lor, M.V., a fost condamnat la un an şi o lună închisoare corecţională pentru fapta prevăzută şi pedepsită de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, propagandă politică contra partidului comunist. Prin decizia penală nr. 2666 din 07 iulie 1948 pronunţată de Curtea Bucureşti, secţia a IV-a penală, a fost admis recursul declarat împotriva sentinţei mai sus amintite şi s-a dispus casarea acesteia. La data pronunţării acestei decizii, tatăl lor efectuase deja 3 luni şi 18 zile de închisoare. Ulterior, la data de 03 mai 1949, acesta a fost din nou condamnat la trei luni şi o zi închisoare, în baza art. 329 C. pen., art. 457, art. 463, art. 304 C.J.M. pentru delictul de răspândire de ştiri false.
Având în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, măsura luată împotriva tatălui lor nu reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, astfel că se impune ca acest caracter politic să fie constatat de către instanţa de judecată, în baza art. 4 alin. (2) din aceeaşi Lege.
S-a mai arătat că motivele pentru care a fost reţinut tatăl reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de daune morale, au precizat că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă ca tatăl lor a petrecut în închisorile comuniste o perioadă de 6 luni şi 19 zile, că acesta a decedat la data de 14 ianuarie 1992, iar reclamanţii, în calitate de fii, sunt îndreptăţiţi să solicite aceste despăgubiri morale.
Astfel, daunele morale solicitate reprezintă o „reparaţie morală pecuniară rezonabilă”, având în vedere traumele la care tatăl reclamanţilor a fost supus; în suma solicitată, reclamanţii au inclus şi salariul neîncasat de către tatăl lor în perioada 19 martie 1947-01 aprilie 1950, la care se adaugă şi perioadele ulterioare, ce reies din cartea de muncă prin desele concedieri - suma respectând raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârşite de stat şi suferinţele morale produse tatălui lor.
Reclamanţii au invocat şi recenta jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, care, prin decizia nr. 148/2008 pronunţată în Dosarul nr. 26869/3/2009, i-a recunoscut fostului deţinut politic L.O. dreptul de a încasa despăgubiri în cuantum de 500.000 euro. Mai mult, la data de 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat într-o altă cauză privind deţinuţii politici, respectiv, privind pe V.C., hotărând şi în acest caz a acorda o despăgubire morală pecuniară în cuantum de 350.000 euro pentru cinci ani şi opt luni, păstrând acelaşi calcul de 70.000 euro pentru fiecare an de detenţie.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa trebuie să cenzureze cuantumul daunelor morale de aşa natură încât o astfel de reparaţie să nu se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1431 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnărilor dispuse împotriva autorului lor prin sentinţa penală nr. 755/1948, precum şi prin sentinţa penală nr. 256 din 3 mai 1949, a obligat pârâtul la plata despăgubirilor de 4.000 euro către reclamanţi, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de autorul acestora, a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 755 din 17 mai 1948, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, autorul reclamanţilor, M.V., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi o lună închisoare corecţională, pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracţiunea de propagandă politică. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, s-a dispus arestarea inculpatului M.V. Prin decizia penală nr. 2666 din 7 iulie 1948, pronunţată de Curtea Bucureşti, sentinţa menţionată a fost casată, pentru vicii de procedură. De asemenea, prin sentinţa penală nr. 256 din 3 mai 1949, tatăl reclamanţilor a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni şi o zi închisoare corecţională, pentru delictul de răspândire de ştiri false, prevăzut şi pedepsit de art. 329 C. pen.
Autorul reclamanţilor a fost încarcerat de la 15 aprilie 1948 până la 03 august 1948, fiind din nou încarcerat în temeiul mandatului de arestare din anul 1949, fiind trimis în judecată şi ulterior condamnat prin sentinţa nr. 256/1949 a Tribunalului Constanţa. Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că autorul reclamanţilor a fost urmărit de organele securităţii, dovadă fiind notele întocmite de informatorii fostei securităţi.
Conform certificatului de moştenitor din anul 1992, de pe urma defunctului M.V., decedat la 14 ianuarie 1992, au rămas ca moştenitori reclamanţii, care sunt descendenţi de gradul I ai persoanei condamnate, justificându-şi, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 62/2010.
În aceste condiţii, în ce priveşte condamnarea autorului reclamanţilor în temeiul art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracţiunea de propagandă politică, dar şi condamnarea dispusă în temeiul art. 329 C. pen., Tribunalul a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, acestea nu constituie de drept condamnări cu caracter politic, însă, în raport de art. 1 alin. (3), rap. la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, condamnările au caracter politic faţă de chiar natura infracţiunilor reţinute în sarcina autorului reclamanţilor.
Tribunalul a constatat, astfel, că acţiunea este în parte întemeiată, reclamanţii făcând dovada îndeplinirii cerinţelor Legii nr. 221/2009 modificată, pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic suferită de autorul acestora. Prin măsura condamnării, instanţa a apreciat că s-a cauzat persoanei un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţiile cu apropiaţii, colegii, vătămări care îşi găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă şi de familia sa.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a moştenitorilor victimei, apreciind că suma de 4.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi art. 5 alin. (1) lit. a) a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, această decizie nu a fost publicată în M. Of., astfel că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, prevederile în cauză îşi continuă aplicarea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.I. şi M.Ş., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamanţii M.I. şi M.Ş. au arătat că despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin arestarea abuzivă a autorului reclamanţilor asupra vieţii sale sociale, implicit asupra reclamanţilor, iar cele acordate de instanţa de fond nu îndeplinesc acest criteriu, cuantumul lor fiind prea redus, raportat la prejudiciul real suferit.
Totodată, au precizat că, după intervenţia instanţei de contencios constituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de reglementările internaţionale în materie, respectiv art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentului a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cu referire la art. 20 din Constituţia României.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în principal, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere pronunţarea celor două decizii ale Curţii Constituţionale, iar, în subsidiar, reaprecierea cuantumului daunelor morale la care acesta a fost obligat, raportat la jurisprudenţa constantă internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că hotărârea pronunţată este nelegală faţă de neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 556/A din 1 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor; a admis apelul pârâtului şi al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat sentinţa atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, faţă de declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010, obligatorii pentru instanţele de drept comun, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale a fost lipsit de suport juridic, ceea ce determină ca pretenţiile astfel întemeiate să nu mai poată fi primite.
Instanţa de apel a mai reţinut că reglementările adoptate au ţinut seama de actele normative internaţionale evocate de către reclamanţi; că prin deciziile de neconstituţionalitate pronunţate nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu se poate reţine că la momentul soluţionării cauzei în apel reclamanţii ar fi avut un bun sau o speranţă legitimă în sensul normei anterior citate; că nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se procedează la analizarea tuturor aspectelor deduse judecăţii în primă instanţă; că nu a fost încălcat principiul nediscriminării şi nici dreptul la un proces echitabil, întrucât declararea neconstituţionalităţii temeiului juridic al daunelor morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un mecanism legal, de control al conformităţii normelor respective cu legea fundamentală.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I. şi M.Ş., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii au formulat următoarele critici:
I. Prin aplicarea în cauză a Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, împrejurare faţă de care decizia de neconstituţionalitate arătată nu este incidentă în speţă.
II. Aplicând în cauză efectele Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, instanţa de apel a încălcat principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament în faţa legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
III. Aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale încalcă pactele şi tratatele la care România este parte şi care au prioritate de aplicare în dreptul naţional, conform art. 20 din Constituţia României
Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, instanţa de apel a încălcat prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile Adunării Parlamentului a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale O.N.U., precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Pârâtul a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul constatării caracterului politic al condamnărilor dispuse împotriva autorului reclamanţilor, capăt de cerere lipsit de interes faţă de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 enumeră în mod expres în art. 1 măsura abuzivă respectivă ca având de drept caracter politic.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, decizia instanţei de apel fundamentată pe decizia de neconstituţionalitate în discuţie, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
II. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenţii-reclamanţi se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte , a căror încălcare se invocă de către recurenţii-reclamanţi.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
Referitor la recursul pârâtului, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 755 din 17 mai 1948 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, autorul reclamanţilor, M.V., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi o lună închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 289/1947, respectiv, pentru infracţiunea de propagandă politică, iar prin sentinţa penală nr. 256 din 03 mai 1949 a fost condamnat la 3 luni şi o zi închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 329 C. pen., respectiv, delictul de răspândire de ştiri false.
În speţă, chiar dacă condamnările la care a fost supus autorul reclamanţilor se regăsesc în cele enumerate în mod expres de Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic, aceasta nu împiedică persoana îndreptăţită să solicite instanţei de judecată constatarea unei atare caracter.
Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al condamnării penale deduse judecăţii nu îndreptăţeşte instanţa de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziţie care să restricţioneze accesul reclamanţilor la un tribunal care să constate un atare caracter.
Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al condamnărilor penale dispuse împotriva autorului reclamanţilor, nu împiedică instanţa ca, la cerere şi pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unor astfel de măsuri privative de libertate.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.I. şi M.Ş., şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 556 A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4908/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4910/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
