ICCJ. Decizia nr. 4911/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4911/2012
Dosar nr. 35202/3/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta T.M., în calitate de fiică a defunctului Ţ.N., a solicitat conform Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 şi ridicată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm., din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea şi domiciliul obligatoriu, au fost suferinţe cauzate întregii familii, prin neajunsuri create de lipsa unei locuinţe, confort, asistenţă sanitară, hrană, posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, fiind încălcate drepturi fundamentale recunoscute de constituţiile în vigoare la acea dată, de natură a crea prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în viaţa socială, profesională şi familială ulterioară a autorului acesteia.
Reclamanta a mai arătat că prin decizia nr. 364 din 19 februarie 2009 s-a recunoscut autorului său calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 214/1999.
La data de 24 noiembrie 2010, reclamanta a formulat precizări ale temeiului juridic al acţiunii, menţionând că solicită a se avea în vedere şi următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1762 din 24 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale au fost constatate ca neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situaţie faţă de care pretenţiile deduse judecăţii au fost lipsite de suport juridic, urmând ca cererea să fie respinsă ca atare.
Referitor la cererea precizatoare, prin care s-a solicitat a se avea în considerare şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul a reţinut că adăugarea acestor temeiuri nu conduc la o soluţie diferită, întrucât, pe de o parte, niciunul din actele normative invocate nu prevede posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul moral ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, iar pe de altă parte, reglementările invocate nu contravin dreptului intern pentru a li se acorda prioritate de aplicare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T.M., arătând că legea incidentă în cauză este de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, Legea nr. 221/2009, ale cărei condiţii de soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a daunelor morale sunt îndeplinite în cauză.
Reclamanta a mai arătat că despăgubirile morale pot fi obţinute, în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţiei nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează şi în baza altor texte legale, invocate ca temei juridic alături de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, sens în care oricum soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii, este greşită.
Decizia de neconstituţionalitate în baza căreia acţiunea a fost respinsă nu este aplicabilă în cauză, iar art. 20 din Constituţia României prevede prioritatea de aplicare a actelor şi reglementărilor internaţionale, atunci când există neconcordanţe între acestea şi dreptul intern, cererea în despăgubiri putând fi soluţionată din perspectiva Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste";, a Rezoluţiei nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare"; ori a Declaraţiei asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, precum şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Reclamanta a mai arătat că suma solicitată cu titlu de daune morale este infimă faţă de cele acordate de instanţa europeană în cazuri similare, şi chiar faţă de cele acordate de instanţe din România pentru aceleaşi măsuri abuzive, din aceeaşi perioadă.
Mai arată reclamantul că a fost încălcat art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conform căruia exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie asigurate fără vreo deosebire, toate persoanele fiind egale în faţa legii şi având dreptul la o protecţie egală din partea legii, ceea ce înseamnă că pentru persoanele aflate în aceeaşi situaţie sau în situaţii comparabile, nu pot fi promulgate acte normative de natură a conduce la diferenţieri în ceea ce priveşte demersul lor juridic.
La data de 11 mai 2011, prin serviciul registratură, reclamanta a depus „Precizări”, având în vedere modificările survenite prin Decizia Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţional, a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea Tribunalului Constanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prin care a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de bani cerute, reprezentând repararea pagubelor suferite ca urmare a erorilor judiciare, a măsurilor abuzive la care a fost supus, prin care arată că:
Datorită acestei situaţii, înţelege să îşi precizeze acţiunea în sensul de a solicita să se aibă în vedere la soluţionarea cauzei şi următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României; Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 550/A din 30 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că precizările formulate de reclamantă în calea de atac a apelului, ulterior declarării neconstituţionale a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, referitoare la dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6, 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost avute în vedere la adoptarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie, a cărei aplicare este obligatorie pentru instanţele de drept comun şi care nu afectează în vreun fel principiul constituţional al neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 din Constituţie.
De asemenea, având în vedere că norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituţională, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cauză, se poate concluziona în sensul inexistenţei unei „speranţe legitime” în patrimoniul reclamantei, pe care nu o privează de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, atâta timp cât există o serie de reglementări similare în materie aflate în vigoare, care au constituit, dealtfel, premisa pronunţării deciziei de neconstituţionalitate.
Instanţa de apel a mai reţinut că toate criticile reclamantei din precizările depuse, privitoare la împrejurarea că indemnizaţiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislaţiei muncii, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curţii Constituţionale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuţie, paralelismul de reglementare şi nicidecum, diferenţa de reglementare echivalentă invocatei existenţe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.
Prin declararea ca neconstituţională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituţională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremaţiei Constituţiei, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanţă sau din cea a egalităţii de arme în cadrul unui proces.
Conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, anularea unei dispoziţii legale în cadrul controlului de constituţionalitate, se poate constitui într-un temei rezonabil şi obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct şi astfel, nediscriminatoriu.
Din această perspectivă, caracterul distinct al soluţiilor pronunţate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei din Legea nr. 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condiţiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă şi acest fapt indiferent de data sesizării instanţei de judecată în aceste din urmă cauze.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.M., formulând următoarele critici:
I. Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
II. Aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale încalcă pactele şi tratatele la care România este parte şi care au prioritate de aplicare în dreptul naţional, conform art. 20 din Constituţia României.
Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, instanţa de apel a încălcat prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
III. Instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al nediscriminării, prin crearea unei situaţii în care, pentru acelaşi prejudiciu cauzat, soluţiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate înseşi deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale şi practica judiciară a Curţii Europene în materie, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
IV. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ce reglementează dreptul de proprietate, cu referire la noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”, în accepţiunea dată de acest act normativ.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 30 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
II. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenta-reclamantă.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
III. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
IV. Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă nici dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun” şi de „speranţă legitimă”.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, parag. 137).
Noţiunea de „speranţă legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 550 A din 30 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4910/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4914/2012. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
