ICCJ. Decizia nr. 5005/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta T.E.A.C. a chemat în judecată pe pârâții M. (fostă S.) V. și Municipiul București, prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că Statul Român nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. V.L. nr. 168, et. 1, sector 2 și, urmare a comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâților, să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. V.L. nr. 168, et. 1, sector 2.

Prin Sentința civilă nr. 8618 din 17 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea imobilului revendicat este de 739.850 RON, ceea ce, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. atrage competența materială a tribunalului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 22 februarie 2010, sub nr. 9416/3/2010.

Prin Sentința civilă nr. 1588 din 21 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, referitor la excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată, că acest capăt de cerere nu este lipsit de interes, deoarece folosul practic urmărit de reclamantă prin promovarea acestui capăt de cerere este reprezentat de posibilitatea invocării în cadrul revendicării de la cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 a nevalabilității titlului autorilor acestora.

Pe fondul cererii, tribunalul a constatat că reclamanta este moștenitoarea defunctului C.B., calitate atestată de certificatele de moștenitor depuse la dosar. C.B. a fost proprietarul terenului din str. V.L. nr. 168, sector 2 pe care l-a dobândit în anul 1939 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26779 din 14 iulie 1939 de secția notariat a Tribunalului Ilfov.

Imobilul a fost naționalizat de la C.B. în anul 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950, aspect ce rezultă din Dispoziția de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent nr. 7152 din 14 decembrie 2006 a Primarului Municipiului București emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. NO2907 din 21 martie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul București reprezentat de S.C. A. S.A. a înstrăinat pârâtei S. (M.) V. apartamentul cu o suprafață de 145,79 mp., situat la etajul 1 al imobilului din str. V.L. nr. 168, sector 2, apartament alcătuit din cameră de zi, două dormitoare, bucătărie, baie, două debarale, cămară, oficiu, culoar, vestibul hol, palier, WC parter.

Imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 încadrându-se în ipoteza art. 1 și art. 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru imobilul în litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau vreo acțiune în revendicare de drept comun înaintea cererii de față, nefiind depuse la dosar dovezi în acest sens.

Prin Dispoziția nr. 7151 din 14 decembrie 2006 a Primarului Municipiului București emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost restituit în parte, în natură, imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2, respectiv construcție tip B (P+1, P+2) cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Dispoziția nr. 7152 din 14 decembrie 2006 a Primarului Municipiului București emisă în baza Legii nr. 10/2001 reclamantei i-a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor din imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2, vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin aceeași dispoziție acordându-se reclamantei pentru aceste părți din imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2, măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

în cauză, titlul de proprietate al pârâtei este valabil, fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii lui și este preferabil celui exhibat de reclamantă.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic special față de dreptul comun al acțiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de Stat dacă acesta a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul preluat de stat a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă. însă restituirea nu mai este posibilă nu numai în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, ci și în cadrul unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, deoarece este evident că prin legea specială, Legea nr. 10/2001, lege de reparație, legiuitorul a făcut opțiunea cu privire la condițiile restituirii unor imobile preluate de stat în perioada comunistă. Or, opțiunea legiuitorului cu privire la condițiile restituirii trebuie suportată numai de stat, iar nu de alte persoane, cum ar fi cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, care nu au obligația reparării prejudiciilor cauzate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nici să suporte consecințele momentului opțiunii legiuitorului cu privire la acordarea reparațiilor pentru prejudiciile aduse foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi reținut că imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă ar fi fost încheiat cu un non dominus, concluzia preferabilității titlului acesteia se impune pentru următoarele considerente:

în cazul imobilelor naționalizate, Legea nr. 112/1995, lege specială față de Codul civil, a introdus în legislația română o soluție diferită în cazul în care cumpărătorul unui asemenea bun a fost în eroare la încheierea actului de vânzare-cumpărare. Astfel, în această ipoteză, legea specială a consacrat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, soluție confirmată ulterior și prin Legea nr. 10/2001 prin fostul art. 46 alin. (2), actualul art. 45 alin. (2). Numai în situația în care cumpărătorul a fost de rea-credință operează nulitatea absolută a contractului. însă, Legea nr. 10/2001 introduce o soluție diferită față de dreptul comun în ceea ce privește regimul nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care fac obiectul acestei legi, sub aspectul prescriptibilității nulității. Astfel, în aceste cazuri, nulitatea absolută se prescrie în termen de un an și șase luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Imobilele care au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu pot fi restituite sub nicio formă dacă au fost vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar dacă au fost înstrăinate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 restituirea este condiționată de declararea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cerută în cadrul termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alineat final din Legea nr. 10/2001.

Soluția nu este contrară dispozițiilor art. 480 și următoarele C. civ., care constituie dreptul comun în ceea ce privește regimul juridic al revendicării, deoarece aceste texte legale permit ca pentru anumite categorii de bunuri să fie instituite reguli speciale pentru revendicare.

în cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr. NO2907 din 21 martie 1997 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 deoarece imobilul vândut era un imobil cu privire la care legea stabilea că este preluat de stat cu titlu, iar Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea către chiriași a imobilelor trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acest aspect ar fi fost lipsit de relevanță juridică, deoarece această rea credință ar fi atras nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menționat în cauza de nulitate absolută, însă această nulitate ar fi trebuit invocată în mod expres și cel mai târziu până la 14 august 2002, indiferent că mijlocul folosit era acțiunea în declararea nulității sau apărarea de fond (excepția de nulitate). Acesta a fost momentul expirării termenului de prescripție a dreptului de a invoca nulitatea absolută în condițiile fostului art. 46 alin. (5) (actual art. 45 alin. (5)) din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că este neîntemeiată acțiunea privind revendicarea imobilului de la pârâta M. V.

în fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantei la respectarea bunurilor, drept garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenției Europene a Drepturilor Omului.

împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel reclamanta T.E.A.C., iar prin Decizia civilă nr. 530/A din 23 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins, ca nefondat, apelul formulat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece prin dispozițiile art. 19 alin. (2), Legea nr. 10/2001 nu recunoaște acesteia un drept de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță.

în speță, reclamanta deține un "bun", care constă însă în dreptul de a obține o despăgubire, în timp ce pârâta deține un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că i se recunoaște un drept real de proprietate.

Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că existența unui "bun actual" cu înțelesul de drept de proprietate "în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului" (cauza Atanasiu și alții împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantei, regăsindu-se astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 la 14 decembrie 2006, a avut loc o transformare într-o "valoare patrimonială" - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, paragraful 142.

Din perspectiva expusă, având în vedere că vechiul drept de proprietate ce a aparținut autorului reclamantei a suferit această transformare în dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în baza mecanismului reglementat de Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului de către stat constituind astfel o situație juridică ale cărei efecte (reglementate de Legea nr. 10/2001) sunt deja epuizate, se constată că în prezent titlul statului, chiar dacă inițial ar fi fost nevalabil, s-a consolidat, nemaiputând fi pus în discuție.

împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta T.E.A.C.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Decretul nr. 92/1950 nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la particulari, el fiind, sub acest aspect, un act normativ neconstituțional, motiv pentru care preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu.

Prin urmare, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului, consecința fiind aceea că statul nu putea să exercite toate atributele acestui drept, fiind doar un detentor precar.

Comparând titlurile de proprietate în litigiu, instanța de apel interpretează în mod greșit prevederile art. 480 C. civ. Apartenența dreptului de proprietate trebuia analizată prin prisma titlului celui de la care intimata - pârâtă a dobândit acest drept, principiul urmând a se aplica în favoarea recurentei. Nu este corectă susținerea conform căreia Legea nr. 10/2001 nu recunoaște foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță. Astfel, legea specială a fost edictată exclusiv în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de stat și a stabilit regula restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari, excepțiile privind restituirea prin echivalent fiind limitativ prevăzute și de strictă interpretare.

Așa fiind, învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au obligația de a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în funcție de acest fapt urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

într-un astfel de context, apreciind că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu, subzistă obligația corelativă a deținătorului, căruia bunul i-a fost transmis de statului uzurpator de a proceda la restituirea acestuia.

Analizând cererea din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, pe fondul aceluiași raționament eronat care nu are în vedere preluarea abuzivă, instanța de apel constată că recurenta deține un "bun", dar care constă în dreptul de a obține o despăgubire, întrucât dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional, de acesta beneficiind numai pârâta care ar deține, în acest sens, un "bun actual".

Odată înregistrate cererile de restituire în condițiile legii, pentru fostul proprietar se naște dreptul de a dobândi în natură imobilul, conferind persoanei îndreptățite speranța legitimă, calificată în mod constant de Curtea europeană a drepturilor omului ca "element al dreptului de proprietate", a redobândirii bunului în natură, nicidecum un drept de creanță.

Viciul care afectează titlul autorului intimatei - Statul - se răsfrânge și în privința titlului pârâtei, fapt care împiedică eficientizarea titlului său în concurs cu al recurentei, care este mai bine caracterizat.

Dispozițiile Legii nr. 112/1995 devin inaplicabile întrucât imobilul a fost preluat în proprietatea Statului fără un titlu valabil și, în consecință nu putea face obiectul unor acte de înstrăinare întemeiate pe dispozițiile acestei legi.

Se mai arată că, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind acordarea despăgubirilor, Curtea europeană a constatat că Fondul Proprietatea nu reprezintă un mecanism eficient. Recurenta nu beneficiază nici la acest moment, după 5 ani de la emiterea dispoziției nr. 7152/2006, de despăgubirile acordate.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantei, C.B., care a dobândit terenul din str. V.L. nr. 168, sector 2 în anul 1939 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26779 la 14 iulie 1939. Imobilul a fost naționalizat în anul 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. NO2907 din 21 martie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul București a vândut pârâtei M. (S.) V. apartamentul cu o suprafață de 145,79 mp., situat la etajul 1 al imobilului din str. V.L. nr. 168, sector 2, apartament alcătuit din cameră de zi, două dormitoare, bucătărie, baie, două debarale, cămară, oficiu, culoar, vestibul hol, palier, WC parter.

Pentru imobilul în litigiu, reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Dispoziția nr. 7151 din 14 decembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, reclamantei i-a fost restituit în parte, în natură, imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2, respectiv construcție tip B (P+1, P+2) cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Dispoziția nr. 7152 din 14 decembrie 2006, Primarul Municipiului București a respins notificarea reclamantei privind restituirea în natură a apartamentelor din imobilul din str. V.L. nr. 168, sector 2, vândute în baza Legii nr. 112/1995, prin aceeași dispoziție acordându-se reclamantei pentru aceste părți din imobil, măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 9 iunie 2008, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele C. civ. - prin care a solicitat obligarea pârâtei M. (S.) V. de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

în mod corect, instanța de apel a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

în consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile art. 3307alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

în plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

în consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

în analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, înalta Curte a avut în vedere ipoteza în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

în cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (par. 140).

Câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a bunului, ea nu este titularul unui bun în sensul jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului.

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții europene, atrage obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme paralele de măsuri reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.

← ICCJ. Decizia nr. 5058/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5007/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5005/2012. Civil