ICCJ. Decizia nr. 5062/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

La data de 23 martie 2009 reclamantul P.R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 1.200.000 EURO pentru prejudiciul suferit urmare a condamnării cu caracter politic și măsuri administrative cu caracter politic la care a fost supus el și părinții săi P.M. și P.C. Reclamantul a solicitat instanței de judecată să constate și caracterul politic al măsurilor administrative îndreptate împotriva părinților săi, dar și a sa personal.

în motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că acțiunile întreprinse de Statul Român asupra tatălui său P.M., asupra mamei sale P.C. și asupra sa personal, sunt următoarele:

- prin Sentința penală nr. 287 din 9 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, tatăl său P.M. a fost condamnat Ia 5 ani închisoare corecțională și la 3 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-5 C. pen. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. De asemenea, s-a dispus confiscarea totală a averii personale a condamnatului în baza art. 25 pct. 6 C. pen.

în conformitate cu Legea nr. 221/2009,art. 1 pct. 1 și 2 lit. a), condamnarea suferită de tatăl său constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Acesta a executat în întregime pedeapsa cu închisoare în perioada 1959-1964, așa după cum rezultă din biletul de eliberare nr. 4003/1964, eliberat de Formațiunea 0622 Aiud, depus la dosar în copie.

Eliberat din închisoare, grav bolnav de plămâni, tatăl sau a suferit peste zece intervenții chirurgicale, în cele din urma decedând la 26 septembrie 1972.

în toata perioada detenției tatăl sau, ca și în perioada premergătoare, practic de la naștere, atât el cât și familia sa au suferit multiple privațiuni, fiind lipsiți de orice bunuri personale, după dubla confiscare a averilor, mai întâi în 1949, prin efectul Decretului nr. 83 și, mai apoi, prin condamnarea tatălui său din 1959 și confiscarea tuturor bunurilor, atât cât mai rămăseseră.

în continuare, după decesul tatălui său a avut numeroase privațiuni, în sfera dreptului la studiu și la muncă, fiindu-i blocată orice avansare sau realizare pe linie profesională.

Drept recunoaștere a condamnării tatălui său, Ministerul Justiției, în baza art. 1 coroborat cu art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 a emis Decizia nr. 219 din 9 februarie 2006 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunistă pe numele P.M.

Atât pentru condamnarea tatălui său cu caracter politic, cât și pentru obținerea calități de luptător în rezistență anticomunistă nu a solicitat și nu a beneficiat de niciun fel de reparații sau recompensări de orice natură prevăzute prin legi speciale apărute după 1989.

Prin Decretul nr. 83/1949 de desființare a exproprierilor din 1945, mamei sale P.C. i s-a confiscat în mod abuziv toată averea, constând într-o locuință și terenuri situate în Vălenii de Munte - Prahova (cca 30 ha), deși decretul făcea referire la suprafețe de peste 50 ha ramase neconfiscate în 1945. Odată cu confiscarea averii mamei sale a avut loc și deportarea (strămutarea) reclamantului (în vârsta de 12 zile) și a părinților, fixându-li-se domiciliu forțat în Râmnicu Sărat, județul Buzău, așa după cum rezultă din adresa nr. P187 din 7 august 1997 a Ministerului Justiției.

în conformitate cu Legea nr. 221/2009,art. 4 alin. (2), măsurilor administrative de deportare (strămutare) pentru tatăl său P.M. - 7ani și 5 luni și pentru mama sa P.C. li se aplică prevederile art. 1 alin. (3), respectiv considerarea sancțiunilor respective ca fiind condamnare cu caracter politic.

A precizat că pe toată perioada domiciliului forțat părinții săi au fost lipsiți de dreptul la muncă, de dreptul la libera circulație și, în general, de toate drepturile și libertățile cetățenești, fiind obligați, pentru a se întreține, să facă muncă brută, necalificată și să beneficieze de ajutorul rudelor.

Atât pentru deportarea tatălui său P.M., 7 ani și 5 luni, cât și pentru deportarea mamei sale P.C., 7 ani și 5 luni nu a solicitat și nu a beneficiat de niciun fel de reparație sau recompensări de orice natură.

Pentru perioada de deportare amintită a solicitat și obținut despăgubiri parțiale, așa cum rezultă din Hotărârea Consiliului Municipal București de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, nr. 807 din 30 iulie 1997 și a Deciziei nr. 165580 din 12 noiembrie 1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sector 2 București.

învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1184 din 2 iulie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 EURO în echivalent lei la data plății, către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 287 din 9 iunie 1960 a Tribunalului Militar București, tatăl său P.M. a fost condamnat Ia 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-5 C. pen., pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. De asemenea, s-a dispus confiscarea totală a averii personale a condamnatului în baza art. 25 pct. 6 C. pen.

Această condamnare a avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Asupra familiei reclamantului s-au luat și o serie de măsuri administrative, respectiv strămutarea reclamantului, în vârsta de 12 zile și a părinților săi, cu domiciliu forțat, în Râmnicu Sărat, județul Buzău, așa după cum rezultă din adresa nr. P187 din 7 august 1997 a Ministerului Justiției.

Pentru perioada de deportare amintită, reclamantul a solicitat și obținut despăgubiri parțiale, așa cum rezultă din Hotărârea Consiliului Municipal București de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, nr. 807 din 30 iulie 1997 și a Deciziei nr. 165580 din 12 noiembrie 1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sector 2 București.

în perioada detenției tatălui, reclamantul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună și să respecte un regim special de detenție, adoptat de către agenții Statului Român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.

Tribunalul a reținut că suferințele provocate familiei reclamantului în perioada de executare a pedepsei au fost mult mai intense decât cele firești, derivând din starea privativă de libertate.

Ținând cont de criteriile legale, tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 10.000 EURO acordate reclamantului corespund criteriului de satisfacție echitabilă.

în termen legal au declarat apel reclamantul P.R.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamantul a criticat în apel faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra caracterului politic al măsurii administrative îndreptate împotriva părinților săi, P.M. și P.C., în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

A criticat și cuantumul despăgubirilor acordate arătând că suma este prea mică în raport de întinderea prejudiciului.

în plus, acest cuantum este acordat global, fără a se preciza distinct ce se cuvine reclamantului, ca succesor al părinților săi, ori reclamantului, în nume personal.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că sentința pronunțată nu conține argumentele care să justifice adoptarea soluției dispusă de instanța de fond, ci prezintă doar situația de fapt care ar fi condus la formarea convingerii instanței că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.

în opinia pârâtului, reclamantul nu era îndreptățit să primească astfel de daune morale, deoarece art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 limitează cazurile în care se primesc despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care această vătămare a fost suferită prin condamnare, fără a face trimitere la măsurile administrative cu caracter politic.

Pe de altă parte, instanța nu a făcut nici o distincție în ceea ce privește prejudiciul moral suferit personal de reclamant sau de autorii săi.

O altă critică susținută de pârât a vizat faptul că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

A invocat, totodată, intervenția instanței de contencios constituțional, efectul Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, fiind în sensul respingerii acțiunilor în plata daunelor morale.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului și a familiei sale, în raport de dispozițiile art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, dată fiind incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale, putând doar să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia civilă nr. 396-A din 12 aprilie 2011 a admis apelurile, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Verificând dispozitivul sentinței apelate, Curtea a constatat că prima instanță a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 EURO, în echivalent lei la data plății.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în considerente împrejurarea potrivit căreia, condamnarea prin Sentința penală nr. 287 din 9 iunie 1960 a autorului reclamantului reprezintă o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, prima instanță a constatat că asupra familiei reclamantului s-au luat și o serie de măsuri administrative, însă nu a apreciat asupra caracterului politic al acestora, în considerarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Totodată, astfel cum susține apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul nu a motivat în fapt și în drept, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care sunt aspectele de natură a conduce la soluția adoptată, făcând doar aprecieri asupra noțiunii de prejudiciu moral și de evaluare a acestuia, în funcție de criteriile stabilite în practica judiciară.

în aceste condiții, Curtea a reținut că nu s-a intrat în cercetarea fondului sub aspectul constatării caracterului politic al măsurilor la care au fost supuși reclamantul și autorii săi, și nici în ceea ce privește acordarea de daune morale, dat fiind că fusese adoptată și O.U.G. nr. 62/2010.

Drept consecință, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelurile declarate în cauză, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, indicând ca acesta să analizeze pe fond cauza și, totodată, să aibă în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din 2010.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică a vizat faptul că instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. ignorând caracterul devolutiv al apelului, astfel încât se impunea să rețină cauza spre soluționare. Pârâtul susține că prin Decizia nr. 219/2006 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă s-a recunoscut caracterul politic al condamnării autorului reclamantului.

Cea de a doua critică privește necercetarea de către instanța de apel a motivului de apel privind lipsirea de fundament juridic a petitului privind acordarea daunelor morale, ca efect al Deciziei nr. 1358/2010.

Susține că ignorarea prevederilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și a efectelor deciziei anterior menționate au condus la o greșită soluționare a cauzei, întrucât norma de drept intern constatată neconstituțională nu mai putea fi aplicată.

La termenul de dezbateri din data de 29 iunie 2012 înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.

Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv motivul de recurs invocat din oficiu, înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la prima critică, se reține că finalitatea inițierii acțiunii pendinte o constituie reparația morală pentru situația în care reclamantul și părinții săi au fost puși de autoritățile fostului regim comunist.

în condițiile Legii nr. 221/2009, act normativ în baza căruia reclamantul a inițiat prezentul litigiu, acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în baza legii era deschisă în temeiul dispozițiilor. art. 5 alin. (1) lit. a), text declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Legea definește prin art. 1 alin. (1)-(3) situațiile și cazurile în care este vorba de condamnare cu caracter politic.

Dispozițiile art. 3 din lege definesc situațiile și cazurile în care măsura abuzivă este considerată măsură administrativă cu caracter politic iar dispozițiile art. 4 alin. (2) prevăd posibilitatea ca partea îndreptățită să solicite constatare caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător.

Prin urmare, constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative dispuse în perioada de referință a legii interesează doar în condițiile în care aceasta constituie o premisă obligatorie pentru recunoaștere unor drepturi prin legea specială prin raportare la art. 5 alin. (1), respectiv dreptul de a-i fi acordate daune morale pentru prejudiciul suferit în condițiile lit. a); despăgubiri materiale în condițiile impuse de lit. b) sau repunerea în drepturi în condițiile literei c), atunci când este vorba de o condamnare cu caracter politic și dacă prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Totodată, se reține caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport cu actele normative reparatorii anterioare și faptul că autorului reclamantului P.M. i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 219 din 9 februarie 2006, Hotărârea Consiliului Municipal București de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, nr. 807 din 30 iulie 1997 și a Deciziei nr. 165580 din 12 noiembrie 1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială Sector 2 București.

în raport de aceste considerente și de faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, lipsind de fundament juridic solicitarea de daune morale, apare ca lipsit de interes actual petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de strămutare într-o altă localitate la care au fost supuși reclamantul și familia sa.

Prin urmare, aspectul de prioritare în analiza juridică a speței este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

în consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 3307C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 3307C. pr. civ., înalta Curte urmează a constata că în mod nelegal Curtea de Apel nu a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile formulate în acest sens de pârât fiind fondate.

Prin urmare, în speță nu exista un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

în consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului și apelului pârâtului, și, pe fond, respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul pârâtului, a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul pârâtului și a respins apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința primei instanțe, iar pe fond a respins acțiunea formulată de reclamant.

← ICCJ. Decizia nr. 5064/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5058/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5062/2012. Civil