ICCJ. Decizia nr. 5059/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5059/2012
Dosar nr. 3276/2/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 5 octombrie 2005, sub nr. 23496 din 05 octombrie 2005, număr format nou 23865/299/2005, reclamanţii S.I.M., I.I.M.M. şi D.Ş.D.M. au chemat în judecată pe pârâţii Ş.M., Ş.S.A., R.N. şi R.C., solicitând instanţei să-i oblige pe pârâţi să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 1.
Prin cererile de chemare în garanţie formulate la data de 29 noiembrie 2005, respectiv 2 decembrie 2005, pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A., precum şi R.N. şi R.C. au solicitat obligarea chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC H.N. SA (primii dintre pârâţi) să le plătească o sumă egală cu valoarea de piaţă a apartamentelor din imobilul revendicat de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 15022 din 17 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1393 din 09 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea principală a reclamanţilor, a obligat pe pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A. să le lase acestora, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. X, situat în Bucureşti, sector 1, cota indiviză din părţile de folosinţă comună şi terenul aferent în suprafaţă de 64,43 m.p. şi pe pârâţii R.N. şi R.C. să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartament, situat la etajul X al imobilului de la aceeaşi adresă, cota indiviză din părţile de folosinţă comună şi terenul aferent în suprafaţă de 75,28 m.p.; a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii Ş.M., Ş.S.A., R.N. şi R.C. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în acest caz, referindu-se la situaţia cererilor de restituire pentru bunurile preluate de stat şi aflate în patrimoniul acestuia sau al unităţii administrativ-teritoriale, nu şi la situaţia bunurilor care nu se mai află în patrimoniul acestora, ci în patrimoniul unor terţi, persoane fizice sau juridice.
Formularea de către reclamanţi a unei cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 nu înlătură posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători în baza Legii nr. 10/2001, întrucât legea specială nu cuprinde nicio interdicţie în acest sens.
Nu s-a putut reţine că, întrucât reclamanţii au ales calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu mai au deschisă calea acţiunii de drept comun, întrucât această lege specială nu putea reglementa, de principiu, obligaţia unităţii deţinătoare de a restitui în natură un bun pe care nu îl mai avea în patrimoniu, deoarece l-a înstrăinat către fostul chiriaş, în temeiul Legii nr. 112/1995. Faptul că se prevede acordarea de despăgubiri nu este relevant sub acest aspect, deoarece numai proprietarul al cărui bun a fost răpit în timpul regimului comunist este singurul în măsură să aprecieze modalitatea suficientă de reparaţie pentru prejudiciul suferit, respectiv redobândirea imobilului în natură sau în alte modalităţi.
În condiţiile în care fostul proprietar, respectiv moştenitorii acestuia, urmăresc redobândirea integrală a bunului preluat de stat, iar cele două proceduri, cea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, şi cea generală, de drept comun, nu au aceeaşi finalitate, prin înseşi limitele impuse, în cazul procedurii speciale, de situaţia juridică a bunului solicitat, nu s-a putut reţine încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Pe fond, s-a constatat că Decretul nr. 92/1950 era nelegal şi contravenea ordinii sociale instituită prin Constituţie şi prin C. civ., prin urmare, statul nu are un titlu valabil, care să poată fi opus adevăratului proprietar sau moştenitorilor acestuia.
Obiectul cauzei îl reprezintă imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Acest imobil a fost proprietatea lui M.N.I.S., dobândit prin donaţie de la părinţii săi, astfel cum rezultă din actul de donaţie autentificat sub nr. 42401 din 26 noiembrie 1938 şi din procesul – verbal încheiat la 20 mai 1940 de Comisia pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti nr. 4755/1940.
De pe urma defunctului S.M.N., decedat la 24 septembrie 1954, au rămas ca moştenitori reclamanţii, în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1195 din 17 august 1992 eliberat de notariatul de Stat sector 5 Bucureşti, reclamanţii justificându-şi, astfel, calitatea procesuală activă.
Imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia nr. 7044 fiind înscris Simionescu Mircea, de la care au fost preluate 4 apartamente situate în Bucureşti, astfel cum rezultă din adresele emisă de C.G.M.B. - A.F.I., nr. 29472 din 15 iulie 1998 emisă de Administraţia Financiară sector 1 şi din extrasul din listele anexă ale Decretului nr. 92/1950.
Cu privire la diferenţa de număr, în actul de proprietate al autorului reclamanţilor fiind înscris nr. 2 pe str. V., iar, în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, fiind înscris nr. 21, Tribunalul a constatat că este vorba despre o eroare, întrucât, potrivit adresei emisă de Primăria municipiului Bucureşti – Direcţia Evidenţă Proprietăţi, pe str. V. nu a existat niciodată nr. 21, fiind făcută, astfel, dovada identităţii între imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor şi cel preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Această dovadă rezultă şi din raportul de expertiză construcţii efectuat, în cauză, de expert D.E.
În baza Legii nr. 112/1995, imobilul a fost înstrăinat către chiriaşi, astfel: apartamentul nr. X, situat la parter, către pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A., prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, şi apartamentul nr. X, către pârâţii R.N. şi R.C., prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 octombrie 1996.
Tribunalul a constatat, deci, că asupra imobilului invocă titluri de proprietate atât reclamanţii, cât şi pârâţii, procedându-se, astfel, la compararea acestora pentru a se da preferinţă titlului autorului mai bine caracterizat, criteriul de preferinţă fiind cel al puterii titlului autorului, în situaţia în care titlurile provin de la autori diferiţi.
Respingerea, prin sentinţa civilă nr. 2728 din 17 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare sus-menţionate, ce reprezintă titlurile pârâţilor, nu conferă acestora, prin ea însăşi, o deplină preferinţă, întrucât acţiunea în revendicare este un mijloc juridic complex de apărare a dreptului de proprietate, ce nu este limitată, ca sferă de incidenţă, doar la posesorul neproprietar. Acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate pus la îndemâna proprietarului şi împotriva altor persoane care invocă un titlu de proprietate valabil. Este ipoteza specifică a comparării de titluri.
Prin urmare, buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, care salvează actul de la efectele nulităţii, nu poate paraliza acţiunea în revendicare a proprietarului iniţial, independent de soluţia dată acţiunii în constatarea nulităţii.
Cum titlul pârâţilor provine de la stat, trebuie a se stabili dacă statul a avut titlu valabil asupra imobilului.
Tribunalul a apreciat că Decretul nr. 92/1950 era nelegal şi contravenea ordinii sociale instituită prin Constituţie şi prin C. civ.
Prin urmare, statul nu are un titlu valabil, care să poată fi opus adevăratului proprietar sau moştenitorilor acestuia.
În consecinţă, Tribunalul a apreciat că dreptul reclamanţilor, dobândit prin moştenire de la un adevărat proprietar este preferabil dreptului pârâţilor dobândit de la statul neproprietar, care deţinea imobilul în baza unui titlu nevalabil, deci, fără titlu şi, ca atare, nu putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate către chiriaşi, potrivit principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii R.N. şi R.C., precum şi pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A.
Prin Decizia civilă nr. 723/ A din 9 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii pârâţi R.N. şi R.C., precum şi de apelanţii pârâţi Ş.M. şi Ş.S.A. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii R.N. şi R.C., precum şi pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A.
Prin Decizia civilă nr. 8916 din 3 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâţi, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că pârâţii R.N., R.C., pe de o parte, Ş.S.A., Ş.M., pe de altă parte, au atacat sentinţa Tribunalului prin apeluri distincte.
Deşi sesizată cu soluţionarea a două apeluri, conform minutei întocmite cu prilejul deliberării, instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii unui singur apel.
Această omisiune de pronunţare atrage nulitatea deciziei Curţii de Apel, nulitate ce nu poate fi înlăturată prin considerentele şi dispozitivul hotărârii, în care s-a făcut referire la ambele apeluri.
Pe de altă parte, prin primul motiv de apel, apelanţii R.N. şi R.C. au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi pe calea dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepţie asupra căreia instanţa de apel a omis a se pronunţa, ceea ce atrage, de asemenea, casarea deciziei atacate cu recurs.
Prin Decizia nr. 244/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis ambele apeluri declarate de pârâţii R.N. şi R.C., respectiv de pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1393 din 09 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a respins cererile de chemare în garanţie, ca lipsite de interes, menţinând dispoziţia sentinţei privind respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul S.I.M. a solicitat despăgubiri pentru imobilul proprietatea autorului său (Dosar nr. 3098/1996), la data de 28 iulie 1996.
Prin notificarea nr. 883 din 19 iulie 2001, S.I.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului (teren şi construcţie) din Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 2728 din 17 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţa a respins acţiunea reclamantului S.I.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC H.N. SA, Ş.M. şi R.N., având drept obiect constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare pentru apt. din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Ulterior, această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 372 din 25 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 187 din 11 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în apel fiind admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dat fiind că nu au fost chemate în judecată toate părţile contractante, respectiv Ş.S.A. şi R.C.
Referitor la apelul declarat de pârâţii R.N. şi R.C., Curtea a constatat că o primă critică formulată de aceştia vizează soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, aceasta în neconcordanţă cu principiile şi prevederile legale în materie de aplicare a legii civile şi de clasificare a normelor de drept generale şi speciale.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că soluţia Tribunalului asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii este legală, în concordanţă cu soluţia propusă de instanţa supremă prin chiar recursul în interesul legii pronunţat, dar şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, faţă de situaţia juridică a apartamentului revendicat de la pârâţii R.N. şi R.C., în analiza excepţiei invocate, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se poate reţine existenţa obligaţiei transmiterii notificării către unitatea deţinătoare.
În speţă, reclamanţii au urmat procedura instituită de dispoziţiile legii speciale, astfel cum rezultă şi din actele depuse la dosar, imobilul în litigiu fiind, de altfel, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Aşadar, este dovedit, în cauza pendinte, că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reţinut, de altfel, şi prin hotărârea apelată.
Trebuie avut în vedere şi faptul că a refuza reclamanţilor calea dreptului comun, de realizare a dreptului lor, ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ceea ce, însă, este relevant în speţa de faţă este faptul că, prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe art. 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
În cauza de faţă nu se pune problema unui conflict între norma internă şi norma convenţională, aceasta deoarece, pentru a verifica neconvenţionalitatea, trebuie a se stabili, anterior, dacă reclamanţii deţin un „bun” în sensul Convenţiei.
Or, în speţă, nu se poate reţine că aceştia au un „bun” în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului, cât timp legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, iar neparcurgerea unei astfel de proceduri, care garantează, de altfel, fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, în sensul art. 6 din Convenţie, conduce la pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii.
De altfel, instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantului, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O. 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii de „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanţilor S.I.M., I.I.M.M. şi D.Ş.D.M., în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, proprietatea pârâţilor R.N. şi R.C. Primăria Municipiului Bucureşti nici până la acest moment nu a răspuns solicitării făcute în baza Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine că reclamanţii deţin un „bun”, în sensul Convenţiei.
O eventuală constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, ci ea dă dreptul la o despăgubire, din moment ce reiese că acele condiţii legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite în persoana reclamanţilor.
Ca atare, reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiţi. Această creanţă constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, § 52).
Pe de altă parte, pârâţii R.N. şi R.C. deţin un „bun”, în sensul Convenţiei, titlul lor de proprietate nefiind anulat în procedura de constatare a nulităţii contactului de vânzare cumpărare din 07 octombrie 1996. Aceasta nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de proprietate al acestora.
În cauză, trebuie, în acest sens, a se stabili dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, ceea ce este pe deplin valabil.
Cât priveşte buna credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de pârâţii R.N. şi R.C., Curtea a reţinut că aceasta nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Şi în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea unei jurisprudenţe minoritare, în sensul că art. 45 din Legea nr. 10/2001 ar institui un criteriu de preferinţă în favoarea chiriaşului cumpărător de bună-credinţă, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale s-ar putea realiza, oricum, prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa înlăturării preferabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanţilor, şi care împiedică redobândirea posesiei de către aceştia.
În cauza de faţă, însă, cât timp nu se recunoaşte în persoana reclamanţilor existenţa unui „bun actual”, ci doar a unui „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, aceştia nu pot folosi prezenta acţiune în revendicare de drept comun, pretenţiile lor putând fi soluţionate doar în procedura legii speciale, cu atât mai mult cu cât, în prezent, Fondul Proprietatea a fost deja cotat la Bursă.
Nu se poate restitui imobilul în natură reclamanţilor, întrucât acestora le este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanţă, fiind un drept distinct de însuşi dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalând cu o expropriere, în sensul constituţional al acestei măsuri.
Văzând argumentele privind soluţia dată în contradictoriu cu pârâţii R.N. şi R.C., având drept obiect revendicarea imobilului proprietatea celor din urmă, Curtea a constatat că şi pârâţii Ş.M. şi Ş.S.A. deţin un „bun”, în sensul Convenţiei, titlul lor de proprietate nefiind anulat în procedura de constatare a nulităţii contactului de vânzare cumpărare din 16 ianuarie 1997. Aceasta nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de proprietate al acestora.
De asemenea, reclamanţii nu au „un bun” actual, confirmat printr-o hotărâre definitivă şi executorie, de recunoaştere a calităţii de proprietar, prin care, în dispozitivul hotărârii, să se fi dispus în mod expres şi restituirea bunului deţinut de pârâţii Ş.
Drept consecinţă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare, în urma admiterii apelurilor declarate de pârâţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc „limitele casării” în care instanţa de rejudecare trebuie să se încadreze, fiind obligată să le respecte, limite care au fost încălcate de către instanţa de apel în faza de rejudecare.
Din decizia de casare rezultă că au fost invocate, analizate şi reţinute argumentele părţilor cu privire la fondul cauzei, iar motivele casării au vizat pronunţarea, prin decizia recurată, asupra unui singur apel, în loc de două, precum şi nepronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Aceste elemente esenţiale sus-menţionate stabilesc şi limitele rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, limite pe care instanţa de apel le-a încălcat, pronunţând, cu nerespectarea legii, decizia recurată. Din această situaţie de fapt şi de drept rezultă următoarele consecinţe:
a) Faptul că, deşi au fost invocate de către recurenţi (şi reţinute ca atare de I.C.C.J. în considerentele deciziei de casare), criticile care privesc soluţionarea pe fond a acţiunii, nu au fost considerate întemeiate de către instanţă, nefiind admise/incluse în dispozitiv sub nici un aspect.
b) Faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a fost ţinută de nicio dispoziţie din decizia de casare care să impună, în vreun fel, modificarea soluţiei deja pronunţate în primul ciclu procesual, şi că, mai mult, soluţia pe fondul cauzei trebuia menţinută, neexistând nicio împrejurare de fapt nouă şi nicio proba nouă care să conducă la schimbarea soluţiei respective.
Or, pe acest ultim palier, prin Decizia nr. 244/ A din 08 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a efectuat o nouă analiză a fondului cauzei şi a schimbat fundamental soluţia adoptată iniţial în apel, prin Decizia nr. 723/ A din 09 octombrie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţa, în condiţiile în care Decizia nr. 8916 din 03 noiembrie 2009 pronunţata de I.C.C.J. nu stabilise în acest sens.
Mai mult, dat fiind că, în recursul din primul ciclu procesual au fost invocate şi analizate de către instanţă argumente care ţin de fondul cauzei, acestea fiind reţinute explicit în Decizia nr. 8916/88/2009, fără a se stabili vreo obligaţie de schimbarea a acestora sau de efectuare a rejudecării pe fond, rezultă că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat limitele casării.
2. Au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
2.1 Pârâţii au dobândit apartamentele pe care le deţin în baza Legii nr. 112/1995, iar, potrivit art. 9, „Apartamentele dobândite în condiţiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”.
Această interdicţie legală lipseşte pe cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 de un atribut esenţial al dreptului de proprietate, şi anume de dreptul de dispoziţie.
Este evident faptul că proprietatea dobândită de aceştia nu este una tipică, pentru că nu întruneşte atributele esenţiale ale unei proprietăţi standard. Or, în acest context este necesară interpretarea intenţiei legiuitorului la data edictării actului normativ cu privire la această interdicţie. Iar concluzia unanimă este aceea că scopul legii este cel de protejare a securităţii circuitului civil.
Imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt lăsate să intre în circuitul civil pentru o perioadă de 10 ani de la data vânzării de către stat, tocmai pentru ca, în acest interval de timp, situaţia lor juridică să fie pe deplin clarificată, din perspectiva acţiunilor revendicate formulate.
În interiorul acestei perioade de 10 ani, vechii proprietari pot iniţia demersurile pentru restituirea bunului, cum este şi cazul de faţă, acţiunea fiind formulată în anul 2005, înainte de expirarea perioadei de interdicţie legală, perioadă în care titlurile intimaţilor-pârâţi sunt lovite de precaritate.
Această situaţie face ca titlurile precare ale intimaţilor-pârâţi să nu poată fi preferabile titlului unui verus dominus.
Instanţa de apel a ignorat situaţia juridică generată de art. 9 din Legea nr. 112/1995, pe care l-a aplicat greşit.
2.2 Precaritatea bunei-credinţe a intimaţilor.
Aceeaşi situaţie de fapt şi de drept menţionată mai sus afectează şi buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi, pe care instanţa de apel a reţinut-o în mod greşit ca nefiind relevantă. Reţinând că intimaţii-pârâţi au cumpărat bunurile cu bună-credinţă, fără a şti soarta lor anterioară şi fără a putea influenta preţul achiziţiei, instanţa de apel a procedat din nou greşit, ignorând elemente esenţiale ale cauzei.
Mai mult, există probe concrete care atestă că situaţia juridică (de imobil naţionalizat de către stat) a fost cunoscută şi asumată de intimaţii-pâraţi, buna-credinţă neputând fi reţinută sub acest aspect.
În acest sens, contractul din 07 octombrie 1996, încheiat de intimaţii-pâraţi S., conţine explicit prevederea privind exonerarea vânzătorului de obligaţia de garanţie pentru evicţiune - instanţa de apel schimbând conţinutul lămurit, vădit şi neîndoielnic al actului juridic menţionat (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
2.3 A fost aplicat greşit dispozitivul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând recursul în interesul legii, a apreciat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în ipoteza în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Exceptarea prevăzută de teza finală a dispozitivului se referă tocmai la bunurile care au intrat în circuitul civil, securitatea acestuia neputând fi afectată.
Însă, imobilul revendicat (cu ambele apartamente deţinute de intimaţii-pârâţi) nu intrase încă în circuitul civil la data formulării acţiunii introductive, dat fiind că indisponibilizarea legală a ambelor apartamente era încă aplicabilă.
Consecinţa acestei situaţii juridice este aceea că exceptarea prevăzută de teza finală a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.
Ca atare, prioritate are Convenţia Europeana şi aplicarea acestei priorităţi este efectuată prin admiterea acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, legea specială, nu acoperă, prin sfera sa de reglementare, restituirea în natură a imobilelor care nu mai sunt deţinute de stat (direct sau indirect).
Prin urmare, în speţă, este vorbe despre un bun a cărui restituire în natură nu este reglementată de legea specială, şi, deci, nu există un concurs de natura celui prevăzut în teza a doua a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008.
3. Au fost încălcate Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În rejudecarea apelului după casare, Curtea de Apel Bucureşti face o aplicare greşită a principiilor statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti consideră ca recurenţii-reclamanţi nu au un „bun” în sensul Convenţiei, cât timp legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.
De asemenea, consideră că recurenţii-reclamanţi nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei întrucât aceştia nu au în patrimoniul lor „un bun actual”. Acest argument al instanţei de apel este fundamental greşit.
Dezvoltând aceasta idee, instanţa retine principiul statuat în cauza Atanasiu şi alţii c/României, prin care s-a statuat că existenţa „unui bun actual” în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitiva şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Or, instanţa consideră că, în condiţiile în care, în speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a reţinut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, nu se poate reţine ca aceştia ar deţine un „bun” în sensul Convenţiei.
Rezultă din acest considerent al Curţii Europene că mai sunt şi alte situaţii decât cea sus-menţionată în care „bunul actual” există, chiar dacă nu a fost reţinut ca atare printr-o hotărâre definitivă şi executorie.
Instanţa a considerat că recurenţii sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiţi. De asemenea, a constatat că o astfel de creanţă constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern şi care ţine de noţiunea de „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenţie, fără ca în patrimoniul acestora să existe un bun actual, confirmat printr-o hotărâre definitiva şi executorie, de recunoaştere a calităţii de proprietar.
Recurenţii precizează în continuare, în susţinerea aplicării greşite a legii de către instanţa de apel următoarele:
a) Forţa obligatorie a Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În temeiul art. 11 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, legea fundamentală obligă la aplicarea şi interpretarea legilor interne prin raportare directă la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, printre care şi Convenţia. În baza acestei norme constituţionale, astfel de tratate trebuie aplicate cu prioritate faţă de normele interne.
În plus, este obligatorie şi jurisprudenţa Curţii Europene, reprezentând interpretarea oficială a Convenţiei, lucru statuat în art. 32 alin. (1) coroborat cu art. 19 şi art. 46 alin. (1) din Convenţie şi consacrat de cu putere obligatorie de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, prin Deciziile nr. 146/2000 şi nr. 349/2001.
În consecinţă, hotărârile şi deciziile CEDO, date pentru interpretarea Convenţiei, sunt obligatorii pentru autorităţile statului şi instanţele naţionale.
b) Situaţia dobânditorilor imobilelor subsecvent naţionalizării în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Situaţia dobânditorilor imobilelor subsecvent măsurilor de naţionalizare, confiscare sau expropriere dispuse de către statul comunist este consacrată în jurisprudenţa Curţii Europene prin doua decizii care reprezintă nucleul în aceasta materie: cauzele Pincova şi Pinc c/Cehiei şi Kalinova c/Bulgariei.
Curtea a stabilit că privarea de proprietate a reclamanţilor (Pincova şi Pinc şi, respectiv Kalinova), în calitate de dobânditori de bunuri naţionalizate, a fost stabilită prin lege, tocmai în scopul de a atenua efectele abuzurilor regimului comunist, măsură necesară, ce afecta caracterul democratic al statului. Astfel, o eventuală pierdere a proprietăţii de către subdobânditorii bunului naţionalizat ţine de utilitatea publică, încadrându-se în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea Europeana consideră, deci, că este firească şi legală soluţia de privare de proprietate a subdobânditorilor bunului naţionalizat. Iar această soluţie consacrată de C.E.D.O. a fost încălcată de instanţa de apel.
c) „Speranţa legitimă” de restituire este „un bun” în sensul C.E.D.O. Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Parcurgând jurisprudenţa C.E.D.O. sus-menţionată în materia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în cazul dobânditorilor bunurilor anterior naţionalizate de stat, aceasta este în mod evident şi covârşitor în favoarea adevăraţilor proprietari.
C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în cazul subdobânditorilor de la stat doar prin raportare la faptul ca acestora li s-a impus o sarcină excesivă şi disproporţionată prin faptul că nu au avut acces la despăgubiri echitabile din partea statului sau despăgubirea nu putea fi acordată deloc.
In cazul de faţă, având în vedere ca legislaţia română în vigoare (Legea 1/2009) acordă explicit dreptul la despăgubire integrală, la nivelul valorii de circulaţie a imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, considerentele reţinute de instanţa de apel nu îşi pot găsi, în niciun fel, aplicarea. Intimaţii-pâraţi au dreptul consacrat de lege, de a-şi proteja patrimoniul prin primirea valorii de piaţă a imobilelor (şi încă în numerar, într-o procedură mai scurtă decât cea a Legii nr. 10/2001 pentru foştii proprietari). Nu subzistă, deci, o „nouă nedreptate”, considerată a fi de evitat de către instanţa de apel, iar soluţia recurată nu se încadrează în nici un fel în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinută fără suport de aceeaşi instanţă.
Mai mult decât atât, în cauzele menţionate anterior, C.E.D.O. constata buna-credinţa a dobânditorilor dreptului de proprietate al imobilelor de la stat, aspect care nu poate fi reţinut şi în cazul recurenţilor din cauza situaţiei juridice specifice a bunurilor care au făcut obiectul vânzării şi care fac obiectul acţiunii în revendicare.
Recurenţii reiau în continuare argumentele privind reaua credinţă a pârâţilor prezentate la pct. 2 din cererea de recurs.
În consecinţă, în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi s-a născut „speranţa legitimă” de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului.
În jurisprudenţa C.E.D.O., speranţa legitimă este proteguită în aceeaşi măsură ca şi dreptul de proprietate deja obţinut şi este preferată în toate cazurile faţă de dreptul dobânditorilor de imobile în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii întrunesc condiţiile esenţiale de a li se restitui bunul în natură şi, totodată, beneficiază de situaţia de incertitudine juridică a pârâţilor, care nu pot invoca faptul că ar deţine „un bun” în sensul Convenţiei doar pentru că titlul în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate nu a fost anulat, acel titlu nereprezentând o bază solidă şi incontestabilă pentru ca dreptul de proprietate să poată fi opus unui „verus dominus”.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a decis, în mod, greşit, că reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei, aceştia beneficiind de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 în acest sens.
Este greşită constatarea Curţii de Apel, făcând trimitere la Hotărârea-pilot M. Atanasiu şi alţii c/României, potrivit căreia „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”.
De asemenea, Curtea de Apel face o interpretare greşită a noţiunii de „interes” şi „bun”, omiţând cauzele Păduraru c/României şi Străin c/României.
Decizia recurată vine în contradicţie cu jurisprudenţa recentă a Curţii, în hotărârea pilot Atanasiu şi alţii c/României, Curtea reţinând că modul de funcţionare a mecanismelor de restituire, instituit în aplicarea legilor speciale de reparaţie, este unul care a generat un număr impunător de cauze repetitive la C.E.D.O., toate rezultând din aceeaşi problema structurală şi sistemică.
Curtea Europeană constată că acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în contextul în care procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi de alte legi speciale de reparaţie nu poate fi privită ca o cale de drept efectivă, în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile art. 6 parag. 1 la Convenţie, aducându-se atingere substanţei înseşi a dreptului de acces la o instanţă.
Curtea de Apel consideră în mod eronat că recurenţii-reclamanţi ar putea fi despăgubiţi, chiar şi prin intermediul Fondului Proprietatea, acest mecanism nefiind unul efectiv. Or, dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa C.E.D.O. impun statelor şi instanţelor naţionale o obligaţie de rezultat, întrucât statele semnatare ale Convenţiei, printre care şi România, şi-au asumat obligaţia ca drepturile protejate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii (CEDO, 13 mai 1980, Artico c/Italiei).
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul menţinerii soluţiei date prin Decizia civilă nr. 723/ A din 09 octombrie 2008 pronunţata de Curtea de Apel.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a limitelor de casare stabilite prin Decizia nr. 8916 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este neîntemeiată.
Contrar celor susţinute de către recurenţi, prin Decizia de casare nr. 8916 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu s-a rezolvat fondul cauzei şi nu s-a dat nicio dezlegare asupra susţinerilor şi apărărilor de fond, de către instanţa de recurs.
Astfel cum au arătat şi recurenţii, admiterea recursurilor şi casarea deciziei atacate au fost determinate de nepronunţarea, de către instanţa de apel, decât asupra unui singur apel şi de analizarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, fără ca Înalta Curte să antameze în vreun fel aspecte de fond ale litigiului.
De asemenea, decizia recurată în primul ciclu procesual a fost casată în totalitate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte ambele apeluri declarate, astfel încât nu s-ar putea reţine că s-ar fi păstrat, cel puţin în parte, soluţia dată unuia dintre apeluri prin prima decizie a Curţii de Apel şi că aceasta ar influenţa, eventual, soluţionarea celuilalt apel.
În consecinţă, faţă de limitele casării, astfel cum au fost expuse mai sus, în rejudecare, Curtea de Apel avea de analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi, ulterior, dacă era cazul, fondul celor două apeluri şi, implicit ale cauzei, în urma acestei examinări ale criticilor formulate, având posibilitatea să pronunţe o altă soluţie decât cea dată prin decizia desfiinţată în primul ciclu procesual, sens în care a şi procedat.
Având în vedere aceste considerente, nu se poate reţine încălcarea, în rejudecare, a limitelor casării dispuse prin Decizia nr. 8916 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi nici a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
2.1 Susţinerile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 în litigiul de faţă sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Contrar celor arătate de recurenţi, nu se poate deduce din conţinutul textului de lege sus-menţionat că interdicţia de înstrăinare a unui imobil dobândit de cumpărătorul chiriaş în temeiul acestei legi, timp de 10 ani de la data încheierii contractului, ar genera posibilitatea pentru foştii proprietari de a iniţia, în acest interval, demersuri pentru recuperarea bunului şi, ca atare, contractele de vânzare-cumpărare respective ar fi lovite de precaritate, urmând a fi înlăturate în disputa cu titlul de proprietate invocat de fostul proprietar, în cadrul acţiunii în revendicare.
În primul rând, după cum rezultă în mod expres din dispoziţia enunţată, interdicţia îl vizează pe cumpărătorul chiriaş şi nu are legătură cu cererile sau acţiunile care pot fi formulate de foştii proprietari în legătură cu aceste bunuri.
Pe de altă parte, asemenea acţiuni sau cereri au propriul lor regim juridic prevăzut de legile speciale de reparaţie, care trebuie urmate în vederea recuperării bunurilor şi care, în principiu, nu permit obţinerea lor în afara cadrului normativ astfel conceput.
În acest sens, sub imperiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar putea formula cerere de restituire în natură a bunului la care era îndreptăţit în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii sau acţiune în revendicare potrivit dreptului comun (având în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998).
De asemenea, după adoptarea Legii nr. 10/2001, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia trebuia să depună notificare a imobilului pretins, pentru iniţierea procedurii de restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.
În egală măsură, contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada regimului politic trecut pot fi desfiinţate doar în condiţiile în care au fost perfectate cu încălcarea dispoziţiilor legale care guvernează încheierea lor valabilă. Aceasta nu înseamnă, însă, că actele juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite de precaritate timp de 10 ani de la încheierea lor şi că nu ar produce efecte specifice în legătură cu dreptul de proprietate astfel dobândit de cumpărător, chiar şi în disputa cu fostul proprietar.
În plus, şi dacă dispoziţia legală menţionată ar avea, din perspectiva intenţiei legiuitorului, scopul de asigurare a securităţii raporturilor juridice, principiul enunţat vizează, în primul rând, pe eventualii terţi interesaţi să încheie acte juridice subsecvente contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în legătură cu bunul respectiv. Nu se poate considera, însă, că dispoziţia art. 9 din actul normativ în discuţie permite foştilor proprietari să obţină oricând, în intervalul celor 10 ani, bunul respectiv şi în afara dispoziţiilor legale adoptate în acest sens; cu atât mai puţin, principiul protejării raporturilor juridice născute în legătură cu imobilul respectiv ar putea genera posibilitatea contestării titlului cumpărătorului chiriaş în orice condiţii şi în afara încălcării condiţiilor de valabilitate stabilite de legea sub imperiul căreia a fost încheiat, deoarece aceasta ar însemna, în final, tocmai o profundă insecuritate pentru cumpărător.
În concluzie, nu se poate reţine că, prin decizia recurată, Curtea de Apel ar fi încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, textul de lege menţionat neavând legătură cu această cauză în sensul celor susţinute de către recurenţi. Nu are, astfel, nicio relevanţă, în soluţionarea litigiului, în ce măsură acţiunea de faţă a fost introdusă sau nu până la data expirării termenului de 10 ani, prevăzut iniţial în art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în prezent abrogat.
2.2 Criticile din cadrul acestui motiv de recurs nu se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenţii nu contestă interpretarea greşită a contractelor de vânzare-cumpărare, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, ci, dimpotrivă, apelează la clauzele contractuale din actele juridice încheiate de pârâţi, în susţinerea relei credinţe a cumpărătorilor.
În realitate, aceste critici nu susţin niciun motiv de nelegalitate a deciziei.
În primul rând, recurenţii susţin că, în mod greşit, Curtea a considerat ca fiind nerelevantă buna credinţă în soluţionarea cauzei, dar nu au arătat concret în ce constă greşeala instanţei sub acest aspect, astfel încât susţinerea nu se circumscrie unei critici de nelegalitate şi nu va fi examinată de această instanţă.
Pe de altă parte, au mai afirmat că instanţa de apel a reţinut greşit buna credinţă a pârâţilor la încheierea actelor juridice, când, în realitate pârâţii au fost de rea credinţă, ceea ce rezultă în special şi din clauza exoneratoare de răspundere pentru evicţiune, menţionată în contractul încheiat de pârâţii Ş.
În niciun paragraf, pe parcursul considerentelor, instanţa de apel nu a procedat la analizarea atitudinii subiective a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, în raport de circumstanţele încheierii acestor acte.
Dimpotrivă, Curtea a considerat, pentru argumentele deja arătate, că buna credinţă a pârâţilor este nerelevantă în aprecierea privării de proprietate a reclamanţilor şi, implicit a încălcării art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în persoana acestora.
A mai arătat că, şi în ipoteza în care s-ar recurge la jurisprudenţa naţională minoritară, conform căreia, raportat la art. 45 din Legea nr. 10/2001, buna credinţă conferă prioritate cumpărătorului chiriaş aflat în această situaţie faţă de adevăratul proprietar, efectele bunei credinţe ar putea fi înlăturate prin aplicarea directă a Convenţiei.
Deci, nu poate fi vorba despre analizarea acestui aspect de către instanţa de apel, care să fi condus la pronunţarea unei decizii nelegale.
De asemenea, în prezentul proces nu se poate discuta buna sau reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, inclusiv din perspectiva clauzei contractuale invocate de recurenţi, exoneratoare de obligaţia garantării pentru evicţiune, din partea vânzătorului, deoarece acest aspect putea fi relevat şi analizat doar în cadrul acţiunii în nulitate a contractelor respective, proces promovat pe cale separată şi finalizat în mod irevocabil.
2.3 Au susţinut recurenţii încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, întrucât, în mod greşit, raportat la considerentele acestei decizii, instanţa de apel nu a fi aplicat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în detrimentul legislaţiei naţionale.
Cât priveşte prioritatea Convenţiei, determinat de faptul că principiul siguranţei raporturilor juridice încheiate în legătură cu imobilele în litigiu nu ar fi periclitat, deoarece acestea nu au intrat în circuitul civil, critica este nefondată.
Argumentele pentru care dispoziţiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 în forma iniţială nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei de faţă au fost expuse în precedent şi, ca atare, nu vor fi reluate, concluzia fiind aceea că indisponibilizarea reglementată de textul menţionat nu are legătură cu soluţionarea acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, imobilele în litigiu au intrat în circuitul civil prin înseşi contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, în baza cărora aceste părţi au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor respective.
Nu se poate susţine, ca atare, că nu are importanţă în soluţionarea cauzei respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare.
De asemenea, nu se poate reţine nici faptul că imobilul în litigiu nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, astfel, ar fi înlăturat concursul dintre legea specială şi Convenţie, cu consecinţa ce se deduce din această critică, în sensul admiterii acţiunii în revendicare, prin aplicarea directă a principiilor din documentului european.
Chiar dacă imobilul nu mai este deţinut de stat sau de una dintre persoanele juridice enumerate în art. 21 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, la data intrării în vigoare a acestei legi, aceasta nu înseamnă că este înlăturată aplicarea actului normativ sus-menţionat, care conţine dispoziţii şi în cazul în care, la aceeaşi dată, bunul se afla în patrimoniul cumpărătorului chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995 (de exemplu, art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001).
În concluzie, niciuna dintre criticile de mai sus nu sunt întemeiate, în sensul că acţiunea în revendicare ar fi trebuit soluţionată în favoarea moştenitorilor fostului proprietar prin aplicarea directă a Convenţiei sau a regulilor acţiunii în revendicare clasice şi că s-ar fi încălcat decizia în interesul legii nr. 33/2008 sub aspectul criteriilor de preferabilitate aplicabile unor asemenea acţiuni, stabilite în cuprinsul său.
3. Din perspectiva principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei create în aplicarea acestora, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că reclamanţii nu au „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care să le confere dreptul la obţinerea imobilului în natură, în detrimentul pârâţilor, care au un asemenea „bun”.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, dând câştig de cauză pârâţilor în disputa judiciară dintre aceste părţi şi reclamanţi.
În prezenta cauză, acţiunea este formulată împotriva unor particulari, ale căror drepturi sunt, de asemenea, ocrotite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reclamanţii au pierdut în acţiunea în nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, respinsă ca inadmisibilă, deoarece nu s-a îndeplinit litisconsorţiul procesual pasiv obligatoriu, soluţia dată acestei acţiuni constituind motivul principal pentru care nu pot obţine dobândirea imobilelor în natură.
Având în vedere cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, dar şi principiile generale de drept civil (mai precis, principiul „specialia generalibus derogant” – „legea specială derogă de la cea generală”), precum şi dispoziţiile relevante din legislaţia specială în materie, Înalta Curte constată că soluţionarea acţiunii în revendicare introdusă ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat în perioada de referinţă a acestei legi, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, cu consecinţa preferabilităţii titlului ce provine de la adevăratul proprietar.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, în urma admiterii recursului în interesul legii, s-a stabilit, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada sus-menţionată, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În legătură cu existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar, fiind încălcat principul sus-enunţat.
S-a mai arătat, în aceeaşi decizie, că legea specială se referă, printre altele, şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiţii, expres prevăzute de lege – de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).
De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut, printre altele, în decizia invocată, că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca şi reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
A mai considerat că, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are şi el un bun potrivit Convenţiei, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în soluţionarea prezentei cauze, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale, instanţa de apel considerând în mod corect că, urmare a soluţiei date în acţiunea în nulitate, titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat retroactiv, aceste părţi având „un bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, în raport de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), în mod simetric, Curtea de Apel a considerat că reclamanţii nu au „un bun” în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea lor la obţinerea imobilului în natură, de la pârâţi.
Potrivit jurisprudenţei actuale a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), relevantă în soluţionarea cauzei faţă de cea anterioară, pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu „un bun actual” în sensul Convenţiei, nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, ci trebuie ca instanţele să fi dispus, în dispozitivul hotărârii, şi restituirea în natură a bunului.
Or, nu este cazul recurenţilor din litigiul de faţă, aceştia neavând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului şi nici nu au putut obţine desfiinţarea titlurilor de proprietate ale pârâţilor, pierzând în cadrul acţiunii în nulitate pentru motive procedurale care le sunt imputabile (formularea acţiunii în contradictoriu doar cu o parte dintre cumpărători).
În realitate, doar aceste din urmă părţi au „un bun” în sensul Convenţiei.
În urma respingerii în mod irevocabil a acţiunii în nulitate îndreptată împotriva lor, pârâţii au dobândit „un bun” actual, constând în hotărârea judecătorească prin care li s-au menţinut titlurile de proprietate şi care îi îndreptăţeşte la păstrarea imobilelor dobândite prin actele juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (Decizia civilă nr. 372/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 187/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Au mai susţinut reclamanţii că au speranţa legitimă de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Contrar celor arătate de părţi, recurenţii nu beneficiază de o asemenea speranţă, întrucât, potrivit legislaţiei actuale în materie, în cazul menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul pretins, de foştii chiriaşi, moştenitorii fostului proprietar nu beneficiază de restituirea în natură a bunului şi nici nu pot obţine această formă de reparaţie în cadrul procedurii de drept comun, înlăturată de legea specială după intrarea în vigoare a acesteia din urmă. Nici jurisprudenţa actuală nu conturează soluţia pretinsă de reclamanţi asupra acţiunii în revendicare, astfel încât aceştia invocă în mod nejustificat protecţia art. 1 din Protocol raportat la noţiunea de „speranţă legitimă”, inaplicabilă în cazul lor.
Au mai arătat recurenţii că pârâţii au posibilitatea valorificării dreptului lor în legătură cu apartamentele cumpărate, în procedura reglementată de Legea nr. 1/2009, cu posibilitatea obţinerii preţului de piaţă al acestora, în timp ce ei, în ipoteza obţinerii măsurilor reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, au de urmat o procedură ineficientă, în cadrul căreia Fondul „Proprietatea” nu funcţionează.
Susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate în prezentul litigiu, respectiv în acţiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători.
Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume M.F.P., iar nu deţinătorul actual al bunului, persoană fizică.
Cât priveşte posibilitatea obţinerii preţului de piaţă al imobilelor, de către chiriaşii cumpărători, în baza Legii nr. 1/2009, această susţinere nu va fi analizată în prezentul dosar în raport de faptul că reclamanţii nu au „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, ca atare, nu pot pretinde protecţia conferită de această dispoziţie.
Referitor la reaua credinţă a pârâţilor, care ar înlătura în acest fel garanţiile oferite de Convenţie în favoarea lor, acest aspect nu poate fi reţinut ca atare, atât timp cât atitudinea subiectivă a acestora la perfectarea actelor juridice pentru imobilele în litigiu nu poate fi cenzurată în prezentul litigiu, ci în cadrul unei acţiuni în nulitate, pierdută irevocabil de reclamanţi în litigiul anterior.
De asemenea, faptul că reclamanţii au dobândit imobilul, în calitate de moştenitori, de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, ei neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o asemenea soluţie, faţă de dispoziţiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.
Ca atare, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin decizia pronunţată.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, nefiind întrunite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.I.M., I.I.M.M., D.Ş.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 244/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5043/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 507/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
