ICCJ. Decizia nr. 509/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 509/2012
Dosar nr. 5779/30/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 1 octombrie 2009, reclamanta M.E.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 800.000 lei pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soţ M.P., decedat la 1 decembrie 2001, care a fost privat de libertate timp de 15 ani, 5 luni, 20 de zile, în perioada 11 februarie 1949-31 iulie 1964, urmare unei condamnări cu caracter politic pentru activitate anticomunistă.
Prin sentinţa nr. 470 din 19 februarie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei M.E.T. şi a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească suma de 400.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul ei soţ, M.P.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este soţia numitului M.P., decedat la 01 decembrie 2001, care a fost privat de libertate în perioada 11 februarie 1949-31 iulie 1964 pentru „complot cu răzvrătire şi uneltire” (15 ani, 5 luni şi 20 zile), astfel cum rezultă din biletul de liberare, în baza sentinţei penale nr. 334/1951.
Referitor la calitatea de condamnat politic al soţului defunct al reclamantei, instanţa a reţinut că, din coroborarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (2) rezultă că pentru ipotezele particularizate de alin. (2) al art. 1, condamnările astfel menţionate sunt considerate „de drept” condamnări cu caracter politic, prin urmare nu se mai impune ca instanţa să constate acest aspect.
S-a reţinut în speţă că soţul reclamantei era la momentul arestării student la medicină în anul V, prin urmare dacă şi-ar fi terminat studiile, ar fi putut deveni medic, ori acesta a stat în închisoare peste 15 ani, fiind încarcerat la 27 ani, o vârstă la care orice tânăr aspiră la o carieră şi la o familie. Soţul acesteia, în schimb, a ieşit din închisoare la 42 de ani, bolnav de plămâni, boală care s-a agravat şi a condus în final la decesul său, mai mult, nu a şi-a mai terminat studiile, ci a absolvit în detenţie un curs de tinichigiu şi, ulterior liberării, a lucrat în 3 schimburi într-un spital, în condiţii grele de muncă.
Cât priveşte cuantumul prejudiciului, instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu prevede criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, pentru soţul său, prin urmare trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor asupra acestui aspect.
Instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, într-o decizie de speţă, respectiv decizia civilă nr. 1481 din 5 martie 2008, într-o ipoteză similară a reţinut că „prin condamnarea suferită s-a cauzat persoanei un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989 viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit”.
Instanţa a avut in vedere în speţă, la stabilirea cuantumului prejudiciului suferit, atât perioada de detenţie, cât şi perioada de după liberare, până în decembrie 1989, când a încetat regimul comunist, perioadă în care efectele unei condamnări cu caracter politic încă se răsfrângeau asupra celor în cauză şi asupra familiei lor şi, de asemenea, şi faptul că soţului reclamantei i s-a acordat indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990. S-a avut în vedere şi importanţa muncii şi poziţiei sociale de care s-ar fi bucurat soţul reclamantei daca ar fi avut posibilitatea sa profeseze ca medic.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta M.E.T., cât şi pârâtul Statul Român.
Prin decizia nr. 204 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanta M.E.T. şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că, a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantă faţă de pârât.
Instanţa de apel a considerat fondat apelul pârâtului, însă pentru alte considerente pe care curtea de apel le-a luat în discuţie ca motiv de apel de ordine publică.
Respectiv, curtea de apel a luat în discuţie ca motiv de apel de ordine publică, împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
S-a reţinut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, şi de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, instanţa a reţinut că aceasta nu va produce consecinţe decât pentru viitor, adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanţat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor, iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor iar, în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Curtea de apel a arătat că, privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România, atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral, ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv, iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse, instanţa a constatat că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 al.1 coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamanta M.E.T., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu s-ar aplica principiul „tempus regit actum";, acesta fiind în opinia instanţei menţionate specific raporturilor obligaţionale. Această concepţie fundamental eronată este contrazisă atât de Constituţia României (art. 15 alin. (2)), cât şi de teoria generală a dreptului civil român, care tratează acest principiu la capitolul Aplicarea legii civile, şi nu distinge între raporturi juridice obligaţionale şi alte raporturi juridice.
Decizia recurată încalcă pe lângă dispoziţiile constituţionale şi pe cele ale dreptului civil naţional, dar şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au fost acestea interpretate de practica CEDO.
În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, recurenta solicită a se constata că se impunea ca instanţa de apel să analizeze această decizie din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă";, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim"; sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat"; (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În motivarea recursului s-a susţinut şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri"; priveşte atât „bunurile actuale"; având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă"; că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA. şi alţii împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franţei, cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croaţiei.)
Referitor la noţiunea de ";speranţă legitimă";, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială";, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României) şi Driha contra României.
Reclamanta-recurentă a arătat că se află în situaţia de a fi promovat acţiunea în anul 2009, anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia.
Această apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum), legea nouă substanţială putându-se aplica litigiilor declanşate anterior doar dacă aceasta conţine dispoziţii mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanşate (a se vedea dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii) şi cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Pe cale de consecinţă, reclamanta a arătat că, efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa de apel ar fi fost obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, ceea ce însă nu s-a întâmplat în prezenta speţă.
În virtutea consideraţiilor expuse, recurenta a arătat că este îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca soţie supravieţuitoare a defunctului său soţ, care a fost condamnat pentru o infracţiune prevăzută de Legea 221/2009 ca având de drept caracter politic.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, reclamanta a arătat că soţul său îmbolnăvindu-se în detenţie de mai multe boli, în special de tuberculoză, care nu a mai putut fi vindecată, a fost afectată direct, trăind într-un risc permanent de molipsire şi în toată perioada convieţuirii a trebuit să-i acorde îngrijiri speciale. În plus, recurenta a arătat că a avut permanent de suferit în urma traumelor cauzate defunctului său soţ, de condamnare şi de regimul inuman din detenţie, traume care se reflectau în comportamentul său faţă de aceasta şi care o afectau astfel direct. Suferinţa şi traumele defunctului s-au răsfrânt în lungii ani de căsnicie în mod direct asupra reclamantei, la fel şi faptul că defunctul nu şi-a putut finaliza studiile din cauza condamnării politice şi astfel nu i-a putut asigura nici pe departe acelaşi nivel de trai pe care i l-ar fi putut oferi în calitate de medic, fapt ce o îndreptăţeşte la despăgubiri în suma solicitată prin acţiunea introductivă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.T. împotriva deciziei nr. 204 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 507/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
