ICCJ. Decizia nr. 5043/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.5043/2012
Dosar nr. 15276/3/2007
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 mai 2007, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor (UCMR -ADA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Circul de Stat G. Bucureşti, să se constate că pârâtul, în calitate de organizator de spectacole de circ şi cabaret, a comunicat public opere muzicale în scop lucrativ, tară a deţine autorizaţie de licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în scop lucrativ, astfel cum prevede H.G. nr. 769/1999, Anexa nr. 3 şi Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate pentru utilizarea autorizată a operelor muzicale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata remuneraţiei pentru spectacolele desfăşurate de la data de 1 mai 2004 până la momentul efectuării raportului de expertiză, remuneraţie reprezentând procentul de 7% din veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, sponsorizări, precum şi la plata TVA, obligarea pârâtului la plata remuneraţiei de 8,5 % din veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, sponsorizări, precum şi la piaţa TVA, obligarea pârâtului la plata penalităţilor reprezentând, după caz, dobânda de referinţă a BNR pentru remuneraţiile datorate potrivit HG nr. 769/1999 şi, respectiv, 2% pe zi de întârziere pentru remuneraţiile datorate potrivit Titlului II al Metodologiei publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 857/19.10.2006 prin Decizia ORDA nr. 365/2006, obligarea pârâtului de a comunica un raport semnat şi ştampilat cuprinzând denumirea şi datele de desfăşurare ale fiecărui spectacol de circ, respectiv, de cabaret, precum şi, pentru fiecare spectacol în parte, denumirile, autorii şi duratele operelor muzicale comunicate public şi baza de calcul a remuneraţiei, o copie a deconturilor depuse la Direcţia de taxe şi impozite locale privind veniturile din vânzarea de bilete şi o copie a documentelor contabile privind toate celelalte venituri ce intră în baza de calcul, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 250 din 7 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 994.153 RON cu titlu de remuneraţie aferentă drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ şi cabaret, în perioada mai 2004 - septembrie 2007 (sumă ce include şi TVA) şi 397.721 lei penalităţi de întârziere.
Totodată, a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul reprezentând denumirea şi datele de desfăşurare ale fiecărui spectacol de circ/cabaret, precum şi denumirea, autorii şi durata operelor muzicale comunicate public şi baza de calcul a remuneraţiei, o copie a deconturilor depuse la Direcţia impozite locale, privind veniturile din vânzarea de bilete şi o copie a documentelor contabile privind celelalte venituri ce intră din baza de calcul, obţinute de pârât.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că pârâtul, în cadrul spectacolelor de circ şi de cabaret organizate, a comunicat public opere muzicale fără să deţină autorizaţie de licenţă neexclusivă pentru comunicarea muzicii în scop lucrativ şi tară a plăti remuneraţiile corespunzătoare, reprezentând drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale.
Tribunalul a mai reţinut că pârâtul are calitatea de utilizator al operelor muzicale, în scop lucrativ, datorând remuneraţii pentru comunicarea publică a acestora, în conformitate cu metodologia privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă al drepturilor de autor în scop lucrativ şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor, emise în baza H.G. nr. 769/1999.
În ceea ce priveşte natura operaţiunilor efectuate de către reclamantă, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtului (care a susţinut că reclamanta are obligaţia de a acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor la cererea acestora, neexistând instituită obligaţia legală de a comunica public opere muzicale doar în urma obţinerii acestei autorizaţii), apreciind că, potrivit art. 123 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, modificată, gestiunea colectivă este obligatorie pentru comunicarea publică a operelor muzicale.
Astfel, pârâtul era obligat să obţină autorizaţia de licenţă neexclusivă, ceea ce nu s-a dovedit că ar fi făcut în cauză, în ciuda notificărilor repetate adresate de către reclamantă, cărora pârâtul nu le-a dat curs.
Tribunalul a apreciat că, în lipsa încheierii unei autorizaţii de licenţă neexclusivă între părţi, remuneraţia datorată de pârât pentru perioada de la 1 mai 2004 şi până la data emiterii noii metodologii publicate în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 857 din 19 octombrie 2006 se va calcula în baza metodologiei emise în temeiul H.G. nr. 769/1999, având în vedere că pentru pretenţiile născute anterior actului normativ, acesta nu poate fi aplicat, în baza principiului neretroactivităţii legii civile.
Astfel, în situaţia în care utilizarea operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ s-ar fi realizat în mod legal, în baza unei autorizaţii de licenţă neexclusivă încheiate cu UCMR- ADA, pârâtul datora o remuneraţie de 7% din veniturile obţinute din vânzare de bilete, programe, materiale promoţionale, consumaţii etc. în ipoteza utilizării legale a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de cabaret, remuneraţia datorată era de 8,5%, baza remuneraţiei calculându-se în mod asemănător.
Pe temeiul raportului de expertiză judiciar-contabilă întocmit în cauză, s-a constatat că pârâtul datorează reclamantei sumele de 994.53 lei, remuneraţie datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică în scop lucrativ a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de circ şi cabaret, în perioada mai 2004 - septembrie 2007, plus 397.721 penalităţi de întârziere.
Totodată, tribunalul a reţinut că pârâtul are obligaţia de a comunica reclamantei, în vederea repartizării remuneraţiilor către titularii drepturilor patrimoniale de autor, a unui raport semnat şi ştampilat de reprezentanţii săi legali, cuprinzând denumirea, autorii şi durata operelor muzicale comunicate public în spectacolele organizate de pârâtă, în perioada 1 mai 2004 la zi.
Admiţând cererea de chemare în judecată, tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate apărările pârâtului privind utilizarea operelor muzicale în spectacolele sale numai în urma încheierii unor contracte de cesiune a drepturilor de autor, direct cu titularii de drepturi ale operelor utilizate.
În dovedirea acestor susţineri, pârâtul a depus la dosar copii ale unor contracte de prestaţie artistică, încheiate cu B.G.G., A.A. şi G.C.N., în calitate de compozitori.
Prin contractele în discuţie, compozitorii se obligau, în fapt, să realizeze concepţia artistică a unor aranjamente muzicale pentru o serie de spectacole organizate de pârât în perioada 2004-2006, înscrisurile menţionate nefăcând dovada că pârâtul, în cadrul acestor spectacole, a comunicat public exclusiv creaţiile originale ale acestor compozitori, pentru care a încheiat contracte de cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor.
Împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa a înlăturat înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că pârâtul a cumpărat direct de la autori drepturile patrimoniale asupra operelor comunicate în cadrul spectacolelor de circ şi cabaret desfăşurate în perioada în discuţie.
Dacă s-ar fi analizat situaţia centralizată depusă de către pârât la dosar, s-ar fi constatat că aceştia sunt autorii ale căror opere au fost utilizate în spectacole.
Chiar dacă acele contracte sunt denumite „de prestaţie artistică”, acestea cuprind clauzele specifice cesiunii dreptului de autor, Circul G. devenind titularul dreptului de autor în cazurile respective, ceea ce înlătură raţiunea plăţii din nou a contravalorii aceloraşi drepturi către organismul de gestiune colectivă.
Pârâtul a mai arătat că, prin înscrisurile depuse, a dorit să demonstreze că, în modalitatea utilizată de exploatare a operelor, exista autorizarea individuală de către titularii de drepturi, iar aceste drepturi de autor au fost cesionate, fiind achitat preţul cesiunii. în această situaţie, nu este nevoie de o autorizare din partea UCMR-ADA pentru utilizarea repertoriului protejat.
Apelantul a mai susţinut că, în ipoteza de faţă, în care autorul sau titularul dreptului de autor, persoanele care sunt reprezentate obligatoriu de organismul de gestiune colectivă, respectiv UCMR -ADA în cauză, au semnat contracte directe de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, este imposibilă colectarea drepturilor patrimoniale de către organismul de gestiune colectivă, în aplicarea art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 365/2006 care cuprinde metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, apelantul a susţinut că metodologia nu se aplică în raportul direct dintre utilizator şi autor sau titularul dreptului de autor, respectiv autorizarea individuală de către titularii de drepturi.
Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale, conform art. 39 din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare.
Intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului, deoarece, potrivit dispoziţiei exprese şi imperative a art. 123 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă a drepturilor de autor este obligatorie în cazul comunicării publice a operelor muzicale, aşa cum este în prezenta cauză.
Prin art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, legiuitorul a înţeles să întărească dispoziţia expresă a gestiunii colective obligatorii, dispunând că stabilirea remuneraţiilor datorate organismului de gestiune colectivă se face fără a se ţine seama de proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţia de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi.
Orice interpretare contrară reprezintă o încălcare a normei juridice exprese şi imperative şi înlătură gestiunea colectiva impusă de lege.
În cazul în care utilizatorul încheie un contract direct cu autorul şi s-ar pretinde că acesta poate fi opus organismului de gestiune colectivă, o astfel de interpretare contrară dispoziţiilor imperative ale legii transformă în mod nelegal gestiunea colectiva din obligatorie în facultativă.
Intimata a susţinut că apelul este neîntemeiat şi faţă de dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, motiv pentru care actele adiţionale la contractele de prestaţie artistică sunt lovite de nulitate absolută.
În plus, în mod intenţionat, apelantul încearcă să creeze confuzie între calitatea de autor al operei muzicale şi cea de aranjor sau orchestrator.
Potrivit contractelor depuse în copie (tară preţ menţionat), s-au angajat printre altele să realizeze concepţia artistică şi orchestraţia coloanei sonore a spectacolelor, sens în care au fost utilizate opere muzicale ale unor renumiţi compozitori străini, care au fost adaptate (probabil, şi cu încălcarea drepturilor morale a acestora din urma) pentru spectacolele apelantului.
Din acest motiv, apelantul a refuzat să comunice UCMR-ADA şi refuză să depună şi în prezenta cauză, sub semnătură şi pe proprie răspundere, sub sancţiunea art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), o listă completă a operelor muzicale utilizate în spectacolelor sale, cu indicarea corectă şi completă a autorilor acestora.
Prin decizia civilă nr. 256/ A din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului şi l-a obligat la plata sumei de 4.760 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata remuneraţiei aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru operele muzicale pretins comunicate public de către pârât prin spectacolele de circ, de cabaret, music-hall-uri etc. a fost analizată de către prima instanţă pe temeiul metodologiei privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în scop lucrativ (anexa 3 din H.G. nr. 769/1999) pentru perioada 1 mai 2004 - 21 octombrie 2006 şi al Protocolului având drept obiect metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, publicat în M. Of. nr. 857/19.10.2006, pentru perioada 22 octombrie 2006 - septembrie 2007.
Acest temei juridic nu a fost contestat în faza apelului din punctul de vedere al aplicării în timp a unuia sau a altuia dintre actele normative invocate de reclamantă ori a modului de calcul al remuneraţiei pe acest temei, apelantul contestând inaplicabilitatea oricărei metodologii de utilizare a operelor muzicale comunicate public în considerarea contractelor directe încheiate cu autorii operelor.
Aceste susţineri ale apelantului sunt lipsite de suport, fiind în mod corect înlăturate de către prima instanţă, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 123 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, gestiunea colectivă, respectiv exercitarea drepturilor patrimoniale ale titularilor dreptului de autor şi ai drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă în numele şi pe seama titularului, este obligatorie în cazul exercitării anumitor drepturi, expres prevăzute de lege în alin. (1), printre care şi dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice (lit. e).
în forma actuală a legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004, în vigoare din 30 iulie 2004, nu este definită gestiunea colectivă, cu atât mai puţin cea obligatorie.
Astfel, potrivit art. 123 alin. (2) din lege, în forma anterioară Legii nr. 285/2004, gestiunea colectivă se exercita în privinţa acelor drepturi care, prin natura lor, sunt prezumate a corespunde unui mod de exploatare a operelor sau a prestaţiilor ce face imposibilă autorizarea individuală.
Renunţarea la această definiţie legală prin Legea nr. 285/2004, în acelaşi timp, stabilirea expresă şi exhaustivă a domeniilor în care se exercită gestiunea obligatorie, prezumă, prin interpretarea istorico - teleologică şi sistematică a legii, voinţa legiuitorului actual de a impune gestiunea colectivă ca mod de exercitare a drepturilor patrimoniale şi în privinţa celor pentru care, dată fiind natura lor, ar fi posibilă o autorizare individuală de către autori.
Ca atare, în regimul actual, orice drept patrimonial este susceptibil de gestiune colectivă, fie prin voinţa legiuitorului, în cazurile de gestiune obligatorie, când este lipsită de relevanţă manifestarea de voinţă a titularului dreptului, fie prin voinţa titularului dreptului, care mandatează expres un organism de gestiune colectivă în acest sens.
Metodologiile negociate de către organismele de gestiune colectivă potrivit art. 131 şi următoarele din lege, precum şi cele valabile până la publicarea metodologiilor negociate potrivit legii noi - cum este şi cea reglementată de H.G. nr. 769/1999 - sunt aplicabile în toate cazurile de gestiune colectivă, indiferent de natura acesteia, din moment ce posibilitatea autorizării individuale nu mai reprezintă un criteriu legal de diferenţiere între gestiunea colectivă şi facultativă.
Unica diferenţă între cele două tipuri de gestiuni o constituie criteriile de negociere care, în cazul gestiunii facultative, pot consta şi în proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi (art. 1311 alin. (1) lit. c), criteriu exclus în cazul gestiunii obligatorii, în care se negociază independent de eventualele contracte directe cu autorii, pe baza aşa - numitelor „repertorii extinse” (art. 1311 alin. (4)).
Pe baza celor arătate, rezultă că metodologiile negociate sunt aplicabile şi în situaţiile de drepturi patrimoniale a căror natură permite o autorizare individuală de către autori şi chiar independent de utilizarea efectivă de opere autorizate individual, în cazul gestiunii obligatorii.
Conform art. 1312 alin. (2), metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, indiferent de structurile asociative ale utilizatorilor care au participat la negocieri.
Astfel, în cauză, este suficient că metodologia în vigoare din 22 octombrie 2006 vizează şi domeniul comunicării publice a operelor muzicale în scop lucrativ (titlul II), spectacolele de circ („şi altele asemenea”) fiind expres prevăzute în categoriile de spectacole pentru care se datorează remuneraţie conform metodologiei, pentru ca pârâtului din cauză să-i fie opozabilă metodologia, chiar dacă negocierea s-a purtat doar între reclamantă şi o singură structură asociativă de utilizatori, corespunzând comunicării publice de opere muzicale în scop ambiental, nu şi lucrativ, respectiv Federaţia Industriei Hoteliere din România (apelantul - pârât nu a formulat niciun fel de apărare pe aspectul opozabilităţii metodologiei din această perspectivă).
Regimul juridic al utilizării de opere muzicale comunicate public, astfel reglementat de către legiuitor, este, într-adevăr, unul sever, îngrădind exerciţiul direct de către titulari al drepturilor patrimoniale în discuţie, cel puţin prin indicarea unei game extinse de drepturi obligatoriu a fi gestionate colectiv (spre deosebire de legiuitorul francez, de exemplu, care a prevăzut doar trei cazuri de gestiune obligatorie); voinţa legiuitorului nu poate fi, însă, contestată, cel puţin, nu în cadrul creat prin apărările formulate în prezentul proces.
Constatările anterioare vizează perioada octombrie 2006 - septembrie 2007 în care pârâtul a utilizat opere muzicale fără obţinerea în prealabil a licenţei neexclusive de la reclamantă, pentru care este aplicabilă metodologia negociată, publicată în M Of. nr. 857/2006.
Pentru perioada anterioară, de aplicabilitate a H.G. nr. 769/1999, este vorba tot despre o gestiune obligatorie, pentru perioada de după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2004, considerentele deja expuse privind voinţa legiuitorului de gestionare colectivă şi a operelor pentru care ar fi fost, teoretic, posibilă o autorizare individuală.
Legiuitorul din anul 1999 a prevăzut necesitatea obţinerii licenţei neexclusive de la organismele de gestiune colectivă şi în cazul utilizării în scop lucrativ a operelor muzicale din repertoriul organismului de gestiune colectivă, chiar fără vreo referire la situaţia în care s-ar fi încheiat contracte directe între utilizatori şi titularii de drepturi, ceea ce înseamnă că această eventuală situaţie este lipsită de relevanţă în privinţa obligaţiei de plată a remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă.
Conchizând asupra celor expuse, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că pârâtul datorează despăgubiri constând în remuneraţiile neachitate în baza unor licenţe neexclusive acordate de către reclamantă, ignorând contractele încheiate de către pârâtă cu trei compozitori pentru diferite spectacole susţinute în perioada 2004 - 2007 (conform tabelului ataşat la filele 37 - 38 din dosarul de fond), respectiv: cu compozitorul G.B. - pentru spectacolele „R.H.”, „Ocolul Pământului în balon”, „Mini Gale Junior”, „Galele Circului ediţia a V-a”, „M.T.C.T., A.N.T. şi Circul G. îţi fac Vacanţa - Fantastic Show”, „Castelul de Cleştar”, „Galele Circului ediţia a VI-a”, „Carnavalul de Foc”; cu compozitorii C.D. şi A.A. - pentru spectacolul „Secretele Elfilor”; cu compozitorul A.A. - pentru spectacolele „Galele Circului ediţia a VII-a”, „Elfii contraatacă”, „Terra Maimuţelor”; cu compozitorul G.N. - pentru spectacolul „Micul Paris”.
De altfel, din conţinutul tuturor contractelor pentru aceste spectacole, depuse la dosar (file 39 - 82), rezultă că exerciţiul drepturilor patrimoniale asupra fiecărei opere s-a limitat la cesionarea drepturilor conexe stipulate în art. 98 din Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că eventualul drept de comunicare publică a operei muzicale, ca prerogativă a autorului operei, nu a făcut obiectul cesiunilor.
Pe de altă parte, după cum în mod corect a arătat prima instanţă, nu s-a făcut dovada că lista depusă în dosarul de fond a epuizat repertoriul spectacolelor prezentate de către pârât în perioada de referinţă şi că pârâtul ar fi utilizat doar operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că apelul este nefondat şi l-a respins ca atare, în aplicarea art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Circul G. Bucureşti.
În memoriul cuprinzând motivele de recurs, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 123 din Legea nr. 8/1996 în raport de dispoziţiile art. 44, art. 135 alin. (2) lit. a) şi c) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, apreciind că textul criticat este contrar Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001.
În susţinerea acestei excepţii, recurentul a arătat că art. 148 din Constituţie are în vedere principiul preeminenţei dispoziţiilor din tratatele constitutive ale Uniunii Europene precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Statul român este obligat să respecte prevederile Directivei 2001/29/CE şi să armonizeze legislaţia în vigoare în raport de dispoziţiile comunitare respective. Directivele au forţa obligatorie pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene, conform art. 248 alin. (3) CE şi art. 161 alin. (3) Euratom.
Recurentul a mai arătat că, deşi prin O.U.G. nr. 123/2005, aprobată prin Legea nr. 329/2006, se presupune ca s-ar fi realizat procesul de transpunere în legislaţia română a prevederilor Directivei 2001/29/CE, dispoziţiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996, care contravin flagrant prevederilor actului comunitar invocat, nu au fost modificate.
Astfel, deşi în paragrafele 23 şi 24 din preambul Directivei 2001/29/CE dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică este definit clar ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, dispoziţiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996 nu au fost modificate de actul normative intern (O.U.G. nr. 123/2005, aprobată prin Legea nr. 329/2006) care, deşi ar fi trebuit să asigure transpunerea actului normativ comunitar, în sensul armonizării legii interne cu prevederile Directivei, prevede în forma actuală - fără distincţie între comunicarea directă şi cea indirectă şi contrar normei comunitare - gestiunea colectivă obligatorie a drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe pentru exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale. Astfel, art. 1231 lit. e) din Legea nr. 8/1996 este de natură a afecta/restrânge exerciţiul drepturilor, patrimoniale de autor.
Recurentul a apreciat, faţă de împrejurarea că România a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, că instanţa ar urma să examineze dispoziţia legală internă în domeniul drepturilor patrimoniale de autor şi compatibilitatea acesteia cu legislaţia Uniunii Europene în domeniu, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie.
Recurentul a susţinut că, întrucât statul roman nu a implementat corect directiva menţionata, instanţa de judecată nu poate aplica prevederea naţională incompatibilă cu directiva neimplementată corect în ordinea juridică internă.
Aplicând dreptul naţional, instanţa română este ţinută de obligaţia de interpretare conforma textului şi finalităţii directivei, în sensul că trebuie să interpreteze şi să aprecieze dispoziţia legala internă strict prin raportare la textul şi finalitatea directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta (adică să se asigure efectul său util).
Instanţele interne au obligaţia de a proteja drepturile conferite persoanelor de către Directiva 2001/29/CE, dacă este necesar, neaplicând orice prevedere care ar duce, ca în cazul de faţă, la un rezultat contrar acestei directive.
Libertatea de care beneficiază autorităţile naţionale depinde de precizia directivelor de transpus, astfel că, în cazul în care o directivă conţine dispoziţii detaliate constituind un set de reguli autosuficient (aşa cum este în cazul de faţă), se impune mai curând ca autorităţile să transcrie decât sa transpună conţinutul lor în legislaţia naţională.
În situaţia de faţă, rezultatul Directivei (aşa cum este definit în preambulul acesteia) este evident încălcat, având în vedere că se instituie o sarcină suplimentară (comisionul impus de către organul de gestiune colectivă a cărui ingerinţă artificială este inerentă datorită tocmai nerespectării Directivei) în sarcina autorilor, în situaţia foarte frecventă în care autorii îşi interpretează propriile creaţii muzicale în concerte sau spectacole.
Nu numai că reglementarea legală, în forma în care aceasta transpune Directiva, nu aduce un plus de „autonomie” autorilor care îşi interpretează în concerte propriile creaţii muzicale, ci le diminuează valoarea drepturilor financiare aferente acestor spectacole, prin faptul că interpune artificial organismul de gestiune în acest circuit, organism de gestiune care nu are drept funcţie, în acest caz, decât să încaseze banii de la autorii interpreţi şi să-i vireze tot acestora, după ce îşi opreşte comisionul, cu toate întârzierile aferente, neaducând deci un rezultat benefic în patrimoniul autorilor. În aceasta ipoteză sunt încălcate şi prevederile art. 135 alin. (2) lit. a) si c) din Constituţia României.
În raport de neconformitatea dreptului naţional cu dreptul comunitar, în cazul neimplementării corecte a directivei invocate, recurentul a apreciat că se impune calificarea dispoziţiei legale criticate ca fiind neconstituţionala.
Recurentul a mai susţinut în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate că textul criticat contravine şi prevederilor art.44 din Constituţie, care implică garantarea de către stat a proprietăţii asupra unei creaţii intelectuale, respectiv a operei muzicale, iar restrângerea exerciţiului acestui drept poate fi dispusă numai dacă se impune pentru cazurile enumerate de art. 53 din Constituţie, măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului.
În cea de-a doua parte a memoriului de recurs, recurentul a expus critici de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei recurate, încadrându-le în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără ca aceste motive de recurs să fie dezvoltate în mod separat.
Recurentul a arătat că a depus la dosar o situaţie centralizată a tuturor spectacolelor de circ şi de cabaret desfăşurate în perioada de referinţă, indicând operele muzicale cu autorii acestora, precum şi contractele încheiate cu autorii, contracte care, în ciuda denumirii - contracte de prestaţie artistica - cuprind clauze specifice cesiunii dreptului de autor. Există acte adiţionale la fiecare contract, de care nu s-a ţinut cont în fazele procesuale anterioare. Clauzele contractelor sunt interpretate limitat ca fiind contracte de cesiune a drepturilor conexe, deşi au fost achitate, prin vânzarea drepturilor de autor, contravaloarea acestora, Circul G. devenind titularul dreptului de autor în cazurile respective.
Recurentul susţine că, prin interpretarea dată de instanţa de apel se ajunge la o situaţie absurdă, în care Circul G. cumpără drepturile de autor chiar de la autori şi este obligat sa plătească din nou drepturi de autor prin intermediul unui organism de gestiune colectivă.
Ar fi fost necesar ca instanţa să facă o analiză defalcată pe fiecare spectacol, să stabilească ce opere au fost utilizate şi cine sunt autorii acestora, analizându-se contractele directe cu autorii, analiza urmând a fi făcută după conţinut, şi nu după titlu.
Recurentul mai arată că, prin înscrisurile depuse a dorit să demonstreze că, în modalitatea de exploatare a operelor, pe care a utilizat-o, exista autorizarea individuală de către titularii de drepturi, iar aceste drepturi de autor au fost cesionate, fiind achitat preţul cesiunii. In aceasta situaţie, nu era nevoie de o autorizare din partea UCMR - ADA pentru utilizarea repertoriului protejat, nedatorând nici daune, nici contravaloarea aferenta drepturilor.
Autorii sau titularii dreptului de autor, persoane care sunt reprezentate obligatoriu de organismul de gestiune colectiva, respectiv UCMR - ADA, au semnat contracte directe de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, fapt ce face imposibilă colectarea drepturilor patrimoniale de către organismul de gestiune colectivă.
S-a mai arătat de către recurent că metodologia reglementată în Titlul II din Decizia nr. 365/2006, referitoare la raportul dintre utilizator şi organismul de gestiune colectivă (obţinerea licenţei neexclusive, depunerea tuturor documentelor care să ateste valoarea biletelor vândute, publicitate, etc. şi plata remuneraţiilor stabilite potrivit tabelelor cuprinse în titlu) nu se aplică în condiţiile raportului direct dintre utilizator şi autor sau titularul dreptului de autor, respectiv, în cazul autorizării individuale de către titularii de drepturi. Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale, conform art. 39 din Legea nr. 8/1996 cu modificările si completările ulterioare.
Titularii dreptului de autor îşi pot exercita drepturile recunoscute prin lege în mod individual sau, pe baza de mandate, prin organisme de gestiune colectiva. Or, prin înscrisurile depuse s-a dorit să se demonstreze că, în modalitatea de exploatare a operelor, pe care a utilizat-o Circul G., exista autorizarea individuală de către titularii de drepturi, iar aceste drepturi de autor au fost cesionate, fiind achitat preţul cesiunii, iar prin decizia atacată nu se răspunde acestor probleme.
În finalul motivelor de recurs, recurentul face aprecieri referitoare la sarcina probei, susţinând că, faţă de caracterul generic al acţiunii reclamantei, care nu a cuantificat pretenţiile şi nu a solicitat o expertiză de specialitate care să conţină ca obiectiv exact stabilirea elementelor necesare cuantificării pretenţiilor, nu se poate pretinde pârâtului să dovedească şi ce a făcut, şi ce nu a făcut, cu efectul obligării lui la plata a unor sume care, în realitate, i se cuvin în calitate de titular al dreptului de autor, ca urmare a cesiunilor intervenite.
Apreciind că este greşit modul de interpretare a contractelor depuse la dosar ca fiind de cesiune a drepturilor conexe şi nu de cesiune a însuşi dreptului patrimonial de autor, precum şi faţă de greşita aplicare a prevederilor art. 123 din Legea nr. 8/1996, prin raportare la aspectele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul a solicitat modificarea deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.
În şedinţa publică din 19 februarie 2010, recurentul, prin apărător, a arătat că renunţă la excepţia de neconstituţionalitate invocată, întrucât aceasta a mai fost examinată de Curtea Constituţională, fiind respinsă prin Decizia nr. 300 din 26 martie 2009.
Cu aceeaşi ocazie, recurentul, prin apărător, a formulat şi a depus la dosar, în scris, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 365/2006 a directorului general al O.R.D.A., decizie publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 857 din 19 octombrie 2006. Această excepţie a vizat, în esenţă, modul de constituire a comisiei de negociere a Metodologiei privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale. La ultimul termen de judecată din 22 iunie 2012, apărătorul recurentul a arătat că nu mai înţelege să susţină această excepţie.
Considerând că, pentru soluţionarea criticilor din recurs referitoare la neconcordanţa dintre legea română şi Directiva 2001/29/CE este necesară adresarea unei întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din data de 14 mai 2010, a sesizat instanţa europeană pentru a se pronunţa asupra următoarelor aspecte.
Art.3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretat în sensul că prin „comunicare publică” se înţelege:
a) doar orice comunicare către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării sau
b) deopotrivă şi orice comunicare a unei opere realizată direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei?
Dacă răspunsul la prima întrebare este a) - aceasta înseamnă că actele de comunicare directă a operei către public menţionate la b) - nu intră în câmpul de aplicare al acestei Directive sau înseamnă că nu constituie comunicare publică a operei, ci reprezintă acte de interpretare/ execuţie publică a operei în înţelesul art. 11.1 (i) al Convenţiei de la Berna?
Dacă răspunsul la prima întrebare este b), permite art. 3 alin. (1) al Directivei reglementarea prin lege, de către statele membre, a unei gestiuni colective obligatorii a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, indiferent de modalitatea de comunicare, chiar dacă acest drept este posibil de gestionat individual şi chiar este gestionat astfel de către autori, fără a prevedea opţiunea pentru autori de a îşi exclude operele de la gestiunea colectivă?
Argumentându-şi opţiunea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, înalta Curte a apreciat că se pune problema modului de calificare a actelor de comunicare a operelor către public atunci când publicul este prezent în locul în care se face comunicarea, în condiţiile în care art. 3 alin. (1) al Directivei se referă la „orice comunicare publică”, fără nicio distincţie după cum publicul este prezent în locul în care se face comunicarea sau nu este prezent, iar în preambulul Directivei se arată faptul că prin comunicare publică ar trebui să se înţeleagă doar actele de comunicare către public care nu este prezent în locul din care provine comunicarea.
S-a arătat, în încheierea de sesizare, că legea română (Legea nr. 8/1996), la art.15, include expres în noţiunea de comunicare publică atât actele de comunicare directă a operelor - către un public care este sau poate fi prezent în locul în care se face comunicarea, adică făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei ,-, cât şi orice comunicare a operelor către un public care nu este prezent într-un asemenea loc.
Aşadar, pentru a şti dacă legea română vine în conflict cu Directiva, este necesar a se clarifica în ce fel trebuie interpretat art.3 alin. (1) din Directivă. Trebuie interpretat în sensul că prin „comunicare publică” se înţelege: a) doar orice comunicare către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării sau b) deopotrivă şi orice comunicare a unei opere realizată direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori* de prezentare directă a operei ?
Consecutiv, dacă prin „comunicare publică” Directiva are în vedere doar actele de comunicare către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, care este semnificaţia acestei delimitări?
Explicaţie ar putea fi aceea că Directiva urmăreşte să impună statelor membre să-şi armonizeze legislaţiile numai sub anumite aspecte ale protecţiei drepturilor de autor şi conexe, iar în ceea ce priveşte dreptul de comunicare publică a operelor, urmăreşte armonizarea doar sub aspectul comunicării către public care nu este prezent la locul comunicării.
Pentru actele de comunicare directă către public, ar rămâne la latitudinea statelor să reglementeze drepturile autorilor cum consideră de cuviinţă, aşa cum se afirmă în paragraf18 din Preambul.
Altă explicaţie ar putea fi aceea că Parlamentul European şi Consiliul au avut în vedere distincţia pe care o face Convenţia de la Berna pentru Protecţia Operelor Literare şi Artistice, în art. 11.1 lit.(i) şi, respectiv (ii), între: „interpretarea publică a operelor, prin orice mijloace sau procese” şi „orice comunicare către public a interpretării operelor”.
Potrivit acestei distincţii interpretarea unor opere muzicale sau dramatico-muzicale în faţa unui public care este prezent la locul comunicării sau într-un loc deschis publicului - cum este situaţia în litigiul de faţă - nu constituie comunicare publică, ci interpretare publică.
Această distincţie nu a fost oricum avută în vedere de legiuitorul român, care a inclus interpretarea publică a operelor în noţiunea de comunicare publică şi, în cazul operelor muzicale, a supus-o aceluiaşi regim juridic, al gestiunii colective obligatorii.
Pentru soluţionarea litigiului trebuie clarificat dacă, procedând astfel, legiuitorul român:
- a acţionat în conformitate cu paragraf 18 din Preambul, în sensul că, şi după transpunerea Directivei, a păstrat dispoziţiile existente deja privitoare la gestionarea colectivă obligatorie a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, inclusiv în cazul comunicării directe către public sau
- nu a transpus corect noţiunea de „comunicare publică” în înţelesul avut în vedere de Directivă.
În ipoteza în care art.3(1) al Directivei acoperă toate actele de comunicare publică a operelor, inclusiv pe cele de comunicare directă către publicul prezent la locul comunicării, se pune problema dacă instituirea prin lege a unei gestiuni colective obligatorii a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, indiferent de modalitatea de comunicare, chiar dacă acest drept este posibil de gestionat individual şi chiar este gestionat astfel de către autori, fără a prevedea opţiunea pentru autori de a îşi exclude operele de la gestiunea colectivă, corespunde scopului protejării drepturilor de autor, dar şi intenţiei de a menţine un just echilibru între drepturile acestora şi cele ale utilizatorilor, afirmate prin Directivă.
Legea română prevede că se gestionează colectiv în mod obligatoriu dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, prin comunicare publică înţelegându-se şi comunicarea operei către un public care este prezent în locul în care se face comunicarea.
Faptul că un asemenea drept este lesne de gestionat individual şi uneori este astfel gestionat nu se contestă în cauză. Numai că, şi în atare situaţie şi chiar dacă autorul muzicii utilizate nu este membru al organismului de gestiune colectivă, utilizatorul este obligat să obţină autorizaţie de licenţă neexclusivă şi să achite către organismul de gestiune colectivă o remuneraţie, conform art. 123 alin. (2), care prevede că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.
De asemenea, legea nu conţine nicio prevedere care să permită acestor titulari posibilitatea de a îşi exclude, în orice moment, operele de la extinderea contractului de gestiune colectivă asupra lor, condiţie care, de exemplu, în cazul dreptului de comunicare publică prin satelit, este prevăzută expres în art. 3 alin. (2) din Directiva 93/83/CEE din 27 septembrie 1993.
Dimpotrivă, art. 131 alin. (4) prevede că în cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie, metodologiile privitoare la drepturile patrimoniale se negociază rară a se ţine seama de criteriile prevăzute la alin. 1 lit. c) şi e), repertoriile fiind considerate repertorii extinse, iar criteriul de care nu se ţine seama prevăzut la lit. e) este proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi.
Totodată, deşi art.130 alin. (1) lit. a) prevede negocierea metodologiilor de către organismele de gestiune colectivă cu utilizatorii, în vederea plăţii drepturilor patrimoniale, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea, art. 123 instituie gestiunea colectivă obligatorie a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, fără nicio distincţie după cum o anume modalitate de comunicare ar face posibilă autorizarea individuală sau nu.
O asemenea reglementare pare a fi o îngrădire excesivă a libertăţii contractuale, care nu corespunde dublului scop al gestiunii colective obligatorii, de a permite atât utilizarea operelor, cât şi remunerarea autorilor.
Prin hotărârea din 24 noiembrie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) s-a pronunţat în sensul că Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională şi în special art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.
În motivarea acestei hotărâri se reţin următoarele:
Prin intermediul primei şi al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă Directiva 2001/29 şi în special art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării sau şi orice comunicare a unei opere realizată direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.
Se impune a sublinia că nici art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, nici altă dispoziţie din aceasta nu definesc noţiunea „comunicare publică”.
în această situaţie, pentru interpretarea unei noţiuni de drept al Uniunii, este necesar să se ţină seama nu numai de modul de redactare a dispoziţiei în care apare noţiunea, ci şi de contextul în care se înscrie şi de obiectivele urmările de reglementarea din care face parte.
Mai întâi, în ceea ce priveşte contextul, trebuie subliniat că a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29 prevede că dreptul de comunicare publică „trebuie înţeles în sens larg, ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării”.
în această privinţă, în Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii (C-403/08 şi C-429/08, nepublicată încă în Repertoriu), Curtea a clarificat domeniul de aplicare al considerentului amintit şi, mai specific, a doua teză a acestuia.
Curtea a amintit astfel, în legătură cu geneza Directivei 2001/29 şi în special în legătură cu Poziţia comună (CE) nr. 48/2000, aprobată de Consiliu la 28 septembrie 2000 în vederea adoptării Directivei 2001/29 (JO C 344. p. 1), că considerentul (23) al acestei directive a fost adoptat în urma propunerii Parlamentului European, care dorea ca în cuprinsul acestuia să se precizeze că comunicarea publică în sensul directivei menţionate nu se referă la „reprezentări sau executări directe”, noţiune care face trimitere la noţiunea „reprezentare şi executare publică” prevăzută la art. 11 primul paragraf din Convenţia de la Berna, această din urmă noţiune înglobând interpretarea operelor în faţa publicului care se află în contact fizic şi direct cu actorul sau cu executantul operelor (a se vedea Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, citată anterior, punctul 201).
Astfel, pentru a exclude asemenea reprezentări şi executări publice directe din sfera de aplicare a noţiunii „comunicare publică” în cadrul Directivei 2001/29, în respectivul considerent s-a precizat că comunicarea publică acoperă orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării (a se vedea Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, citată anterior, punctul 202).
Or, într-o situaţie precum cea în discuţie în cauza principală, în care, astfel cum reiese din decizia de trimitere, operele muzicale comunicate către public în cadrul unor spectacole de circ şi de cabaret sunt executate în direct, un asemenea element de contact fizic şi direct există, astfel încât publicul este, contrar exigenţei prevăzute de a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29, prezent în locul de provenienţă a comunicării.
În ceea ce priveşte obiectivul urmărit de Directiva 2001/29, trebuie subliniat că reiese din considerentele (2) şi (5) că aceasta vizează crearea unui cadru juridic general şi flexibil la nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societăţii informaţionale şi adaptarea şi completarea normelor actuale în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe pentru a ţine seama de faptul că dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate.
Rezultă de aici că armonizarea voită de Directiva 2001/29, la care face trimitere prima teză a considerentului (23), nu se presupune că vizează formele „tradiţionale” de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.
Acest lucru este confirmat de altfel de a treia şi a patra teză ale considerentului (23) al Directivei 2001/29, potrivit cărora dreptul de comunicare publică include orice transmisie sau retransmisie a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea, şi nu include niciun alt act. Astfel, acest drept nu include acte care nu implică o „transmisie” sau o „retransmisie” a unei opere, precum acte de reprezentare sau de executare directă a unei opere.
Având în vedere consideraţiile ce precedă, trebuie să se răspundă la prima şi la a doua întrebare că Directiva 2001/29 şi în special art. 3 alin. (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.
Având în vedere răspunsul dat la prima şi la a doua întrebare, Curtea de Justiţie a apreciat că nu mai este necesar să se răspundă la a treia întrebare adresată.
Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi având în vedere dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte sfera de aplicare a Directivei 2001/29/CE, înalta Curte reţine următoarele:
1. În prima parte a memoriului cuprinzând motivele de recurs, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 123 din Legea nr. 8/1996 în raport de dispoziţiile art. 44, art. 135 alin. (2) lit. a) şi c) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată (excepţie la care a renunţat ulterior), dar, totodată, a solicitat ca instanţa să interpreteze dispoziţiile din legea internă conform textului şi finalităţii Directivei 2001/29/CE, respectiv, să facă aplicarea directă a dreptului comunitar, înlăturând norma internă care contravine normei comunitare.
Dacă în ceea ce priveşte aspectele de neconstituţionalitate, acestea intră în competenţa exclusivă a instanţei de contencios constituţional, înalta Curte neputând statua cu privire la eventuala contrarietate a prevederilor art. 123 din Legea nr. 8/1996 în raport de anumite dispoziţii ale legii fundamentale, în privinţa incidenţei dreptului comunitar, instanţa unui stat membru al Uniunii Europene are competenţa şi chiar obligaţia, în anumite condiţii, de a aplica cu prioritate normele de drept comunitar, putând ignora existenţa dreptului intern contrar (conform „principiului supremaţiei dreptului comunitar”), sau de a interpreta, pe cât posibil dreptul intern în conformitate cu directivele comunitare (conform aşa numitei „obligaţii de interpretare conformă sau armonioasă” sau efectul indirect al directivelor”). Pentru a se putea proceda în acest sens, este necesar ca domeniul vizat să fie reglementat la nivel comunitar.
Recurentul a invocat incidenţa Directivei 2001/29/CE, în sensul că, deşi în paragrafele 23 şi 24 din preambul Directivei 2001/29/CE dreptul de comunicare publică este definit clar ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 8/1996 prevăd gestiunea colectivă obligatorie a drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe pentru exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, fără distincţie între comunicarea directă şi cea indirectă, ceea ce ar fi contrar normei comunitare.
Ceea ce reclamă, de fapt, recurentul - pârât este impunerea unei gestiuni colective obligatorii şi pentru actele de comunicare directă prin art. 123 din Legea nr. 8/1996, contrar directivei care ar defini dreptul de comunicare publică , în sens larg, numai ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent la locul de provenienţă al comunicării, cu impunerea anumitor excepţii şi limitări doar dreptului de reproducere, dacă este cazul; se susţine că, procedându-se în acest fel, se instituie o limitare suplimentară în sarcina autorilor în situaţia, foarte frecventă, în care aceştia îşi interpretează propriile creaţii muzicale în concerte sau spectacole. Cu aplicarea directă a directivei se solicită să fie scoase de la gestiunea colectivă obligatorie actele de comunicare directă a operelor muzicale.
Recurentul-pârât solicită astfel a fi menţinut art. 123 din lege ca reflectând o transpunere corectă prin instituirea gestiunii colective obligatorii pentru actele de comunicare vizate de directivă, astfel cum au şi fost interpretate de Curtea de Justiţie, deşi susţine în acelaşi timp că directiva impune anumite restricţii în privinţa acestora, dar numai în exerciţiul dreptului de reproducere. De altfel, în privinţa caracterului exclusiv al dreptului instituit prin art. 3 din directivă s-au instituit excepţii şi limitări prin art. 5, iar printre acestea nu se regăseşte gestiunea colectivă.
Instituirea gestiunii colective obligatorii pentru actele de comunicare directă nu reprezintă o limitare a drepturilor suplimentară directivei, în sensul invocat de către recurentul-pârât, care reclamă o transpunere greşită a noţiunii de „comunicare publică”.
Această noţiune este definită în sensul art. 15 din Legea nr. 8/1996 anterior transpunerii directivei comunitare prin O.U.G. nr. 123/2005, nereprezentând astfel o instituţie introdusă urmare acestei transpuneri, exclusiv în sensul actului comunitar. Această noţiune, în sensul directivei comunitare, limitat deci la sfera de aplicare a acesteia, reprezintă numai o parte din conţinutul care i s-a dat de legiuitorul naţional.
Din hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în cauză rezultă, în legătură cu geneza directivei, în special cu poziţia comună (CE) nr. 48/2000, că respectivul considerent nr. 23, care defineşte în cadrul directivei „comunicarea publică”, a fost adoptat în urma propunerii Parlamentului European, care dorea ca în cuprinsul acestuia să se precizeze comunicarea publică în sensul directivei, iar conţinutul lui este astfel fixat pentru a se exclude reprezentările şi executările publice directe din sfera de aplicare a noţiunii „comunicare publică” în cadrul Directivei 2001/2009.
Cu referire la obiectivul urmărit de directiva comunitară , în hotărârea Curţii s-a reţinut că armonizarea voită, la care face trimitere prima teză a considerentului 23, nu vizează formele „tradiţionale” de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.
În plus, în opinia exprimată de Comisia Europeană cu privire la problema în discuţie se face referire la poziţia Consiliului în cea comună cu Parlamentul European asupra propunerii de directivă adoptată la 28 septembrie 2000, prin care s-a justificat actualul considerent 23 teza a doua prin încercarea de determinare într-un mod clar şi pozitiv a actelor care sunt acoperite de drepturile prevăzute la articolul 3.
De altfel, prin reformularea întrebărilor adresate, Curtea a răspuns solicitării fixând domeniul de aplicare al directivei comunitare în discuţie, în sensul că aceasta şi în special art. 3 alin. (1) trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă al comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare a operei.
Prin urmare, se pune numai problema domeniului de aplicare, iar Directiva urmăreşte să impună statelor membre să-şi armonizeze legislaţiile numai sub anumite aspecte ale protecţiei drepturilor de autor şi conexe, iar în ceea ce priveşte dreptul de comunicare publică a operelor, urmăreşte armonizarea doar sub aspectul comunicării către un public care nu este prezent la locul comunicării.
Pentru actele de comunicare directă către public, rămâne la latitudinea statelor să reglementeze drepturile de autor cum crede de cuviinţă, aşa cum se afirmă în art. 18 din Preambul.
Cum directiva invocată nu reglementează situaţia în care comunicarea către public are loc în prezenţa acestuia la locul de unde provine comunicarea, cum este cazul în speţă, nu se poate pune problema transpunerii greşite şi aplicării directe a dispoziţiilor comunitare, cu înlăturarea prevederilor din dreptul intern.
Modul de transpunere s-ar putea discuta numai în ceea ce priveşte reglementarea din legea naţională a „comunicării publice” şi a drepturilor aferente, în sensul directivei, or în speţă situaţia concretă este diferită de cea vizată de actul comunitar.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat.
Într-adevăr, recurentul a depus la dosar o situaţie centralizată a spectacolelor de circ şi de cabaret desfăşurate în perioada de referinţă, a indicat operele muzicale şi compozitorii acestora, a depus contracte încheiate cu compozitorii, însoţite de acte adiţionale şi a susţinut că în temeiul acestor acte juridice a dobândit drepturile patrimoniale de autor de la compozitori, astfel încât, în calitate de titular al acestor drepturi nu poate fi obligat să plătească din nou drepturi de autor prin intermediul unui organism de gestiune colectivă.
În privinţa acestor contracte instanţa de apel a reţinut că, din conţinutul lor rezultă că exerciţiul drepturilor patrimoniale asupra fiecărei opere s-a limitat la cesionarea drepturilor conexe stipulate în art. 98 din Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că eventualul drept de comunicare publică a operei muzicale, ca prerogativă a autorului operei, nu a făcut obiectul cesiunilor.
Instanţa de apel nu a avut în vedere că s-au încheiat acte adiţionale cu privire la aceste contracte (depuse în copie la filele 97 - 110 în dosarul primei instanţe), prin care s-a convenit cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, drepturi aferente utilizării operelor muzicale ce au constituit obiect al contractelor.
Instanţa de apel a stabilit în mod greşit că, în temeiul acestor contracte s-ar fi cesionat drepturi conexe dreptului de autor. Exprimarea din unele contracte este improprie ( în altele se face referire expresă la drepturile patrimoniale de autor), deoarece drepturile conexe nu aparţin autorului operei muzicale (în speţă, autorii operelor muzicale comunicate public fiind, potrivit susţinerilor pârâtului, compozitorii semnatari ai contractelor), ci sunt recunoscute şi protejate în favoarea artistului interpret sau executant al operei. Oricum, s-au încheiat acte adiţionale în care s-a stipulat expres cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor.
Problema care se pune este aceea a efectelor pe care le produc actele de cesiune, respectiv dacă cesionarul poate fi catalogat ca un simplu utilizator al operei, care trebuie să obţină autorizaţie neexclusivă de la organismul de gestiune colectivă pentru a putea utiliza opera asupra cărei a dobândit drepturile patrimoniale.
Potrivit art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, „în cazul cesiunii exclusive, însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane”.
Efectul cesiunii exclusive este acela al transmiterii dreptului patrimonial cedat, din patrimoniul cedentului în acela al cesionarului, acesta din urmă dobândind aptitudinea de a exploata în mod exclusiv opera în modalitatea sau modalităţile stabilite prin actul de cesiune.
Potrivit contractelor încheiate, astfel cum au fost completate prin actele adiţionale, compozitorul/aranjorul muzical „cesionează exclusiv Circului drepturile sale patrimoniale de autor conform Cap. VII, art. 39 şi urm. din Legea nr. 8/1996, drepturi aferente utilizării pieselor ce constituie obiectul prezentului contract”.
Ca efect al cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale corespunzătoare utilizării operelor muzicale ce au constituit obiectul contractelor, recurentul, în calitate de cesionar, a dobândit aceste drepturi, nefiind un simplu utilizator al operei.
În condiţiile în care cesiunea exclusivă înlătură posibilitatea ca titularul dreptului de autor, care a cedat în mod exclusiv drepturile sale patrimoniale, să-şi mai poate exercita aceste drepturi în paralel cu cesionarul, şi cu atât mai puţin să pretindă de la cesionar plata vreunei remuneraţii suplimentare pentru utilizarea operei muzicale, este în mod evident exclusă şi posibilitatea ca organismul de gestiune colectivă, în calitate de mandatar al titularului dreptului de autor, să pretindă de la cesionar plata unei asemenea remuneraţii. Altfel spus, mandatarul nu poate exercita în numele cedentului titular al dreptului de autor o prerogativă pe care autorul însuşi nu o mai poate exercita.
Pe de altă parte, în calitate de reprezentant al titularilor de drepturi de autor, organismul de gestiune colectivă acordă autorizaţii neexclusive utilizatorilor, în schimbul unei remuneraţii (art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996). Noţiunea de „utilizatori” are în vedere pe terţi, nicidecum pe însuşi titularul drepturilor patrimoniale de autor gestionate (inclusiv dobândite prin cesiune), acesta neavând nevoie de nicio autorizaţie de la mandatarul titularului dreptului de autor pentru a-şi exercita propriul drept.
De asemenea, cesionarul exclusiv, care se comportă ca însuşi autorul în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor patrimoniale cedate şi care are dreptul exclusiv de utilizare a operei, nu mai are niciun interes să solicite de la organismul de gestiune colectivă (reprezentant al titularului dreptului de autor) o licenţă neexclusivă (care ar presupune ca drepturile respective să poată fi cedate mai multor persoane), cele două ipoteze de exercitare a drepturilor patrimoniale de autor excluzându-se în mod reciproc.
Ca atare, înalta Curte consideră că pentru operele muzicale utilizate în spectacolele de circ şi cabaret organizate de pârât în perioada de referinţă, opere care au ca autori pe cedenţii din contractele cu clauză de cesiune exclusivă depuse la dosar-completate cu actele adiţionale, pârâtul nu datorează organismului de gestiune colectivă remuneraţia corespunzătoare dreptului de utilizare prin comunicare publică, acest drept fiind dobândit de pârât în mod exclusiv, prin cesiune, de la autorii acelor opere.
Cu privire la contractele încheiate - completate cu actele adiţionale, este necesar însă să se stabilească obiectul cesiunii exclusive, prin raportare la obiectul acestora şi calitatea pe care şi-o atribuie semnatarii, respectiv de compozitor/aranjor muzical/compozitor-aranjor. Chiar unul dintre semnatarii acestora, respectiv G.B., a arătat că o parte dintre operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor de circ şi cabaret organizate de către recurent sunt opere muzicale creaţie proprie, iar pentru o altă parte are calitatea de aranjor ale unor opere muzicale preexistente ale unor autori români şi străini (fila nr. 514 dosar de recurs).
În finalul considerentelor deciziei din apel s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că lista depusă în dosarul de fond a epuizat repertoriul spectacolelor prezentate de către pârât în perioada de referinţă şi că pârâtul ar fi utilizat doar operele compozitorilor cu care a încheiat contractele depuse la dosar.
Având în vedere că situaţia de fapt cu privire la aspectele susmenţionate nu a fost pe deplin lămurită pentru a se putea face aplicarea art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauze spre rejudecare la instanţa de apel.
3. Prin concluziile scrise formulate în cauză recurentul-pârât a mai invocat şi faptul că gestiunea colectivă obligatorie nu se poate face în cauză şi pentru faptul că potrivit art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 aceasta este permisă decât pentru operele aduse la cunoştinţă anterior publicului, nicidecum în cazul unor opere create special pentru un spectacol de circ.
Acest motiv de recurs nu va fi primit deoarece nu a reprezentat motiv de recurs prin cererea formulată procedural şi nu constituie nici motiv de ordine publică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul C.V.G. Bucureşti (fost Circul G.) împotriva deciziei nr. 256/ A din 20 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5059/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
