ICCJ. Decizia nr. 510/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 510/2012
Dosar nr. 12012/118/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 9 noiembrie 2009, reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanţa a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.364.000 Euro, echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune.
Prin sentinţa civilă nr. 409 din 26 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului A.N. şi a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. să îi plătească suma de 600.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit.
Prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 70 din 28 ianuarie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi, reclamantul a fost condamnat pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. al României din 1936, la o pedeapsă de 15 ani închisoare, 10 ani interdicţia drepturilor civile şi confiscarea totală a averii.
Referitor la persoana reclamantului, s-a arătat că în anul 1948 era în vârstă de 23 de ani, domiciliind în loc. Liscoteanca, jud. Brăila. În perioada războiului a urmat o şcoală de aviatori în Germania, motiv pentru care a fost considerat de comunişti ca fiind un element indezirabil. La 14 iulie 1948 a fost arestat de către securitate. A fost dus la Penitenciarul Galaţi, unde a fost zilnic bătut şi anchetat, până la finalizarea judecăţii, în data de 28 ianuarie 1949, când a fost condamnat la o închisoare de 15 ani şi 10 ani de interdicţii a drepturilor civile. În final, a fost liberat în data de 12 iulie 1960. După acest moment, a fost nevoit să-şi caute un loc de muncă, fiind în permanenţă vizitat de către securiştii care îl anchetau săptămânal. Nu a putut niciodată să îşi găsească un post conform pregătirii sale profesionale, nu a putut să promoveze de-a lungul timpului, datorită trecutului său de deţinut.
Instanţa de fond a reţinut că, prin condamnare s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, numita A.O., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului A.N., decedat la data de 05 aprilie 2010, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel şi pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa, care la termenul din 28 iunie 2010 a evocat şi motivat pe larg excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 28 iunie 2010, a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin decizia nr. 97/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a respins acţiunea, ca nefondată; a respins apelul formulat de reclamanta A.O. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelantului-pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 7 din 5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucureşti, care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, cât şi din conferirea post mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform deciziei nr. 2864 din 29 noiembrie 2007.
Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele antecesorului lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, curtea de apel a arătat faptul că măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speţă, soţia supravieţuitoare a defunctului A.N. a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.
În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 2864 din 29 noiembrie 2007 i-a fost recunoscută defunctului A.N. şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, soţia supravieţuitoare a defunctului A.N. nu are, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victimă a măsurilor politice luate asupra soţului său şi nu este îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A.O., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3042 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţa de apel a luat în calcul faptul ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional de Curtea Constituţionala a României prin Decizia nr. 1358 - 1360 din 21 octombrie 2010 şi astfel acţiunea ar fi nefondată. De altfel, chiar Curtea Constituţionala printr-o opinie separată, ajunge la concluzia ca excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată de M.F.P., se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate şi anume la imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite de instanţele de judecată în valoare de până la 600.000 Euro. Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici şi strămutaţi reprezintă o problemă de legiferare, care este de competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, aşa cum rezultă din art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Recurenta a susţinut şi că C.E.D.O. atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune morale în temeiul art. 41 din C.A.D.O.L.F. ia în considerare prejudicial moral care a rezultat din încălcarea dispoziţiilor Convenţiei (Cauza A.M. şi alţii împotriva României paragraful 29 si Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în cauza E.Z. împotriva Italiei paragraful 25).
Totodată, reclamanta a arătat că acţiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 care este o lege cu caracter reparatoriu şi care se referă la condamnările cu caracter politic şi la măsurile administrative asimilate acestora. Instanţa de apel trebuia să aibă în primul rând în vedere Dreptul Comunitar, Constituţia României şi ulterior, legea în discuţie. S-a invocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte cu valoare de principiu obligaţia S.R. de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum si faptul ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
În acest context, a arătat recurenta-reclamantă că avea o „speranţă legitimă” că acţiunea se va rezolva în conformitate cu cerinţele din cerere. Au fost invocate, de asemenea, art. 20, art. 148, art. 48 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru apărarea C.E.D.O., precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.
De asemenea, în motivarea recursului s-a invocat încălcarea în cauză a art. 3, 5, 6, 8, din C.D.L.F.O., la care România a aderat.
Instanţa de apel ar fi putut, de asemenea, să ia în considerare art. 998 – art. 999 C. civ., pentru care face consideraţii doar pur teoretice, nedorind să cerceteze cauza, precum şi art. 504 – art. 505 C. proc. pen.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la criticile prin care se susţine că instanţa de apel ar fi putut lua în considerare alt temei de drept, respectiv art. 998 – art. 999 C. civ., precum şi art. 504 – art. 505 C. proc. pen., este de reţinut că instanţa superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenţiile reclamantei din perspectiva art. 998 – art. 999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504 – art. 505 C. proc. pen., deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Totodată, recurenta-reclamantă a indicat greşit, ca temei de drept, dispoziţiile art. 3042 C. proc. civ. (text legal inexistent), iar prevederile art. 3041 C. proc. civ. (la care a vrut să se refere probabil recurenta), nu sunt aplicabile în speţă, deoarece hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal a fost supusă căii de atac a apelului la curtea de apel, fiind pronunţată decizia nr. 87/C/2011, împotriva căreia partea a exercitat ulterior calea recursului.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.O. împotriva deciziei nr. 97/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 509/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5103/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
