ICCJ. Decizia nr. 505/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 505/2012
Dosar nr. 6793/2/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 11 octombrie 2005, şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantele S.M.E., S.L., S.M.C. şi S.M., au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 1 din 26 septembrie 2005 emisă de SC U.I.C. SA, solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei să le restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, la parterul şi subsolul hotelului „U.”, format din: „una prăvălie cu pivniţa aferentă situată sub ea” în suprafaţă de – atelier 33,20 mp; pivniţa 17,80 mp şi teren aferent 6 mp şi drepturile de folosinţă comună a instalaţiilor tehnice şi sanitare, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea acesteia la despăgubiri în echivalent la preţurile actuale la piaţa liberă.
Prin decizia contestată notificările prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului au fost respinse ca tardiv formulate potrivit Legii nr. 10/2001, decizie emisă în soluţionarea celor două notificări din 18 mai 2001 şi 9 noiembrie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 265 din 20 februarie 2007, a fost admisă contestaţia, s-a anulat decizia nr. 1 din 26 septembrie 2005 emisă de intimată şi a fost obligată intimata să soluţioneze pe fond notificarea din 21 septembrie 2005 formulată de către contestatoare.
Prin decizia civilă nr. 144 din 26 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de intimată; a fost admis apelul contestatorilor, fiind desfiinţată în parte sentinţa, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilului.
Decizia civilă nr. 144 din 26 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de intimată, prin decizia civilă nr. 5333 din 1 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 533 din 20 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea; a anulat dispoziţia nr. 1 din 26 septembrie 2005; a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru spaţiul aflat la parter şi subsol cu suprafaţă utilă iniţială de 51 mp şi 6 mp teren, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.G., despăgubiri ce urmează a se acorda în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005; prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în rest şi a fost obligată pârâta la 1700 lei cheltuieli de judecată către reclamante, precum şi la 1500 lei diferenţă de onorariu către expertul B.G.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamante, prin decizia nr. 757 din 13 decembrie 2010, în majoritate, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru argumentele ce urmează.
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză deoarece imobilul revendicat a fost transformat, în acest raport de expertiză efectuat de expert B.G. reţinându-se că „În prezent spaţiul modificat face parte din Complexul Hotelier U. … Complexul Hotelier U. (după preluarea şi a spaţiului S. în 1967) a fost după 1994 integral consolidat, refăcut funcţional şi finisat. Spaţiul S. revendicat a suferit aceleaşi transformări (descrise în capitolul III al expertizei) şi este integrat în acest complex”. Rezultă că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, context în care critica apelanţilor pe acest aspect a fost respinsă ca nefondată, imobilul astfel cum a fost identificat de către expert fiind unul nou, în raport de cel revendicat, fiind modificat esenţial.
În ce priveşte modul de preluare a imobilului reclamanţii nu au investit instanţa de judecată cu un capăt de cerere prin care să se constate preluarea fără titlu a imobilului şi ca atare nu s-au administrat probe, Curtea constatând în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv alin. (1) şi (3) urmând ca reclamanţii să fie despăgubiţi prin măsuri reparatorii în echivalent, conform dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât la data privatizării, cât şi în prezent, statul prin SC L. SA, era acţionar minoritar la SC U.I.C. SRL conform contractului şi statului de constituire al intimatei pârâte.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că faţă de dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul putea fi restituit în natură deoarece, faţă de conţinutul raportului de expertiză, toate modificările s-au făcut în suprafaţa construită spre interior de circa 6 m.p., şi nu transformări ori adăugiri ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării.
Se arată că această critică nu priveşte modul în care instanţa a interpretat probele, critică ce nu ar fi posibilă, ci priveşte modul greşit în care instanţa a aplicat dispoziţiile art. 19 deoarece sporul de 6 m.p. reprezintă doar 12% din suprafaţa iniţială de 51 m.p.
O altă critică se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În dezvoltarea criticii este reprodusă în integralitate opinia separată formulată de unul dintre judecători în cadrul completului de divergenţă.
Rezumând opinia minoritară, însuşită de recurente, rezultă că instanţele trebuiau să acorde despăgubiri băneşti conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007. Se mai arată că reluarea procedurilor cu caracter administrativ contravine principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în cauza Faimblat împotriva României a stabilit că deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, întrucât Fondul „Proprietatea” nu funcţionează de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, astfel cum deja s-a stabilit prin cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României şi Matache şi alţii împotriva României. Menţinerea soluţiei privind stabilirea generică a despăgubirilor ar conduce la încălcarea dreptului recurenţilor la o reparaţie justă şi efectivă.
SC U.I.C. SRL, prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 314 C. proc. civ., hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Recurentele, prin criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, invocă de fapt, greşita stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, urmare a evaluării greşite a probatoriului administrat în cauză.
Critica, osebit de faptul că priveşte aspecte de netemeinicie, este nefondată.
Astfel, imobilul notificat, format dintr-o prăvălie de 33,20 m.p. şi pivniţă aflată sub ea, în suprafaţă de 17,80 m.p. cu teren aferent de 6 m.p., urmare, a consolidărilor şi transferurilor spaţiului în litigiu, este integrată în Complexul hotelier U. La subsol s-a creat o încăpere mai mare prin unirea subsolurilor adiacente (patru la număr) şi o deschidere, unde se află camera hidroforului şi a gazelor pentru complexul hotelier, consolidări şi transformări cu respectarea Legii nr. 50/1991, faţă de existenţa autorizaţiei făcute de construire din 7 iunie 1994 emisă de Primăria municipiului Bucureşti.
Prăvălia este integrată în spaţiul deschis al cafenelei L.
În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 din lege, în sensul invocat de recurente.
Ipoteza prevăzută la art. 19 alin. (1) din lege vizează acele construcţii, cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării (etajări sau/şi adăugiri de corpuri noi pe orizontală). Nu se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea construcţie căreia i s-a modificat compartimentarea iniţială ori i s-au adus numai îmbunătăţiri funcţionale. De asemenea, tot conform normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 nici acea construcţie căreia i-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate.
Or, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor, câtă vreme spaţiul în litigiu nu mai există în individualitatea sa, fiind integrat într-o cafenea (prăvălia) şi într-un subsol tehnic (subsolul de 17,80 m.p.).
Drept urmare, statuarea ambelor instanţe de fond în sensul că imobilul notificat nu poate fi restituit în natură este corectă.
Recurentele, preluând motivarea din opinia minoritară, invocă greşita aplicare a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Potrivit acestei decizii, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În cauza de faţă nu se identifică situaţia premisă avută în vedere prin decizia pronunţată în interesul legii, refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Recurenţii, prin cererea de chemare în judecată, au contestat decizia emisă de unitatea deţinătoare, SC U.I.C. SA, prin care notificarea a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Instanţa, învestită în acest fel, a constatat greşita soluţionare pe cale de excepţie şi, anulând decizia, a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, despăgubiri ce urmează a se acorda în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Aşadar, dat fiind situaţia de fapt menţionată, în sensul existenţei unei decizii prin care unitatea deţinătoare a soluţionat notificarea, cauza Flaimbat împotriva României nu îşi găseşte incidenţa în cauză.
Referitor la criticile privind nefuncţionarea Fondului „Proprietatea” şi consecinţele acesteia asupra drepturilor reclamantelor de a fi despăgubite pentru bunurile de care au fost private de bunurile lor, Înalta Curte reţine incidenţa cauzei Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, anterior pronunţării deciziei recurate ce a intervenit la 13 decembrie 2010.
Urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, circumstanţele factuale de natura celor din speţă permit recunoaşterea unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 iniţiată de reclamante, independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea”.
Prin această hotărâre pilot s-a instituit în sarcina Statului Român o obligaţie de adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual, aplicat şi în cauza de faţă, şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în situaţia imposibilităţii de restituire în natură a bunului.
Din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petenţilor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile stabilite a fi acordate recurentelor din prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor referitoare la caracterul teoretic şi iluzoriu al plăţii indemnizaţiilor în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Dat fiind poziţia intimatei de parte câştigătoare în proces, recurentele vor fi obligate la plata sumei de 2150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către aceasta, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.M.E., S.L., S.M. şi S.M.C. împotriva deciziei nr. 757/A din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenţii la plata sumei de 2150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC U.I.C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 504/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5061/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
