ICCJ. Decizia nr. 519/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 519/2012
Dosar nr. 5354/101/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 2 iulie 2010, reclamanta B.V. a chemat în judecată Statul Român prin Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Mehedinţi, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor de 500.000 euro, cu titlul de daune pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea cu domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne conform H.C.M. nr. 326/1951, pentru suferinţele cauzate de aceste măsuri administrative în mod nedrept, pe care le-a suportat atât reclamanta, cât şi familia sa, aşa cum reiese din adresa nr. 27/C7 din 24 ianuarie 2002 emisă de Ministerul Justiţiei; constatarea şi recunoaşterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare 1951-1955.
Reclamanta a precizat acţiunea la termenul din 12 octombrie 2010, menţionând că solicită daune morale pentru prejudiciul personal şi renunţă la petitul privind recunoaşterea publică a holocaustului.
Prin sentinţa civilă nr. 633 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlul de daune morale.
Prima instanţă a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că reclamanta împreună cu familia a fost strămutată din comuna Izvorul Bârzei, judeţul Mehedinţi, în Bărăgan, localitatea Pelicani (Borcea Nouă), în perioada 18 iunie 1951–9 ianuarie 1956, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerul Afacerilor Interne.
În baza art. 3 din Legea nr. 221/2009, s-a reţinut că măsura administrativă a strămutării are caracter politic de drept, iar în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, s-a constatat îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La stabilirea cuantumului daunelor, instanţa a avut în vedere sumele prevăzute legal prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 conform O.U.G. nr. 62/2010, precum şi criteriile legale pentru consecinţele suferite de partea vătămată, drepturile încălcate şi repercusiunile asupra stării sănătăţii.
Împotriva sentinţei au declarat apel, atât reclamanta B.V., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 111 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă; a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionate sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
Cum în speţă dispoziţiile pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei, s-a constatat de către instanţa de apel că sentinţa este lipsită de temei legal.
Curtea de apel a arătat că nu se poate reţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamanta avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Instanţa de apel nu a reţinut nelegalitatea sentinţei pentru neparticiparea procurorului la judecata cauzei.
Dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 prevăd că este obligatorie participarea procurorului la judecarea cererilor la care se referă art. 4 din lege – respectiv la cererile prin care se cere a se constata caracterul politic al altor condamnări penale ori al altor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute expres prin art. 1 şi 3 din lege.
Or, în speţă, nu s-a formulat o asemenea cerere, pentru că măsura administrativă luată împotriva reclamantei şi familiei sale era prevăzută a avea caracter politic de drept, fiind enumerată în art. 3 din lege.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta B.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând menţinerea sentinţei date de Tribunalul Mehedinţi.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, fără îndoială decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, opozabilă erga omnes„ însă are putere numai pentru viitor, aşa încât consideră ca ea nu se aplică proceselor în curs de judecată şi care au fost declanşate în temeiul normei de drept declarate ulterior ca neconstituţionale.
Recurenta a arătat că argumentele de echitate şi dreptate nu-şi pot găsi rostul în analiza constituţionalităţii unei norme de drept, cu atât mai mult cu cât a solicitat plata de despăgubiri morale pentru suferinţele sale personale şi nu ale părinţilor săi cu care a fost împreună deportată în Bărăgan o perioadă de aproape 5 ani.
De asemenea, recurenta a arătat că nu crede că este legal ca printr-o dispoziţie a Curţii Constituţionale să se lipsească practic de orice efecte un act normativ – Legea nr. 221/2009, sub pretext că legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 111 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 508/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 520/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
