ICCJ. Decizia nr. 5061/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5061/2012
Dosar nr. 1472/115/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 2 aprilie 2010, reclamantul M.R. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei, prin hotărârea ce o va da, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 lei despăgubiri şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în data de 24 mai 2009, împreună cu mai mulţi consăteni, a fost depistat de organele de Poliţie de Frontieră Caraş-Severin, în momentul în care transportau o cantitate de usturoi pe care o găsiseră pe malul canalului Nera Moartă. Au fost somaţi verbal, încătuşaţi, ameninţaţi cu arma, fiind acuzaţi de contrabandă cu usturoi.
Reclamantul a fost încătuşat cu o altă persoană, fotografiat de organele de poliţie şi presă, fotografiile apărând în media, fiindu-i afectată imaginea, fără însă să fie emisă vreo ordonanţă de reţinere.
În data de 25 mai 2009 a fost emisă Rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Caraş-Severin, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, iar la data de 10 decembrie 2009 a fost emisă Ordonanţa prin care a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 30 din Constituţia României.
Prin întâmpinarea depusă la fila 18 dosar, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a solicitat respingerea acţiunii, fără cheltuieli de judecată. A arătat că despăgubirile solicitate nu se justifică şi că, în drept, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1907 din 17 noiembrie 2010 a respins acţiunea civilă formulată de reclamant.
Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În data de 24 mai 2009 organele de poliţie din cadrul I.J.P.F. Caraş-Severin, S.P.F. Socol, au depistat pe malul râului Nera Moartă, în zona bornei C 296 mai mulţi saci cu usturoi dispuşi în două grămezi.
În jurul orelor 5,45 spre această zonă au fost observate deplasându-se şase persoane de sex masculin.
Ulterior, aceste persoane au fost identificate ca fiind învinuiţii: R.Z., M.Z.B., P.D., P.Z., W.V. şi M.R.
De asemenea, s-a constatat că în locul susmenţionat era depozitată cantitatea de 289 saci cu usturoi. Aceşti saci, conform etichetelor de pe fiecare, proveneau din China, fiind ambalaţi în Serbia şi având, fiecare, greutatea de 10 kilograme.
Învinuiţii au declarat verbal, cu acea ocazie, că s-au deplasat în zona respectivă pentru a transporta sacii cu usturoi până la un drum din apropriere de unde urma să fie încărcaţi şi transportaţi cu un tractor până la locuinţa învinuitului V.M.
La data de 25 mai 2009, în baza autorizaţiei de percheziţie nr. 4 din 25 mai 2009, emisă de Judecătoria Reşiţa, s-a procedat la efectuarea unei percheziţii la imobilul cu nr. 78 din localitatea Socol jud. Caraş-Severin, folosit de învinuitul V.M. Cu această ocazie, în curtea imobilului au fost găsiţi 300 de saci conţinând usturoi, produs în China şi ambalat în Serbia.
Conform declaraţiilor învinuiţilor V.M., M.R., P.D., P.Z., W.V. şi M.Z.B., aceşti saci au fost aduşi din acelaşi loc, în data de 22 mai 2009, la solicitarea învinuitului R.Z., învinuiţii ajutând la transportul lor.
Din actele aflate în dosarul de urmărire penală nr. 20-D/P/2009, a rezultat că reclamantul nu a fost nici reţinut, nici arestat nelegal.
Prin rezoluţia din 25 mai 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Caraş-Severin, aflată la fila 99 dosar de urmărire penală, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuiţi.
Din declaraţia reclamantului (depusă la fila 153 dosar de urmărire penală) rezultă că asupra acestuia nu au fost exercitate nici un fel de presiuni fizice sau psihice.
Din cazierul judiciar al reclamantului, aflat la filele 57-58 dosar urmărire penală a rezultat că acesta are antecedente penale.
Prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Caraş-Severin, din 10 decembrie 2009, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, reţinându-se că învinuiţii nu au avut cunoştinţă despre provenienţa usturoiului şi, întrucât din probele administrate în cauză, nu poate fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 în sarcina învinuiţilor, s-a dispus disjungerea cauzei, în vederea continuării cercetărilor pentru identificarea făptuitorilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2), (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative de libertate, prin hotărâre definitivă sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.
Tribunalul a apreciat că nu rezultă, din probele administrate, că reclamantul a fost privat de libertate sau că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
În Ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Caraş-Severin din 10 decembrie 2009, de scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, nu se stabileşte, conform dispoziţiilor art. 503 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal a acestuia.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul M.R., solicitând admiterea lui, schimbarea în tot a sentinţei civile în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul a criticat sentinţa civilă ca nelegală şi neîntemeiată pentru greşita reţinere în considerente a faptului că nu ar fi fost privat de libertate în mod nelegal; reţinerea că acţiunea civilă se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, deşi, cererea nu are nici o legătură cu acest act normativ, situaţie în care hotărârea este lipsită de temei legal şi contrară probelor administrate în cauză.
Reclamantul a reiterat împrejurările în care a avut loc reţinerea sa, în data de 24 mai 2009, susţinând că aceasta reprezintă în fapt un tratament degradant şi este contrar dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Drepturilor Omului şi ale Legii nr. 275/2006.
Totodată, a precizat că acţiunea civilă de faţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., probele depuse la dosar, testimoniale şi înscrisuri, dovedind în opinia sa, temeinicia cererii.
Pârâtul, deşi legal citat nu a depus întâmpinare.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 918 din 26 mai 2011 a respins apelul reclamantului, ca neîntemeiat.
Argumentele Curţii au fost următoarele:
Reclamantul M.R. a investit instanţa de judecată cu o acţiune civilă în despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de el ca efect al măsurii de reţinere nelegală în data de 24 mai 2009, de către Poliţia de Frontieră Caraş-Severin, alături de alţi consăteni.
Deşi reclamantul, prin motivele de apel depuse la dosar, a susţinut nelegalitatea hotărârii instanţei de fond prin prisma reţinerii ca temei legal incident a Legii nr. 221/2009, din cuprinsul sentinţei apelate rezultă fără dubiu că instanţa de fond, a examinat şi soluţionat pricina în limitele învestirii sale de către reclamant, respectiv raportat la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 30 din Constituţia României (pagina 2 alin. (6) şi pagina 3 alin. (6) şi următoarele).
Art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană şi art. 3 din Protocolul nr. 7 reglementează dreptul persoanei de a obţine despăgubiri de la stat pentru că a fost privată de libertate în condiţii care contravin art. 5 paragraful 1 – 4 sau a fost condamnată pe nedrept.
Rezultă că existenţa dreptul la reparaţie este condiţionată de caracterul nelegal al privării de libertate, dacă privarea de libertate a fost legală, dar nejustificată, art. 5 paragraful 5 nu îşi găseşte aplicabilitatea.
Dreptul de a obţine o reparaţie trebuie să fie concret, cert şi efectiv:
Încălcarea art. 5 paragraf 1 - 4 trebuie să fi fost constatată de o autoritate naţională sau de către Curtea Europeană.
Atât Constituţia României în art. 52 alin. (31), cât şi C. proc. pen. în art. 504 - 507, prevăd posibilitatea de a intenta o acţiune civilă în despăgubiri împotriva Statului Român în cazul privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal sau al condamnării pe nedrept.
Potrivit art. 504 alin. (2) – (4) C. proc. pen., persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă are dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
1. Privarea sau restrângerea libertăţii a avut un caracter nelegal:
Este necesar ca măsura preventivă în cauză( reţinerea, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului sau obligarea de a nu părăsii localitatea sau ţara) sau măsura de siguranţă a internării provizorii să fi fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute fie de Codul de procedură penală, fie de Convenţia Europeană. În acelaşi mod, în cazul revocării graţierii individuale trebuie să fi încălcat Convenţia Europeană sau Legea nr. 546/2002 privind graţierea sau procedura acordării graţierii.
2. Caracterul nelegal să fi fost stabilit prin act al procurorului sau hotărâre a instanţei, prin care s-au pronunţat asupra fondului.
Actele procurorului enumerate la art. 504 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., sunt: ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate (reţinerea, obligarea de a nu părăsii localitatea sau ţara) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a măsurii penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau prescripţie) sau j)(autoritate de lucru judecat).
Pe de altă parte, art. 504 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. indică hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate (arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului obligarea de a nu părăsii localitatea sau ţara), fie prin hotărâre definitivă de achitare, fie prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pe termenul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau prescripţie) sau lit. j) (autoritate de lucru judecat) C. proc. pen.
3. Persona privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă să nu fi contribuit la dispunerea în mod nelegal a măsurii vătămătoare.
Curtea a apreciat, pornind de la temeiul de drept indicat de reclamant, art. 504 C. proc. pen., care reglementează dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, raportat la probele administrate în cauză, că în mod legal, printr-o corectă interpretare şi aplicare în cauză a textului de lege invocat, instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Aceasta întrucât, din Ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Caraş-Severin din 10 decembrie 2009 de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, nu a rezultat, în opinia instanţei de apel, potrivit art. 503 alin. 3 C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal a acestuia (fila 29 – 31 dosar fond).
Pentru aceste considerente, Curtea a reţinut că apelul declarat de reclamant este neîntemeiat şi în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins ca atare.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul M.R. întemeindu-şi criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.
Astfel, o primă critică, întemeiată în drept pe dispoz. art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel i-a respins cererea de probe în mod nelegal şi nu a motivat această respingere.
O altă critică vizează soluţia instanţei de apel în raport de împrejurările de fapt ale cauzei.
Critică şi faptul că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie, respectiv că înainte de punerea oficială sub acuzare a fost ameninţat cu arma automată de organele Poliţiei de Frontieră, deşi nu se afla în zona de graniţă; încătuşat împreună cu altă persoană deşi nu s-a opus în nici un fel Poliţiei de Frontieră; a fost supus la interogatoriu, recunoaştere în grup, amprentare, reconstituire, percheziţie corporală, audiere, efectuare de fotografii judiciare.
Reclamantul susţine că a fost suspus unui tratament degradant, contrar celor prevăzute de art. 3 din Convenţia Drepturilor Omului şi ale Legii nr. 275/2006.
Arată că respingerea cererii sale pe considerentul inexistenţei unui act al procurorului de natura celor prevăzute de art. 504-507 C. proc. pen. este inadmisibilă deoarece îl lipseşte de posibilitatea valorificării pe cale judiciară a vătămărilor care i s-au adus ca urmare a faptelor şi abuzurilor comise de agenţii statului, aspect contrar dispoziţiilor Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.
Totodată, elementele angajării răspunderii civile pe tărâm delictual sunt îndeplinite în cauză, fiind evident că a suferit un prejudiciu rezultat din săvârşirea cu vinovăţie de către pârât, prin organele sale, a unor fapte ilicite şi că există o legătură de cauzalitate între fapta astfel produsă şi prejudiciul cauzat.
Analizând prima critică formulată, Înalta Curte reţine că depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. reprezintă o situaţie de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.
Or, situaţia evidenţiată de recurent vizează încălcarea principiului respectării dreptului la apărare, respectiv greşita, în opinia sa, hotărâre a instanţei de apel de a nu îi încuviinţa o serie de probe şi lipsa de rol activ a instanţei în aflarea adevărului, care nu se circumscrie acestui motiv de casare.
Pe de altă parte, modul în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit o anumită situaţie de fapt nu poate constitui obiect al analizei în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. care permite exercitarea controlului judiciar în această cale de atac doar pentru motive de nelegalitate.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând încuviinţa şi administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condiţiile art. 292 alin. (1), teza a II a C. proc. civ.
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Astfel, analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat repararea pagubei ce i-a fost cauzată, prin măsura de reţinere şi restrângerea libertăţii sale în mod nelegal, în data de 24 mai 2009, fără a se emite, susţine recurentul, ordonanţă de reţinere. A fost încătuşat supus la interogatoriu, recunoaştere în grup, amprentare, reconstituire, percheziţie corporală, audiere, efectuare de fotografii judiciare fără a fi pus oficial sub acuzare.
Or, în speţă, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanţele de fond, care nu au cercetat aspectele invocate de reclamant privind reţinerea sa nelegală şi tratamentul la care a fost supus în acest interval de timp.
Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat constituţional prin art. 23 si reglementat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 23 din Constituţie, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune (de un judecător, conform alineatului 4) pentru cel mult 30 zile, cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 zile. Art. 5 alin (1) lit. c) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, reţinut în argumentele deciziei recurate de instanţa de apel, dispune că lipsirea de libertate poate fi dispusă pentru arestarea sau reţinerea unei persoane suspectată că a săvârșit o infracţiune, caz în care are dreptul, stabilit în alineatul 3, de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, iar alineatul 5 al aceluiaşi articol dă dreptul la reparaţii oricărei persoane care a fost arestată sau deţinută în condiţii contrare textului convenţiei. Art. 5 paragraf 3 priveşte protecţia oricărei persoane împotriva unei detenţii sau arestări arbitrare, cu scopul garantării libertăţii persoanei şi asigurării preeminenţei dreptului.
În cauza Lawless contra Irlandei, din 1 iulie 1961, Curtea europeană a statuat că dreptul la libertate şi siguranţă este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenţie fiind acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. El priveşte orice persoana, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, invocat de recurent, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.
În concordanţă cu prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.
Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal, conform textului legal anterior citat,.
Prin dec. nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
După cum rezultă din normele procedurale susmenţionate, legiuitorul face distincţie între cele două ipoteze care dau dreptul la reparaţie, respectiv condamnarea definitivă urmată de achitare în rejudecare şi privarea de libertate ori restrângerea de libertate în mod nelegal.
Pentru ultima ipoteză, legiuitorul impune însă cerinţe speciale, iar acestea sunt în sensul că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărârea de achitare sau prin oricare dintre actele procedurale la care se face referire în norma procedurală.
Articolul 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 protejează dreptul la libertate şi la siguranţă, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute şi potrivit căilor legale.
Printre cazurile strict reglementate se află cel de la lit. c, respectiv dacă cel în cauză a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia .
În aplicarea dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul naţional care este primul judecător al Convenţiei, trebuie să aibă în vedere, faţă de momentul la care s-a luat/menţinut măsura privativă, că pentru interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenţie, Curtea Europeană face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial stabilite printr-o lege preexistentă. Aceasta întrucât nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenţiei. În realizarea acestei obligaţii, instanţa naţională trebuie să ţină seama şi de jurisprudenţa Curţii Europene sub acest aspect.
Astfel, trebuie arătat de către autoritatea care a luat măsura privativă de libertate, care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, argumentate la persoana în cauză şi conduita acesteia, motivele de drept reţinute în justificarea măsurii arestării.
Spre exemplu, în cauzele Rupa şi Pantea împotriva României (cu trimitere şi la jurisprudenţa proprie relevantă) s-a apreciat de Curtea Europeană că s-au încălcat condiţiile legale la luarea măsurii preventive prin nearătarea motivelor care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a persoanei în cauză punea în pericol ordinea publică. La fel şi în cauza Calmanovici împotriva României în care s-a reţinut că prin decizia de recurs, prin care s-a infirmat lipsa de pericol social constatată prin încheierea instanţei inferioare, s-a schimbat temeiul arestării şi, mai mult, chiar dacă instanţa ar fi avut această intenţie, nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmaţiei sale.
În cauza Niţă împotriva României Curtea a apreciat că a avut loc o încălcarea a art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale întrucât reclamanţii din cauză au suferit un tratament (legarea lor cu cătuşe de piciorul mesei) care nu corespundea în nicio privinţă unei utilizări a forţei care să fi fost impusă de comportamentul lor.
Curtea a reţinut în această cauză că persoanele reţinute se află în situaţie de vulnerabilitate şi că autorităţile aveau obligaţia să le protejeze. În această situaţie, când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când nu este absolut necesară prin comportamentul său, încalcă demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie.
Totodată, nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legii naţionale, ci trebuie să fie şi necesară în circumstanţele specifice ale cauzei. Detenţia unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanţă, atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual – cauza McKay împotriva Regatului Unit.
Or, în speţă, instanţele de fond nu au cercetat dacă reţinerea reclamantului a fost legală sau nu; dacă a existat o ordonanţă de reţinere sau dacă actele procedurale întocmite de organele de anchetă au fost conforme cu normele legale.
Lămurirea acestor aspecte este importantă pentru a se stabili dacă reclamantului i s-a aplicat un tratament care să atragă un minim de gravitate în raport de ansamblul datelor cauzei, apt să atragă incidenţa art. 3 CEDO.
Pentru aceste motive şi întrucât sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs, se impune admiterea recursului reclamantului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, care va avea în vedere şi celelalte critici formulate de acesta.
În rejudecare, instanţa de apel va trebui, astfel, să răspundă şi criticilor privind aplicarea în speţă a dispoz. art. 998 şi urm. C. civ., critică formulată în apel de către reclamant; va verifica, din perspectiva art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. posibilitatea angajării răspunderii civile pe tărâm delictual a pârâtului în raport de cadrul procesual creat de reclamant prin cererea introductivă.
Întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză a acestei critici, ceea ce implica un răspuns, în fapt şi în drept, ea a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre ce face, practic, imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul reclamantului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să analizeze toate criticile formulate în cererea de apel şi să stabilească, pe baza probelor administrate, situaţia de fapt, raportat la care să aplice normele legale incidente, inclusiv dacă s-a produs o încălcare a art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva deciziei civile nr. 918 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 505/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 508/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
