ICCJ. Decizia nr. 520/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 520/2012
Dosar nr. 9438/95/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2010, reclamantul A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea la plata sumei de 520.000 lei, reprezentând despăgubiri - daune morale pentru suferinţele sale şi ale mamei sale A.M., datorate faptului că au fost deportaţi în Transnistria, pe motive etnice.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în luna septembrie 1942, împreună cu părinţii săi au fost luaţi de la domiciliu de către organele de represiune ale regimului Antonescu şi îmbarcaţi în trenuri de marfă, cu destinaţia Bug. Transportul s-a făcut în vagoane neîncălzite, nu le-au fost asigurate condiţii minime de existenţă, au fost bătuţi şi jigniţi pe parcursul transportului, iar după ce au ajuns la Bug au fost cazaţi în grajduri, fără uşi şi fără geamuri şi au fost nevoiţi să doarmă pe pământul gol.
A mai arătat reclamantul că au fost supuşi la tratamente inumane, fiind folosiţi la muncile agricole şi ţinuţi fără hrană şi îmbrăcăminte adecvată, fiind înfometaţi şi ameninţaţi de către jandarmii care asigurau paza lor în permanenţă.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea, în drept, pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 362 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Gorj a respins acţiunea, reţinând că starea de fapt expusă de reclamant a fost reglementată prin Ordonanţa nr. 105/1999 modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 şi Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945, din motive etnice.
Aşadar, temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă normele speciale arătate mai sus şi nu dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pe care le invocă reclamantul, mai ales că aceste dispoziţii privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, pentru erorile judiciare, răspunderea statului fiind o răspundere directă şi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.
Faţă de cele reţinute, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant este prescrisă, întrucât dispoziţiile Legii nr. 586/2002 prevăd că cererile formulate în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2002, termen care a fost prelungit ulterior prin art. II din Legea nr. 323/2004, până la data de 31 decembrie 2006.
Tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamantul a formulat cererea la data de 03 septembrie 2010, peste termenul prevăzut imperativ de art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999 aşa cum a fost prelungit ulterior.
În consecinţă, acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, considerându-se de prisos cercetarea fondului cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat şi motivat apel, reclamantul A.G. susţinând că, în mod eronat instanţa de fond a constatat intervenirea prescripţiei în promovarea cererii, judecând pricina în baza unui alt temei juridic faţă de cel pe care l-a invocat.
Prin decizia nr. 118 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Gorj.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit principiului disponibilităţii, părţile pot determina existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei dedusă judecăţii, precum şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Acest principiu îşi are fundamentul juridic în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., soluţionarea cauzei trebuie făcută de judecători fără a depăşi limitele investirii, fiind datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii deduse judecăţii şi totodată, nu pot lăsa nerezolvate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată, o atare omisiune constituind o încălcare esenţială a legii.
În cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat ca temei de drept incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., neexistând nicio altă precizare ulterioară a vreuneia din părţi, de natură a justifica rezolvarea pricinii de către instanţă în baza altui temei, după cum nici instanţa din oficiu, nu a pus o atare chestiune în discuţia părţilor.
Ca atare, soluţionarea pricinii trebuia făcută de prima instanţă în cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, fiind vădit nelegal procedeul utilizat, de schimbare a temeiului juridic invocat de parte, într-un alt temei juridic, fără a pune această chestiune în dezbaterea părţilor, ceea ce echivalează cu nerezolvarea fondului.
Totodată, s-a reţinut că, cerinţa dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzută de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, ori, în speţă, nefiind pusă în discuţia părţilor o schimbare a temeiului juridic în baza căruia soluţia a fost pronunţată, partea interesată, respectiv reclamantul, a fost pus în imposibilitatea de a formula cereri şi apărări.
Aşa fiind, s-a constatat că asupra acţiunii reclamantului, aşa cum a fost fundamentată în drept, instanţa nu s-a pronunţat, neanalizând cererea formulată de reclamant potrivit investirii făcute.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, considerând-o netemeinică şi nelegală şi invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că, în mod corect instanţa de fond, în speţă Tribunalul Gorj, a procedat la calificarea acţiunii promovate de reclamantul A.G., stabilind că acţiunea reclamantului este o acţiune în pretenţii având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru persoanele deportate în perioada anterioară anului 1945, dreptul la despăgubiri al acestor persoane fiind stabilit prin acte normative speciale de reparaţie, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 şi nu o acţiune având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri ca urmare a prejudiciului cauzat în temeiul art. 998-999 C. civ.
De asemenea, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de fond că răspunderea civilă delictuală nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea acestuia fiind o răspundere directă şi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Acţiunea în justiţie formulată de reclamantul A.G. şi înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 520.000 lei, cu titlu de despăgubiri - daune morale, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Deşi reclamantul a înţeles să-şi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii prin prisma dispoziţiilor Ordonanţei nr. 105/1999, cu modificările ulterioare. Procedând astfel, prima instanţă a încălcat principii fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Conform principiului disponibilităţii, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată şi în acest scop, partea este obligată să determine obiectul acţiunii, urmând ca litigiul să fie soluţionat în acest cadru al obiectului şi fără ca instanţa să poată depăşi limitele lui.
Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul acţiunii constituie corelativ garanţia aplicării principiului disponibilităţii în procesul civil.
Prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilităţii în procesul civil, potrivit căruia instanţa este ţinută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată. În virtutea acestui principiu, care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, instanţa nu are dreptul să schimbe obiectul acţiunii.
Interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legii, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere obiectul acţiunii în justiţie, în funcţie de care trebuie să procedeze la judecarea pricinii.
Neprocedând în modul arătat, instanţa de fond a încălcat atât principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, cât şi dreptul la apărare al reclamantului, nesocotind astfel drepturile procedurale ale părţii.
În acest sens, se poate reţine şi încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din C.E.D.O. Calitatea legii, de a fi accesibilă şi previzibilă, este o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţie.
Din această perspectivă, se poate considera că încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului i-a produs acestuia o vătămare procesuală esenţială din perspectiva dispoziţiilor invocate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de împrejurarea că legea consacră principiul disponibilităţii în procesul civil, potrivit căruia instanţa este ţinută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, dispunând desfiinţarea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Având în vedere considerentele reţinute, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondat, urmând a fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 118 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 519/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 526/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
