ICCJ. Decizia nr. 5103/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5103/2012
Dosar nr. 6174/109/2006
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 103 din 18 mai 2010, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea formulată de către contestatoarea S.M., în contradictoriu cu Municipiul Curtea de Argeş prin Primar şi Primăria Municipiului Curtea de Argeş, a anulat dispoziţia şi a constatat dreptul contestatoarei de a i se restitui în natură suprafaţa de 70 mp şi de a se acorda măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 320 mp.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că din patrimoniul contestatoarei a fost expropriată suprafaţa de 390 mp, ce se suprapune suprafeţei de 118 mp ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2004, în posesia reclamantei aflându-se numai o suprafaţă de 170 mp. Contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 118 mp a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 436/2009, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 34/R din 13 ianuarie 2010, pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti.
Potrivit acestei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, contestatoarea a dovedit dreptul de proprietate numai pentru suprafaţa de 390 mp ce a fost înstrăinată în mod legal cu excepţia terenului în suprafaţă de 118 mp, iar din această suprafaţă este liberă de construcţii suprafaţa de 70 mp ce se poate restitui în natură.
Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 04 iulie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de contestatoarea S.M. împotriva sentinţei menţionate, în sensul că a schimbat în parte sentinţa şi, pe fond, a constatat îndreptăţirea acesteia la restituirea în natură a suprafeţei totale de 667,50 mp, aşa cum a fost identificată de către expert în schiţa anexată raportului de expertiză tehnică din dosarul de apel; a respins ca nefondat apelul pârâţilor Primăria Municipiului Curtea de Argeş, Municipiul Curtea de Argeş şi Primarul Municipiului Curtea de Argeş, formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, s-a constatat că sunt greşite aprecierile primei instanţe în legătură cu întinderea dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, precum şi cu autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 436/2009.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, irevocabilă prin Decizia Tribunalului Argeş nr. 34 din 13 ianuarie 2010, s-a constatat, la cererea contestatoarei S.M. şi în contradictoriu cu SC B.I. SRL, Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeş şi Municipiul Curtea de Argeş, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2004, în limita suprafeţei de 118 mp.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa a reţinut că suprafaţa de 118 mp din actul de vânzare-cumpărare încheiat de către Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeş şi SC B.I. SRL se suprapune cu suprafaţa de 390 mp ce a făcut obiectul notificării contestatoarei. încheierea actului de vânzare-cumpărare în procedura administrativă a restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001 este lovită de nulitate absolută.
Legalitatea actului de vânzare-cumpărare a fost analizată numai cu privire la suprafaţa de 390 mp, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, neputându-se reţine o tranşare a litigiului în mod irevocabil cu privire la dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de 1.390 mp, aşa cum a fost solicitat de către contestatoare. Ca atare, prima instanţă din prezenta cauză a reţinut în mod greşit existenţa autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., privind identitatea de obiect, cauză şi părţi.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 1.000 mp, solicitată, de asemenea, de către contestatoare, a fost dobândită în timpul căsătoriei printr-un act sub semnătură privată, căruia intimaţii nu i-au acordat eficienţă juridică, deoarece nu a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, singura suprafaţă expropriată din patrimoniul contestatoarei fiind aceea de 390 mp, ocupată de o centrală termică şi depozitul de cărbune.
Prin actul sub semnătură privată, contestatoarea şi soţul său au dobândit de la S.G. suprafaţa de 1.000 mp în iulie 1980.
Identificându-se prin raportul de expertiză tehnică suprafaţa de teren de 390 mp dobândită de către autorul contestatoarei şi suprafaţa de 1.000 mp dobândită de către aceasta în timpul căsătoriei prin actul sub semnătură privată, s-a constatat că cele două suprafeţe au trecut în proprietatea statului în urma actului de expropriere, suprafaţa totală expropriată fiind de 931,50 mp.
Suprafaţa de teren a fost identificată şi în raport de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 aprilie 2004, ce a făcut obiectul acţiunii în constatarea nulităţii absolute, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 436/2009 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, rămasă irevocabilă, identificare în urma căreia s-a constatat o suprafaţă de teren ce excede acestui act de 549,50 mp plus suprafaţa de 118 mp, în limita căreia actul de vânzare-cumpărare mai sus evocat a fost anulat în parte, astfel că suprafaţa de 667,50 mp a fost identificată de către expertul cauzei ca fiind una ce poate fi restituită contestatoarei.
În aplicarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, poate fi prezumat dreptul de proprietate al contestatoarei, respectiv întinderea acestui drept, în raport şi de actul de executare al decretului de expropriere, chiar dacă în acest de pe urmă act este trecută o suprafaţă mai mică decât cea trecută în mod efectiv în proprietatea statului.
Suprafaţa trecută în proprietatea statului în urma exproprierii este de 931,5 mp, şi nu 390 mp, aşa cum a reţinut prima instanţă.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, a rezultat că actului de vânzare-cumpărare, aşa cum a fost anulat în parte prin hotărârea irevocabilă evocată, îi excede o suprafaţă de 549,50 mp, iar suprafaţa de 118 mp, este aceea asupra căreia i-a fost recunoscut dreptul contestatoarei, fiind anulat actul de vânzare-cumpărare, astfel că rezultă prin însumarea celor două suprafeţe o suprafaţă de 667,50 mp, ce poate fi restituită în natură titularului dreptului, în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001, nefîind ocupată de construcţii noi autorizate sau afectate de servituti legale ori amenajări de utilitate publică.
Cu prilejul cercetării locale s-a constatat că terenul în cauză se învecinează cu o altă suprafaţă de teren proprietatea lui C.M., cu privire la care intimaţii au pretins existenţa unui drept de servitute, care constituie un impediment la restituirea terenului.
Pe teren s-au observat parcate mai multe autoturisme proprietatea lui C.M. şi nu s-a reţinut că această suprafaţă de teren ar constitui singura posibilitate de acces la calea publică a acestuia.
De asemenea, a fost înlăturată apărarea intimaţilor în sensul că terenul face parte din domeniul public, expropriat fiind pentru construirea unei centrale termice şi a unui depozit de cărbune, deoarece această centrală termică nu mai funcţionează de mult timp în municipiul Curtea de Argeş, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
A fost considerată ca fiind lipsită de orice relevanţă juridică şi apărarea în ceea ce priveşte utilitatea publică a construcţiilor şi terenului, cât timp aceste construcţii au fost vândute şi nu mai deservesc unui interes de ordin public.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal pârâţii Primăria Municipiului Curtea de Argeş, Municipiul Curtea de Argeş, prin primar, şi Primarul Municipiului Curtea de Argeş, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a dat eficienţă, în mod greşit, actului sub semnătură privată intitulat ";Chitanţă"; prin care reclamanta S.M., împreună cu soţul său, ar fi cumpărat de la S.G. suprafaţa de 1.000 mp, în acest fel fiind încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
Astfel, reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului preluat de către stat, în modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin orice act translativ de proprietate care atestă deţinerea proprietăţii, inclusiv un înscris sub semnătură privată, dar cu condiţia ca acesta să fi fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 şi în măsura în care se coroborează cu alte înscrisuri.
Actele de care reclamanta se prevalează în susţinerea dreptului de proprietate sunt înscrisuri sub semnătură privată, nedatate, intitulate ";chitanţă"; (de fapt, este vorba de două chitanţe, cu acelaşi conţinut, dar care au fost prezentate în formă diferită).
Aceste înscrisuri erau supuse, conform regulii tempus regit actum, regimului juridic sub imperiul căruia s-a încheiat, fiind necesară încheierea lor în formă autentică, conform Decretului nr. 221/1950 şi Decretului nr. 144/1958. Or, nerespectând condiţia de valabilitate a înstrăinării unui imobil, respectiv forma autentică, înscrisurile sunt nule ca acte de vânzare-cumpărare, neconstituind acte doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul legii.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căruia ar fi trebuit să constate că reclamanta a făcut dovada proprietăţii terenului situat în Curtea de Argeş, doar în limita suprafeţei de 390 mp, pentru cât s-a dispus măsura preluării de către stat prin Decretul de expropriere nr. 233/1988.
Astfel, în mod greşit ajunge la concluzia că suprafaţa de teren trecuta în mod efectiv în proprietatea statului în urma exproprierii nu este de numai 390 mp, ci de 931,50 mp, deşi nu mai există vreun act din care să rezulte că s-ar fi expropriat vreo altă suprafaţă de teren decât cea stabilită în decret de la contestatoare sau soţul acesteia, S.I.
2. Recurenţii au susţinut, totodată, că, în mod greşit, instanţa a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 667,50 mp (aşa cum a fost identificată de către expert), deoarece aceasta reprezintă o platformă betonată care aparţine domeniului privat al Municipiului Curtea de Argeş şi constituie drum de acces (conform Fişei bunului imobil) către Depozitul de combustibil (proprietatea SC B.I. SRL) şi centrala termică (proprietatea SC M.M.I.E.T.S. SRL), precum şi către proprietatea unei persoane fizice, C.M.
Prin restituirea suprafeţei de 667,50 mp se îngrădeşte total intrarea la depozitul de combustibil şi se limitează accesul către societatea C.M., în sensul că nu mai este posibilă intrarea cu autoturismul, intervenţia salvării sau a mijloacelor de stingere a incendiilor, astfel cum prevede Anexa nr. 1 din H.G. nr. 525/1996.
Dat fiind ca restituirea terenului in suprafaţa de 667,50 mp afectează accesul normal către aceste proprietăţi şi dacă instanţa de recurs va trece peste motivele expuse la punctele 1 şi 2, în subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul acordării de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, şi pentru suprafaţa de teren de 667,50 mp.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate şi de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Reclamanta S.M. a formulat două notificări în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe totale de 1390 mp la adresa din Curtea de Argeş, iar prin Dispoziţia nr. 1005 din 11 septembrie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Curtea de Argeş, s-a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru suprafaţa de 390 mp menţionată în Decretul de expropriere nr. 233/1988 ca fiind preluată de la soţul reclamantei, S.I., pentru diferenţa de 1000 mp, considerându-se că nu s-a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul reclamantei.
Prin decizia recurată în cauză, s-a constatat că suprafaţa expropriată de la reclamantă a fost în realitate de 931,50 mp, din care poate fi restituită în natură o suprafaţă de 667,50 mp.
Instanţa de apel a apreciat, astfel, că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii şi pentru suprafaţa de 1000 mp, dobândită, în timpul căsătoriei, în baza unei convenţii încheiate sub forma unui înscris sub semnătură privată cu numitul S.G. în iulie 1980. S-a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, chiar dacă în actul de preluare a imobilului de către stat este menţionată o suprafaţă mai mică decât cea trecută efectiv în proprietatea statului.
Aprecierile instanţei de apel în legătură cu suprafaţa de 1000 mp reflectă o aplicare greşită a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestei norme, „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fî cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat";.
Această prezumţie legală operează în favoarea persoanei care figurează în actul normativ în baza căruia s-a dispus măsura preluării abuzive de către stat ori cel puţin în actul administrativ prin care a fost preluat în mod efectiv imobilul, în sensul recunoaşterii calităţii de proprietar a acestei persoane cu privire la imobilul astfel preluat.
Valorificarea acestei prezumţii relative instituite de legiuitor este posibilă în absenţa unui act doveditor al dreptului de proprietate de natura celui prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi se bazează pe faptul menţionării notificatorului ori a autorului său fie în actul normativ de preluare, fie în actul administrativ emis în aplicarea legii de preluare, prezumându-se că întinderea dreptului de proprietate este cea menţionată în aceste acte.
Rezultă, în aceste condiţii, că prezumţia nu operează dacă persoana care a formulat notificarea nu figurează în vreunul dintre actele de preluare ori, dacă este menţionată, acea persoană este prezumată drept proprietar exclusiv pentru suprafaţa de teren pentru care a operat preluarea de către stat în baza acelui act normativ.
În cauză, instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei figurează în anexa decretului de expropriere din anul 1988 cu suprafaţa de teren de 390 mp, context în care, faţă de considerentele expuse anterior, ar fi trebuit să constate că prezumţia desprinsă din art. 24 alin. (1) operează exclusiv pentru suprafaţa de 390 mp.
Cu toate acestea, instanţa de apel a extins aplicarea prezumţiei în privinţa întinderii dreptului de proprietate şi pentru o suprafaţă ce nu este menţionată în respectivul decret de expropriere şi fără a se fi dovedit existenţa vreunui alt act normativ ori administrativ prin care să se fi preluat de la reclamantă ori autorul său şi terenul de 1000 mp.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Cu toate că în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc argumente întemeiate şi pe dispoziţiile art. 23 din lege şi norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru a se răspunde tuturor susţinerilor şi apărărilor formulate în cauză pe acest aspect, inclusiv prin motivele de recurs, urmează a se constata că înscrisul sub semnătură privată datat 1980 nu reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate.
Astfel, potrivit art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate"; în sensul art. 23 din lege se înţeleg, în primul rând, actele juridice translative de proprietate (lit. a), în categoria cărora legiuitorul enumera expres şi înscrisurile sub semnătură privată, cu condiţia să fi fost încheiate încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 (privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizare) şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri.
Această prevedere este explicabilă prin absenţa, în reglementarea C. civ., în vigoare anterior decretului menţionat, a formei autentice, ca o condiţie ad validitatem pentru înstrăinarea terenurilor (ce a fost introdusă prin acel decret, sub sancţiunea nulităţii absolute), astfel încât, pentru înstrăinarea valabilă a acestor imobile, era suficientă forma scrisă ad probationem.
Înscrisurile sub semnătură privată ulterioare intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950 nu reprezintă dovada valabilă a vânzării terenurilor, cât timp nu au fost încheiate în formă autentică (în mod evident, convenţiile astfel perfectate pot valora, în virtutea principiului conversiunii formei actului juridic, drept antecontracte de vânzare -cumpărare, însă acest aspect este nerelevant din perspectiva probării transmisiunii dreptului de proprietate).
Prin urmare, înscrisul invocat nu constituie titlu translativ de proprietate, astfel cum, în mod corect, se susţine prin motivele de recurs, însă este de analizat dacă poate reprezenta, totuşi, un alt act doveditor al dreptului de proprietate de natura celor prevăzute de lege.
Este de precizat că, spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfăţişarea titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi ulterior acesteia (respectiv, Normele metodologice de aplicare a legii), atare modalitate constituie doar una dintre posibilităţile recunoscute de legiuitor.
Pot avea forţa probantă a unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate, prin voinţa legiuitorului, şi „orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii la data preluării abuzive"; de către persoana care a formulat notificarea sau autorul acesteia, art. 23.1 lit. d) din Norme enumerând cu titlu exemplifîcativ: extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective.
Se observă că sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă şi pe cele indirecte. în această categorie se înscriu prezumţiile simple, pe baza evidenţelor autorităţilor publice referitoare la imobil (precum şi prezumţia legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), deja analizată prin prezentele considerente).
Regimul derogator de la dreptul comun în materia probei dreptului de proprietate se bazează pe aparenţa deţinerii proprietăţii ce operează în favoarea persoanei recunoscute de către autorităţile publice drept proprietar al imobilului la momentul preluării, ceea ce înseamnă că notificatorul poate fi prezumat drept persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii dacă figurează în calitate de proprietar în orice fel de evidenţe ale autorităţilor publice de la data preluării.
Or, înscrisul sub semnătură privată înfăţişat de către reclamantă în cauză nu face parte din această categorie de acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în absenţa oricăror dovezi privind recunoaşterea de către autorităţile publice a calităţii de proprietar a reclamantei ori a soţului său asupra terenului în suprafaţă de 1000 mp.
După cum s-a reţinut în cauză, reclamanta şi soţul său au figurat în evidenţele cadastrale şi fiscale ale Primăriei Municipiului Curtea de Argeş încă din anul 1969 cu o casă de locuit şi teren aferent de 200 mp, la adresa din Curtea de Argeş, imobile cu care reclamanta figurează şi în prezent ca proprietar, nefiind preluate de către stat (nici nu s-a pretins acest lucru în cauză). Nu s-a produs niciun indiciu al înscrierii reclamantei şi/sau a soţului său în evidenţele publice cu suprafaţa de 1000 mp pretins dobândită prin convenţia din anul 1980, după cum nu există la dosar nicio dovadă a preluării acestei suprafeţe de către stat de la reclamantă, motiv pentru care nu poate opera prezumţia calităţii reclamantei de proprietar asupra acestui imobil.
În acest context, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că înscrisul sub semnătură privată are forţa probantă a unui act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi al normei corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii, admiţând în mod nelegal apelul reclamantei pe acest aspect.
În consecinţă, urmează a se constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru o suprafaţă de 390 mp, astfel cum s-a stabilit chiar prin dispoziţia contestată în cauză, emisă de unitatea deţinătoare, în mod corect prima instanţă respingând pretenţiile reclamantei în privinţa suprafeţei de 1000 mp.
În aceste condiţii, recursul pârâţilor este fondat, urmând a fi admis.
2. În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii cuvenite, criticile formulate au vizat întreaga suprafaţă de 667,50 mp, restituită în natură prin decizia recurată, reţinându-se, în acelaşi timp, că pârâţii nu au fost de acord nici măcar cu restituirea în natură a unei suprafeţe de 70 mp, astfel cum a dispus prima instanţă în cauză, din totalul de 390 mp, pentru care reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii, pârâţii solicitând, inclusiv prin apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 103 din 18 mai 2010, recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 390 mp.
Această din urmă suprafaţă a fost expropriată în anul 1988 în vederea construirii de blocuri de locuinţe şi a dotărilor comerciale şi tehnico - edilitare, scop în care a fost edificată o centrală termică destinată a deservi blocurile de locuinţe din zonă, care a fost efectiv realizată, împreună cu un depozit de combustibil, aflat, la data notificării, pe terenul solicitat de către reclamantă.
Suprafaţa de 667,50 mp restituită în natură prin decizia recurată include suprafaţa de 390 mp expropriată în anul 1988, diferenţa de 277,50 mp reprezentând, potrivit calculelor expertului B.P. în completarea la raportul de expertiză, efectuată în faza apelului (însuşite de către instanţa de apel), o parte din terenul de 1000 mp în legătură cu care s-a constatat, prin prezenta decizie, că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Ca atare, suprafaţa de 277,50 mp excede întinderii dreptului de proprietate recunoscute în patrimoniul reclamantei la data preluării de către stat, motiv pentru care nu interesează cauza, cu atât mai mult cu cât expertul judiciar a identificat suprafaţa posibil a fi restituită în natură (din care face parte suprafaţa de 390 mp) pe vechiul amplasament al suprafeţei pentru care reclamanta a formulat cele două notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu a solicitat compensarea, nici prin contestaţie, nici prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 103 din 18 mai 2010, deşi s-a respins restituirea în natură în considerarea vechiului amplasament.
De altfel, această suprafaţă are aceeaşi destinaţie cu cea mai mare parte a suprafeţei de 390 mp (după cum se va arăta în cele ce urmează), astfel încât tot nu ar fi putut fi valorificată în vederea restituirii în natură către reclamantă.
În ceea ce priveşte terenul de 390 mp, acesta este format, în primul rând, din suprafaţa de 118 mp pentru care s-a constatat, prin sentinţa civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, irevocabilă prin Decizia nr. 34 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Argeş, în Dosarul cu număr unic 1593/216/2007 (ataşat dosarului de faţă), că se suprapune cu o parte din imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2143 din 22 aprilie 2004 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Curtea de Argeş şi SC B.I. SRL. Drept urmare, instanţa a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare - cumpărare, cu privire la terenul de 118 mp.
Contrar susţinerilor reclamantei din motivarea apelului împotriva sentinţei civile nr. 103 din 18 mai 2010, sentinţa civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte însuşi dreptul la restituirea în natură al reclamantei S.M.
Pe lângă faptul că o asemenea dispoziţie nu se regăseşte în cuprinsul hotărârii, pentru a se reţine efectele pozitive ale autorităţii de lucru judecat, nici în considerentele sentinţei nu se face vorbire despre vreun drept la restituirea în natură. De altfel, nici nu ar fi fost posibilă atare analiză, câtă vreme instanţa de judecată din Dosarul nr. 1593/216/2007 nu a fost învestită cu soluţionarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, neputând dispune în privinţa naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei.
Stabilirea măsurilor reparatorii adecvate se realizează exclusiv în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, deci în cadrul cererii de faţă, hotărârea judecătorească anterioară neavând alte efecte asupra prezentului litgiu decât cele relevate de dispozitivul şi considerentele sale, în limitele obiectului judecăţii.
Este de precizat că principalul efect al hotărârii judecătoreşti menţionate - acela în considerarea căruia s-a promovat acţiunea - rezidă în restabilirea situaţiei anterioare, în sensul reîntoarcerii dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorului, ca efect al nulităţii actului juridic, astfel încât vânzătorul redevine unitate deţinătoare şi poate dispune asupra măsurilor reparatorii, fie restituirea în natură, fie emiterea unei decizii conţinând propunere de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Nu se poate reţine că desfiinţarea retroactivă a contractului de vânzare - cumpărare nu ar fi avut loc dacă nu s-ar fi impus restituirea în natură a suprafeţei de teren în considerarea căreia s-a constatat nulitatea, deoarece persoana juridică de natura celei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (printre care şi autoritatea administrativă locală) nu ar mai avea calitatea de unitate deţinătoare dacă nu s-ar proceda la desfiinţarea actului de înstrăinare încheiat după anul 2001 şi nu s-ar putea pronunţa cu privire la notificare, nici măcar prin emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC B.I. SRL pentru o suprafaţă de 118 mp teren, instanţa de judecată în prezenta cauză este în măsură să decidă cu privire la măsurile reparatorii cuvenite reclamantei pentru acest teren, în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
În acest context, se constată că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 118 mp, care este ocupată, necontestat, de o construcţie ce a avut destinaţia de depozit de combustibil pentru deservirea centralei termice.
Prin sentinţa civilă nr. 436 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, s-a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 22 aprilie 2004 doar în privinţa suprafeţei de teren, ceea ce înseamnă că depozitul, deci construcţia aflată pe acest teren, care a format, de asemenea, obiectul contractului de vânzare - cumpărare menţionat (fila 24 dosar fond), a rămas în proprietatea cumpărătoarei SC B.I. SRL, împreună cu diferenţa de teren de 240 mp.
Ca atare, Primarul Municipiului Curtea de Argeş nu ar putea dispune restituirea în natură a terenului în discuţie, cât timp acesta este ocupat de construcţii noi, edificate după preluarea imobilului de către stat şi care aparţin altei persoane decât unitatea deţinătoare a terenului.
Sunt incidente, aşadar, dispoziţiile art. 11 alin. (3) teza I -a din Legea nr. 10/2001, astfel cum, în mod corect, a constatat prima instanţă în cauză, pe temeiul cărora reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent.
Nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (5) din lege (la care trimite art. 11 alin. (3) teza ultimă) - după cum a pretins reclamanta prin motivele de apel, iar instanţa a constatat prin decizia recurată - în conformitate cu care „Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.";
Premisa de aplicare a acestei norme este aceea ca respectivele construcţii să aparţină unităţii deţinătoare a terenului, pentru că numai în acest caz aceasta ar putea dispune de construcţii, or, în cauză, această premisă nu este întrunită, în condiţiile în care construcţia de pe terenul în suprafaţă de 118 mp aparţine altei persoane juridice decât Municipiul Curtea de Argeş.
În aceste condiţii, nu este posibilă restituirea în natură a suprafeţei de 118 mp, aşadar, nici măcar a suprafeţei de 70 mp, care face parte din aceasta, a cărei restituire, dispusă de prima instanţă, a fost contestată de către pârâţi prin motivele de apel.
Nu se poate reţine nici pe acest aspect autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 436 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, chiar dacă prin aceasta a fost respinsă revendicarea suprafeţei de 70 mp, pretinsă de către SC B.I. SRL în contradictoriu cu S.M. Considerentele decisive ale acestei dispoziţii rezidă în absenţa titlului de proprietate al SC B.I. SRL, din moment ce s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare pentru o suprafaţă de 118 mp teren, din care face parte şi suprafaţa de 70 mp.
Nu se poate considera că prin respectiva hotărâre judecătorească s-ar fi constatat îndreptăţirea reclamantei la restituirea în natură a terenului de 70 mp în procedura Legii nr. 10/2001, deoarece această constatare nu rezultă din cuprinsul considerentelor şi nici nu este reflectată în dispozitiv, obiectul cauzei soluţionate prin acea hotărâre nefiind soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 272 mp, reprezentând diferenţa dintre 390 mp şi 118 mp, se constată, în primul rând, că pe vechiul amplasament se află centrala termică, cu care terenul reclamantei se suprapune pe o suprafaţă de 165 mp, conform constatărilor expertului (fila 82 dosar apel). Această suprafaţă ocupată de centrală (întregul teren aferent centralei aparţine altei persoane juridice decât Primăria Municipiului Curtea de Argeş) nu a fost restituit în natură prin decizia recurată, ca atare, nu face obiectul analizei de faţă, reclamanta neformulând recurs pe acest aspect.
Ca atare, din suprafaţa de 272 mp urmează a se scădea suprafaţa de 165 mp (faţă şi de împrejurarea, deja arătată prin prezentele considerente, că reclamanta nu a solicitat compensarea cu alte suprafeţe de teren aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare), rămânând în discuţie pentru restituirea în natură doar o suprafaţă de 107 mp. în mod evident, pentru suprafaţa de 165 mp, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, constatare ce se impune nu printr-o analiză a calităţii de persoană îndreptăţită, ci în virtutea autorităţii de lucru judecat a deciziei recurate pe acest aspect, pârâţii necontestând, prin recurs, că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de 390 mp, deci şi pentru cea ocupată de centrala termică, deşi aceasta nu mai aparţine autorităţii administrative locale).
Chiar dacă s-ar reţine că centrala termică nu se află pe vechiul amplasament al terenului ce a aparţinut reclamantei şi soţului acesteia, tot nu s-ar ajunge la o concluzie favorabilă reclamantei în privinţa restituirii în natură, deoarece suprafaţa de 272 mp, chiar neocupată de centrală, are destinaţia de drum de acces, parte din suprafaţa de 900 mp teren inventariată cu acest titlu încă din anul 1993 în domeniul privat al Municipiului Curtea de Argeş (file 37-39 dosar apel).
De altfel, întreaga suprafaţă de 667,50 mp restituită prin decizia recurată, cu excepţia suprafeţei de 118 mp ocupate de fostul depozit (al cărei regim juridic a fost analizat anterior), are această destinaţie, fapt constatat chiar prin cercetarea la faţa locului efectuată de către instanţa de apel (în procesul - verbal datat 4 noiembrie 2010 - fila 22 dosar apel - se menţionează că terenul este ocupat de fostul depozit şi de fosta centrală termică, consemnându-se declaraţia unuia dintre proprietarii vecini că foloseşte terenul drept cale de acces către proprietatea sa).
Drumul de acces asigură trecerea nu numai către acea proprietate învecinată, ci şi către alte două proprietăţi (cea asupra fostului depozit şi cea asupra fostei centrale), fiind lipsit de relevanţă faptul dacă este singurul acces către aceste imobile, reţinut prin decizia recurată.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă restituirea în natură în ipoteza în care terenul este afectat unei amenajări de utilitate publică a localităţii.
Sintagma „amenajare de utilitate publică"; are în vedere, în conformitate cu art. 10.3 din Normele metodologice (în aplicarea art. 10 alin. (3), la care trimite art. 11 alin. (3)), acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi include căile de comunicaţie, legiuitorul prevăzând, cu titlu exemplificativ, străzile, aleile, trotuarele, arătând explicit că restituirea în natură nu trebuie să afecteze căile de acces.
Ca atare, este suficient faptul că suprafaţa de teren în discuţie (care face parte din suprafaţa de 667,50 mp restituită prin decizia recurată) a avut încă din anul 1993 şi are în continuare destinaţia de drum de acces către mai multe proprietăţi din zonă, pentru a se considera că este afectat unei amenajări de utilitate publică în sensul legii, nefiind posibilă restituirea sa în natură, contrar aprecierilor instanţei de apel.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâţilor este fondat şi îl va admite ca atare, urmând ca, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să modifice în tot decizia şi, în temeiul art. 296 C. proc. civ., să admită apelul pârâţilor împotriva sentinţei nr. 103 din 18 mai 2010 a Tribunalului Argeş, secţia civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată, deoarece, în mod corect, prin dispoziţia administrativă contestată în cauză, s-a considerat că reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii în echivalent pentru o suprafaţă de teren de 390 mp.
Totodată, apelul reclamantei împotriva aceleiaşi sentinţe urmează a fi respins ca nefondat, reclamanta neavând calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 1000 mp teren şi nefiind posibilă restituirea în natură a vreunei suprafeţe din terenul de 390 mp expropriat în anul 1988.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Curtea de Argeş, Municipiul Curtea de Argeş, prin primar, şi Primarul Municipiului Curtea de Argeş împotriva Deciziei nr. 76/ A din 4 iulie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva sentinţei nr. 103 din 18 mai 2010 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.
Admite apelul declarat de pârâţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă în tot sentinţa apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 511/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
