ICCJ. Decizia nr. 512/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 512/2012
Dosar nr. 13583/118/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 14 decembrie 2009, reclamanta Ş.F. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanţa a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sume ide 150.000 Euro, în echivalent lei din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 378 din 25 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective.
Prima instanţă a avut în vedere că, din înscrisurile ataşate la dosar rezultă că reclamanta Ş.F. (fostă R., înainte de căsătorie) s-a născut la data de 12 septembrie 1952 în localitatea Fundata-Slobozia, când părinţii săi H. şi E. erau dislocaţi în această localitate prin Decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, deoarece făceau parte din categoria macedoneni, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Faţă de situaţia de fapt redată, instanţa de fond a reţinut că sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta, ca persoană supusă direct şi nemijlocit măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, este îndreptăţită la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte daunele morale pretinse, s-a reţinut că acordarea sumei de 10.000 Euro este de natură să ofere reclamantei o satisfacţie cu caracter compensatoriu, iar această concluzie în privinţa cuantumului despăgubirilor morale a fost apreciată ca fiind echilibrată şi în deplină concordanţă cu practica instanţei supreme naţionale.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, atât reclamanta Ş.F., cât şi pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, iar la termenul din 14 iunie a fost evocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Prin decizia nr. 109/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată; a respins apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie lunară pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu, recunoscută vechimea în muncă 3 ani, 3 luni şi 4 zile şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acesteia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind de altfel încasată lunar pe parcursul celor 20 ani de la data recunoaşterii dreptului.
Totodată, curtea de apel a arătat că recunoaşterea vechimii în muncă se apreciază ca o altă compensaţie materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă şi încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat faţă de cel efectiv realizat. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Instanţa de apel a reţinut că S.R. şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii faţă de reclamantă, întrucât indemnizaţia primită şi celelalte drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative de dislocare la care au fost supuşi, nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Ş.F., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că este nelegală hotărârea instanţei de apel de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, drept pentru care solicită modificarea acesteia, în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe care instanţa îl va aprecia, în raport de suferinţele efectiv îndurate, suferinţe dovedite, urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi în raport de repercursiunile prejudiciului moral asupra posibilităţii recurentei-reclamante de a se realiza deplin pe plan social, profesional si familial.
Recurenta a apreciat că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3, lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
Instanţa de apel trebuia sa aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951 - 1955), condiţiile în care recurenta a fost evacuată din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenţa, condiţiile în care a copilărit reclamanta, încălcarea drepturilor garantate constituţional (în raport de Constituţia din 1948), dreptul la libertate de gândire/conştiinţă/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală de specialitate, dreptul la o viaţă normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, aceasta bucurându-se de o protecţie specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de naţionalitate trebuiau să se pedepsească potrivit legii.
Or, tocmai Statul a încălcat recurentei toate aceste drepturi şi a supus-o, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” şi locuia în zona frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat existenţa, suferinţa generată de această măsura neputând fi uitată nici până în prezent, deşi au trecut mai bine de 50 de ani;
S-a arătat şi faptul că statul a supus şi minorii la condiţii inumane de supravieţuire, ce le-au marcat copilăria şi le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.
Totodată, este important de avut în vedere că recurenta a fost o persoana persecutată politic începând cu anul 1951 şi până în anul 1989, că timp de peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii şi până în anul 1990) nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea S.R.
De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere natura diferită a indemnizaţiei primită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în munca aferentă perioadei stabilirii domiciliului şi că nu a mai primit alte despăgubiri din partea S.R.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ş.F. împotriva deciziei nr. 109/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 511/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
