ICCJ. Decizia nr. 511/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 511/2012
Dosar nr. 12964/118/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 2 decembrie 2009, reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanţa a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus şi acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 12 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamant şi a obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în sumă de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Prima instanţă a avut în vedere că reclamantul D.I. a fost dislocat prin Decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951 în comuna Movila Gâldăului, împreună cu familia compusă din D.G., tată, D.V., mamă, D.C., frate. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, aceste restricţii domiciliare au fost ridicate la data de 20 august 1955.
Măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant are caracter politic, în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul daunelor morale cerute, instanţa de fond a apreciat relativ la persoana reclamantului care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 50.000 Euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure reclamantului, cel puţin pe viitor, o despăgubire pentru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantul D.I., cât şi pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de către D.G.F.P. Constanţa.
Prin decizia nr. 105/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a respins acţiunea, ca nefondată; a respins apelul formulat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 119/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 822 lei, recunoscută vechimea în muncă 4 ani, o lună, 9 zile şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind de altfel încasată lunar pe parcursul anilor, de la data recunoaşterii dreptului.
Curtea de apel a arătat că recunoaşterea vechimii în muncă se apreciază ca o altă compensaţie materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă şi încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat faţă de cel efectiv realizat. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că S.R. şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii faţă de reclamant, întrucât indemnizaţia primită şi celelalte drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supus, nefiind necesar acordarea de daune morale de către instanţa de judecată, în caz contrar ar contribui la o îmbogăţire fără just temei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul D.I., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că nelegal instanţa de apel a respins pe fond cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, solicitând modificarea deciziei, în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe care instanţa îl va aprecia, în raport de suferinţele efectiv îndurate, suferinţe dovedite, urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi în raport de repercursiunile prejudiciului moral asupra posibilităţii recurentului-reclamant de a se realiza deplin pe plan social, profesional si familial.
Recurentul a apreciat că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1955), condiţiile în care recurentul a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care i-a marcat existenta, condiţiile în care a copilărit reclamantul, încălcarea drepturilor garantate constituţional (în raport de Constituţia din 1948), dreptul la libertate de gândire/conştiintă/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondentă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenta medicală de specialitate, dreptul la o viată normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, aceasta bucurându-se de o protecţie specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de naţionalitate trebuiau să se pedepsească potrivit legii.
Or, tocmai Statul a încălcat recurentului toate aceste drepturi şi l-a supus, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” şi locuia în zona frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat existenta, suferinţa generată de această măsura neputând fi uitată nici până în prezent, deşi au trecut mai bine de 50 de ani;
Totodată, recurentul-reclamant a arătat că statul a supus şi minorii la condiţii inumane de supravieţuire, ce le-au marcat copilăria şi le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.
Recurentul a fost o persoană persecutată politic, care timp de peste 30 de ani nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea S.R.
Indemnizaţia primită de către recurent în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 are o natură diferită, aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 105/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5103/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 512/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
