ICCJ. Decizia nr. 514/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 514/2012
Dosar nr. 33675/3/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 19 august 2009 reclamantul F.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligat la plata sumei de 528.000 RON cu titlu de daune morale, întrucât bunicul său V.G. a fost deţinut politic între anii 1952-1963, iar reclamantul are calitatea de descendent de gradul II.
Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 467 din 7 aprilie 2010 a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la 528.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, conform Legii nr. 221/2009.
În principal s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, autorul reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere împrejurările concrete ale vremii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 231/A din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis ambele apeluri şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Curtea de apel a arătat că, în condiţiile în care pretenţiile formulate de reclamant prin acţiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, acţiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanţă.
O astfel de soluţie, nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reţinut că C.E.D.O. a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constituţională pentru că Statul Roman avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.
Curtea Constituţională a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie ";morală"; a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie .
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul F.D., solicitând acordarea de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a unor despăgubiri în cuantum de 528.000 lei.
În motivarea recursului, reclamantul arată că motivarea curţii de apel prin care i s-a respins acţiunea este eronată, insuficientă, netemeinică şi nelegală, în sensul că interpretează eronat o decizie a Curţii Constituţionale, decizie care, în virtutea principiului neretroactivităţii legii, nu poate afecta un drept câştigat de reclamant prin hotărârea instanţei de fond, respectiv prin sentinţa civilă nr. 467 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti.
Referitor la invocarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, recurentul consideră că aceasta nu poate afecta cauza de faţă întrucât, în virtutea principiului neretroactivităţii legii, ea nu se poate aplica în situaţia hotărârilor judecătoreşti deja pronunţate. În acest sens este elocventă chiar motivarea Curţii Constituţionale dată în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Prin urmare, reclamantul arată că principiul neretroactivităţii legii se aplică imperios situaţiei de faţă în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. La data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri şi în aceste condiţii doar legea aflată în vigoare atât la data formulării cererii de chemare în judecată, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond poate fi avută în vedere de instanţa de recurs, în analiza hotărârii recurate.
Potrivit art. 147 alin. (4) teza II din Constituţia României republicată, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, neputând avea efecte în cauzele deja soluţionate în fond de instanţele judecătoreşti.
Totodată, recurentul apreciază că decizia instanţei de apel încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, ea încalcă şi art. 14 din aceeaşi Convenţie Europeana a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în situaţii similare cu a mea există persoane care au beneficiat de acordarea de despăgubiri date de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi a Legii nr. 221/2009.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, recurentul-reclamant arată că cele ce i-au fost acordate prin sentinţa de fond pronunţată de Tribunalul Bucureşti se circumscriu ca şi cuantum în cadrul nivelului de despăgubiri acordate în mod frecvent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 231/A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 513/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5147/2012. Civil. Evacuare. Obligaţie de a... → |
|---|
