ICCJ. Decizia nr. 513/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 513/2012
Dosar nr. 27409/3/2009
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 24 iunie 2009, reclamanta M.R.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul politic a măsurii administrative a arestului şi internării în colonia de muncă, aplicată reclamantei pentru perioada 07 august 1952 - 15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009; obligarea pârâtului la acordarea către reclamantă a unor despăgubiri în cuantum de 5.000.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit în urma arestării acesteia în perioada sus menţionată, cât şi a consecinţelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate în condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestului şi internării în colonie de muncă aplicată mamei reclamantei B.O. (decedată) pentru perioada 07 august 1952 - 15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009; obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri către reclamantă, în calitate de fiica a defunctei B.O., în cuantum de 2.500.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit şi a consecinţelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate a mamei sale, în condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său, B.A. (decedat), condamnat prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1940 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, definitivă prin nerecurare, la 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru faptele prevăzute de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948 (art. 1 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009) şi obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri către reclamantă, în calitate de fiică a defunctului B.A., în cuantum de 5.000.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării şi a consecinţelor cauzate de această condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 593 din 23 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantei M.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului şi internării în colonia de muncă aplicată reclamantei pentru perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului; a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma arestării din perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954 şi a consecinţelor urmate de măsura administrativă a privării de libertate; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului şi internării în colonia de muncă aplicată mamei reclamantei B.O. (decedată) pentru perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind învinuită de favorizarea infractorului; a obligat pârâtul să acorde reclamantei, în calitate de fiică a defunctei B.O., despăgubiri în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit şi a consecinţelor cauzate de măsura administrativă a privării de libertate a mamei sale; a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei B.A. (decedat) condamnarea dispusă prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, la 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948; a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri, în calitate de fiică a defunctului B.A., în cuantum de 1.000.00 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării pe nedrept a acestuia, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Tatăl reclamantei, B.A. a fost condamnat prin Deciziunea Penală nr. 5696 din 22 decembrie 1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a penală, Dosar nr. 3558/1948, la 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru fapta prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948, ca urmare a faptului că în calitate de medic legist pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov şi prim asistent la Institutul de Medicină Legală şi Criminologie din Bucureşti a reprezentat România în Comisia Internaţională de Specialitate care s-a deplasat la Katyn în apropierea oraşului Smolensk în vederea unei expertize medico-legale, comisie care a stabilit că cei 12.000 de ofiţeri - soldaţi polonezi, prizonieri de război, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial au fost ucişi în perioada martie-aprilie 1940, dată la care teritoriul U.R.S.S. nu fusese invadat de trupele germane din ordinul lui Stalin.
Ulterior o comisie constituită la ordinul lui Stalin a concluzionat că prizonierii polonezi au fost împuşcaţi de către germani şi că cercetarea comisiei internaţionale a fost o înscenare.
După deschiderea documentelor ultra secrete din arhivele N.K.V.D., după anul 1989, din iniţiativa lui M.G. şi B.E., s-a constatat că într-adevăr împuşcarea prizonierilor polonezi s-a făcut la propunerea lui Beria şi cu aprobarea lui S.
Tatăl reclamantei a fost condamnat pentru “crima” de a fi participat la Comisia Internaţională care a constatat uciderea celor 12.000 ofiţeri - soldaţi polonezi, prizonieri de război, iar consecinţele condamnării sale au avut urmări atât asupra sa, care a fost nevoit să fugă din ţară şi să trăiască fără identitate în Elveţia, Argentina şi S.U.A. unde a decedat, cât şi asupra familiei sale.
Astfel, reclamanta şi mama acesteia au fost la rândul lor supuse unor anchete şi cercetări, arestate şi deţinute ulterior în condiţii care le-au afectat definitiv sănătatea fizică şi morală, viaţa de familie şi socială.
Tribunalul a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile definite de Legea nr. 221/2009 pentru a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă în urma arestării sale şi a mamei sale, precum şi a condamnării suferite de tatăl său.
Cu privire la acordarea despăgubirilor materiale pentru prejudiciul moral suferit, instanţa de fond a reţinut că se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă poate fi o sumă de bani, care să-i permită să îşi aline prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptelor ilicite săvârşite de către reprezentanţii autorităţilor statului în perioada respectivă.
Tribunalul a mai constatat că potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţia României, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 221/2009, Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestului şi internării în colonie de muncă, aplicată reclamantei şi mamei acesteia în perioada 07 august 1952-15 octombrie 1954, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi art. 3 din acelaşi act normativ.
Deşi tatăl reclamantei, B.A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de crimă contra păcii şi umanităţii, din probele administrate rezultă caracterul politic al acestei condamnări astfel că, în temeiul disp. art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat această împrejurare.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul disp. art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis cererea astfel cum a fost formulată, a cenzurat daunele solicitate cu privire la cuantumul acestora, dar a recunoscut în totalitate faptul că arestarea şi detenţia pe nedrept a reclamantei şi mamei acesteia, cât şi condamnarea nedreaptă a tatălui său a produs acestora suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că aceste măsuri le-au lezat demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, prejudiciul moral suferit justifică acordarea oricărei compensaţii materiale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât reclamanta M.R.L., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 199/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă; a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama reclamantei, ca nefondat; a respins capetele de cerere referitoare la plata despăgubirilor solicitate pentru acoperirea prejudiciului, suferit de reclamantă şi de părinţii săi, ca nefondate, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, criticile formulate de pârâtul-apelant sunt întemeiate din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc expres că, în cazul în care este vorba de o măsură administrativă care nu se încadrează în prevederile art. 3 din acelaşi act normativ, persoana care a fost supusă unei astfel de măsuri poate solicita constatarea caracterului politic, la aprecierea acestui caracter făcându-se aplicarea prin similitudine a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, stabilesc condamnările care sunt recunoscute de drept ca având caracter politic, iar prevederile art. 3 din acelaşi act normativ, stabilesc măsurile administrative a căror caracter politic este recunoscut de lege.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, reglementează prin alin. (1) posibilitatea persoanelor care au fost condamnate penal în perioada martie 1945 - decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), de a obţine constatarea caracterului politic al condamnării, legiuitorul recunoscând această posibilitate atât persoanei condamnate cât şi, după decesul acesteia, oricărei persoane interesate, inclusiv parchetului de pe lângă tribunalul în a cărui raza teritorială se află domiciliul persoanei interesate, iar prin alin. (2) reglementează posibilitatea persoanei care a făcut obiectul unei măsuri administrative, alta decât cele enumerate de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. De remarcat este faptul că, spre deosebire de situaţia condamnărilor politice, în ipoteza măsurilor administrative, care nu se pot încadra în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic se poate cere doar de către persoana care a făcut obiectul măsurii respective, nerecunoscând această posibilitate şi altor persoane interesate.
Instanţa de apel a apreciat că, în situaţia în care legiuitorul a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le-a recunoscut posibilitatea de a cere constatarea caracterului politic, a făcut în mod expres acest lucru, ca în cazul condamnărilor, astfel că, per a contrario, în cazul în care nu a dorit acest lucru, a prevăzut clar că doar persoana care a fost victima măsurii administrative, alta decât cele care se regăsesc la art. 3 din Legea nr. 221/2009, este îndrituită să ceară constatarea acestui caracter.
Curtea de apel a considerat că aceasta este o dispoziţie de excepţie, care este de strictă interpretare şi aplicare.
Faptul că prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunosc dreptul la măsuri reparatorii, alături de cei care au fost condamnaţi sau supuşi unor măsuri administrative, soţului şi descendenţilor acestora până la gradul al doilea inclusiv, nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece sfera subiectelor de drept la care se referă art. 5 este cea mai largă, fiind compusă atât din cei care pot cere măsuri reparatorii pentru prejudiciul suferit prin condamnări politice(caz în care, indiferent că este vorba de o condamnare politică considerată ope legis sau avem de-a face cu condamnare care nu se înscrie în categoria celor enumerate la art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi este necesară intervenţia instanţei de judecată, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza a II a, constatarea caracterului politic şi măsurile reparatorii pot fi cerute de toţi cei enumeraţi în text, cât şi din cei care pot solicita măsuri reparatorii pentru prejudiciile create prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, acestea fiind împărţite în două categorii: măsuri cu caracter politic de drept şi măsuri ale căror caracter politic trebuie stabilit pe cale judiciară.
Instanţa de apel a arătat că, în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, ope legis recunoscut, este evident că, atât cel în cauză, cât şi soţul şi descendenţii până la gradul al doilea inclusiv pot cere despăgubiri, situaţia fiind nuanţată în cazul măsurilor al căror caracter politic are nevoie de recunoaşterea justiţiei, în condiţiile în care există o dispoziţie specială care permite obţinerea acestei constatări doar de către cel care a făcut obiectul măsurii respective.
Pe cale de consecinţă, faptul că în art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt menţionaţi soţul şi descendenţii până la gradul al doilea inclusiv, ca persoane îndreptăţite la despăgubiri, atât în cazul condamnărilor politice, cât şi al măsurilor administrative (fără ca textul să facă vreo distincţie) nu conduce la concluzia că acestora trebuie să li se recunoască calitatea de persoană îndreptăţită să ceară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, având în vedere dispoziţiile speciale şi restrictive ale acestui text de lege.
Pe cale de consecinţă făcând aplicarea acestor prevederi legale, constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta a fost în mod corect admisă de prima instanţă, dar în privinţa constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, pentru motivele anterior expuse, acest capăt de cerere a fost în mod greşit admis. Curtea de apel a apreciat că susţinerile apelantului-pârât pe acest aspect sunt corecte, în sensul că, constatarea caracterului politic a măsurilor administrative aplicate reclamantei şi mamei acesteia se întemeiază pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi nu pe prevederile art. 3 din acelaşi act normativ, care reglementează măsurile administrative al căror caracter politic este de drept recunoscut de lege.
Chiar în ipoteza în care s-ar trece peste acest aspect, în condiţiile în care s-ar da o interpretare extensivă dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, din perspectiva prevederilor art. 5 din acelaşi act normativ, curtea de apel a constatat că dovedirea acestor împrejurări nu poate avea finalitatea urmărită de reclamant (acordarea despăgubirilor), în actualul context legislativ, pentru motivele pe care instanţa de apel le-a reţinut în motivarea deciziei, sub acest aspect.
În ceea ce priveşte caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, curtea de apel a considerat că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză şi a dat în mod corect eficienţă dispoziţiilor legale aplicabile.
Aşa cum rezultă din Decizia penală nr. 900/1992 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care s-a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva Decizie penale nr. 5696/1948 a fostei Curţi Bucureşti, prin care tatăl reclamantei a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru infracţiunea de crimă contra păcii şi umanităţii, s-a reţinut că principala cauză care a determinat condamnarea sa a fost reprezentată de semnarea procesului-verbal întocmit de comisia internaţională constituită pentru investigarea morţii celor 12 000 de soldaţi şi ofiţeri polonezi, prizonieri de război, prin care se finalizau lucrările anchetei şi se concluziona că decesul acelor militari polonezi a avut loc în perioada martie - aprilie 1940, dată la care teritoriul URSS nu fusese încă invadat de către trupele germane. Având în vedere că ulterior o comisie formată din specialişti ruşi a infirmate cele constate prin acest proces verbal, susţinând că soldaţii şi ofiţerii polonezi au fost împuşcaţi de către trupele germane şi că cercetarea efectuată în nul 1943 a fost o înscenare a Gestapoului şi a Comisiei internaţionale din care a făcut parte şi tată reclamantei. Pe această bază faptică, A.B. a fost condamnat, reţinându-se în sarcina sa că a semnat cu bună ştiinţă un act cuprinzând concluzii eronate, punându-se astfel în slujba hitlerismului şi fascismului, defăimând statul sovietic.
Prin Decizia penală nr. 900/1992, instanţa supremă, admiţând recursul extraordinar şi casând decizia penală de condamnare l-a achitat pe tatăl reclamantei, cu înlăturarea pedepsei complimentare a confiscări averii.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel a apreciat că rezultă cu evidenţă că motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică, determinat de necesitatea de a servi interesele U.R.S.S., în a cărui sferă de influenţă se afla România la acel moment, astfel că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Curtea de apel a apreciat că nu mai era necesară obţinerea de relaţii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului, în condiţiile în care exista o hotărâre de achitare a tatălui reclamantei, pronunţată în urma recursului extraordinar declarat de procurorul general, iar faptul că O.U.G. nr. 214/1999 exclude din sfera sa de aplicare persoanele condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat activităţi cu caracter fascist în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, tatăl reclamantei a fost achitat cu privire la această infracţiune.
În ceea ce priveşte despăgubirile acordate de prima instanţă, curtea de apel a apreciat necesar să examineze modificările care au intervenit după formularea cererii de chemare în judecată de către reclamantă.
Curtea Constituţională, sesizată fiind cu o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a pronunţat prin Decizia nr. 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanţe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa, legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naştere unor reglementări paralele şi a unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, aşa cum este consacrată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Aceeaşi soluţie cu aceeaşi argumentare, a fost dată de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 1360/2010.
Concluzionând, faţă de cele statuate cu forţă obligatorie de către Curtea Constituţională, în condiţiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficienţelor, curtea de apel a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, atât sub aspectul acordări de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive), cât şi sub aspectul îndreptăţirii la obţinerea acestor despăgubiri de către soţul şi descendenţii de gradul I şi II ai titularului.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, prin care aceasta critică în esenţă insuficienţa daunelor morale acordate de prima instanţă, faţă de cele reţinute cu privire la efectele declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a apreciat că susţinerile acesteia apar ca nefondate, calea de atac exercitată de aceasta urmând a fi respinsă ca atare.
În apel reclamanta-apelantă a mai invocat, ca temei juridic şi prevederile art. 504 C. proc. pen. Faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., care instituie una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, interzicând în faţă instanţei de apel schimbarea părţilor, a obiectului şi a temeiului juridic al acţiunii, precum şi orice alte cereri noi, cu câteva excepţii limitativ stabilite de legiuitor, curtea de apel a arătat că invocarea acestui text de lege în apel reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, care intră sub incidenţa interdicţiei statuate de dispoziţiile anterior menţionate. Pe cale de consecinţă, instanţa a considerat că nu se impune examinarea cauzei şi din această perspectivă.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta M.R.L., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea recursului, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, cu privire la constatarea caracterului politic al arestării şi detenţiei mamei reclamantei, instanţa în mod eronat a făcut aprecierea că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu ar permite solicitarea după decesul persoanei a constatării caracterului politic al măsurii şi că această acţiune ar fi una strict personala a persoanei în cauză.
Argumentarea instanţei vizează interpretarea eronata a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pe care „Curtea o consideră o dispoziţie de excepţie, care este de stricta interpretare si aplicare”.
În realitate, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, chiar face trimitere la art. 1 alin. (3) („care se aplica corespunzător.”), text de lege ce reprezintă însăşi o definiţie a condamnării cu caracter politic, acesta incluzând şi măsurile administrative abuzive. Mai mult decât atât, relevant este şi cuprinsul art. 5 alin. (1) din lege, ce stabileşte în mod clar şi fără echivoc faptul că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic. sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, copil sau descendenţii pot solicita instanţei”.
Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, este de observat că interpretarea dată de către instanţa de apel nu corespunde intenţiei legiuitorului însuşi, ce nu a înţeles să facă diferenţieri între o măsura de arest şi o condamnare cu executare penală efectivă. Ar fi de altfel şi absurd, în contextul în care după cum se poate observa, măsura arestului a durat peste 2 ani, o perioadă considerabilă, echivalentă sau chiar mai mare decât al unor alte persoane condamnate efectiv.
Nu în ultimul rând, în analiza integrală a cauzei este evident că toate cele trei condamnări ale familiei sunt strâns legate şi relaţionate, nefiind vorba de fapte distincte separate, astfel că o pretinsă inadmisibilitate a constatării caracterului politic de către succesori, mai ales în situaţia dată, ar goli practic legea de conţinut.
Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului cu consecinţa admiterii capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al arestului şi detenţie pentru o durata de peste 2 ani a mamei sale O.B.
Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine nelegalitatea deciziei atacate cu privire la respingerea integrală a cererii de despăgubiri. Curtea de Apel se rezumă la o analiză sumară şi absolut insuficientă a cauzei, făcând o simplă apreciere de ordin general ce a condus la respingerea cererii de despăgubiri, respectiv invocarea Deciziilor Curţii Constituţionale, atât prin preluarea motivării acestora, cât şi prin prezentarea caracterului acestora.
Deşi Curţii de Apel i-a fost prezentată incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenţie, art. 3 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie, reglementări internaţionale, precum şi dispoziţii constituţionale şi în materia dreptului comun intern, instanţa nu a făcut nicio analiză a acestui cadru legislativ imperativ, neexistând nici măcar o referire sau contraargumentaţie care să conducă la soluţia pronunţată, instanţa evitând efectiv luarea în discuţie şi analiza dispoziţiilor legale enunţate.
Este de neînţeles soluţia instanţei de apel, care având de analizat o condamnare nelegală şi prejudiciile cauzate de aceasta, consideră că totuşi nu se impune acordarea vreunei despăgubiri.
Totodată, recurenta-reclamantă a considerat că asemenea condamnări şi măsuri abuzive constatate ca fiind politice, reprezintă în mod incontestabil o constatare a unui prejudiciu cu titlu general, instanţei de judecată revenindu-i rolul pentru fiecare caz în parte, să stabilească prejudiciul individual şi despăgubirea aferentă; în cazul de faţă, prin decizia recurată, instanţa de apel în mod nelegal a refuzat evaluarea prejudiciului suferit şi a stabilirii despăgubirilor aferente prejudiciului suferit.
În continuare, s-a arătat că instanţa de judecată este obligată ca, în materia drepturilor fundamentale ale omului, să efectueze o analiză din perspectiva întregii legislaţii şi este obligată în mod constituţional conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României la a respecta prioritatea reglementărilor internaţionale, inclusiv a Convenţiei şi Protocoalelor Adiţionale.
Instanţa internă este obligată la a stabili şi acorda despăgubiri ţinând cont de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie şi de aplicabilitatea acestuia în sensul Jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la noţiunea de „bun” şi consecinţele relative la dreptul de proprietate a acestora.
Recurenta reclamantă a invocat şi dispoziţiile art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principiul „dreptului la o instanţă” instituit de art. 6.1 din Convenţie, reprezintă dreptul efectiv de acces, dar trebuie să fie supus unei limitări care să nu restricţioneze sau să reducă accesul unei persoane într-o asemenea măsură încât esenţa dreptului să fie atinsă, o interpretare contrarie în sensul considerării existentei unei despăgubiri prestabilite prin lege pe aspectul despăgubirilor morale fiind inacceptabilă.
Mai mult, elocventă este şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ce în cuprinsul art. 8 impune ca despăgubirile acordate foştilor deţinuţi politici din perioada comunistă să fie, pe de o parte acordate, iar pe de altă parte, cuantumul acestora să fie similar cu despăgubirile acordate în instanţele de drept comun la momentul actual.
Convenţia nu permite recunoaşterea unei încălcări (recunoaştere stabilita inclusiv prin lege potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009), fără ca aceasta să aibă consecinţa reparării prejudiciului.
De asemenea, în motivarea recursului s-a arătat şi că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” - Hotărârea Mesrc împotriva Belgiei, paragraful 33.
Având in vedere existenta situaţiilor de acordări efective de despăgubiri şi soluţionări irevocabile de cauze ce vizează condamnaţii politici, în primul rând, iar în al doilea rând având în vedere păstrarea reglementarii generale existenţa în materia răspunderii pentru prejudicii, nu se poate crea o discriminare prin refuzul nejustificat al despăgubirii în situaţii similare.
Consideră recurenta-reclamantă că în aprecierea cauzei este imperios necesar a fi avute în vedere cu prioritate prevederile internaţionale aplicabile, respectiv Convenţiei privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale declaraţiei universale ale drepturilor omului.
Instanţa de apel era obligată la aplicarea principiul enunţat, ce se regăseşte de altfel şi în cuprinsul Constituţiei României, art. 52 ce stabileşte obligativitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de eroarea judiciară potrivit alin. (3), iar alin. (1) al aceluiaşi articol statuând necesitatea recunoaşterii dreptului pretins şi repararea pagubei, obligativitatea ca orice prejudiciu să fie dezdăunat, fiind instituit ca principiu conform art. 998-999 C. civ., ce instituie răspunderea civilă delictuală, devenite incidente prevederile art. 504 si următ. C. proc. pen., ce statuează necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale, prevederi incidente conform alineatului ultim al textului si in cazul “persoane private de libertate după . dezincriminarea faptei”.
Pentru justa apreciere a prejudiciului în vederea stabilirii daunelor morale ce se cuvin este necesară analiza efectivă a condamnărilor, a modului în care s-au dispus condamnările şi a consecinţelor acestora, în toate aspectele vieţii.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează faptul că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, în temeiul art. 1 alin. (3) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 constată, prin aplicarea în mod greşit a normelor incidente, caracterul politic al măsurii administrative a internării în colonie de muncă aplicată reclamantei.
Contrar constatării instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, în sensul aplicării art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pârâtul arată că se constată caracterul politic al unei condamnări care nu există şi care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care, în speţă, măsurile dispuse au fost de natură administrativă, iar normele legale incidente în cauză sunt cele cuprinse în textul art. 3 din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, care, de asemenea a fost menţinută de instanţa de apel ca temeinică şi legală, consideră pârâtul-recurent, de asemenea, că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au făcut o aplicare greşită a temeiului de drept la situaţia de fapt, întrucât tatăl reclamantei a fost condamnat pentru infracţiuni contra păcii şi umanităţii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 214/1999.
Conform acestui text de lege, prevederile O.U.G. nr. 214/1999 nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat o activitate cu caracter fascist în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel.
Din analiza materialului probator aflat la dosarul cauzei, rezultă că infracţiunea săvârşită de tatăl reclamantei, infracţiunea de crimă contra păcii şi umanităţii, nu se regăseşte în sfera infracţiunilor pentru care legiuitorul le recunoaşte caracterul politic fie de drept, fie pe baza constatării instanţei de judecată.
Mai mult, a se invoca, de către instanţa de apel, că „motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică, determinat de necesitatea de a servi interesele U.R.S.S., în a cărei sferă de influenţă se afla România la acel moment”, nu poate conduce, în opinia noastră, la constatarea că infracţiunea reţinută în sarcina sa are un caracter politic, ce se impune a fi cenzurat de către instanţa de control judiciar.
Recurentul-pârât a arătat că, nu motivul condamnării este hotărâtor în aprecierea caracterului politic al infracţiuni, ci scopul săvârşirii faptei respective, ceea ce se poate constata că niciunul din scopurile enunţate de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 nu se verifică în cauza de faţă, atât în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării tatălui apelantei-reclamantei, dar şi cel al măsurii administrative a arestului şi internării în colonia de muncă aplicată apelantei-reclamante.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Recursul pârâtului vizează greşita constatare a caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantei şi al caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei.
Caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta a fost stabilit de către instanţa de apel cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ce sunt incidente în cauza de faţă.
Astfel, stabilind situaţia de fapt în speţă, instanţele au reţinut că reclamanta a fost supusă unor anchete şi cercetări, a fost deţinută în condiţii care i-au afectat sănătatea fizică şi morală, viaţa de familie şi socială. Această situaţie a reclamantei a fost încadrată corect în textul de lege enunţat, constatându-se caracterul politic al măsurii administrative aplicate acesteia.
În ceea ce priveşte caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, la situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă dispoziţiilor legale aplicabile.
Prin decizia penală nr. 900/1992, instanţa supremă, admiţând recursul extraordinar şi casând decizia penală de condamnare, l-a achitat pe tatăl reclamantei, cu înlăturarea pedepsei complimentare a confiscări averii.
Ca urmare, rezultă cu evidenţă că motivul condamnării penale a tatălui reclamantei a fost unul de natură politică, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ce au fost corect interpretate şi aplicate de curtea de apel.
Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă invocă greşita respingere a capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei sale O.B.
Sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative aplicate mamei reclamantei, critica formulată nu este fondată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Este de reţinut că, spre deosebire de situaţia condamnărilor politice, în ipoteza măsurilor administrative, care nu se pot încadra în art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic se poate cere doar de către persoana care a făcut obiectul măsurii respective, nerecunoscând această posibilitate şi altor persoane interesate.
Prin urmare, reclamanta-recurentă nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite să solicite constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva mamei sale, având în vedere că textul de lege se adresează strict persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative.
Legiuitorul a avut în vedere exclusiv categoria persoanelor asupra cărora au fost luate măsuri administrative. Dacă legiuitorul ar fi dorit să stabilească un anume drept sau o categorie de drepturi şi în beneficiul descendenţilor persoanelor decedate, atunci ar fi folosit o exprimare din care ar fi rezultat fără echivoc o astfel de intenţie.
Celelalte critici formulate de reclamantă prin motivele de recurs aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În fine, critica prin care se susţine că instanţa de apel ar fi putut lua în considerare alt temei de drept, respectiv art. 998-999 C. civ., precum şi art. 504-505 C. proc. pen., este de reţinut că instanţa superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenţiile reclamantei din perspectiva art. 998-999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504-505 C. proc. pen., deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.R.L. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 199/ A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 512/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 514/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
