ICCJ. Decizia nr. 5104/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1247 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosar, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 551.200 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 1 situat în București, sector 1, B-dul Ion Mihalache (fostul B-dul 1 Mai), la valoarea de circulație, omologând raportul de expertiză tehnică efectuat de dl. expert E.M.
în motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, iar dreptul lor de proprietate a fost contestat de fostul proprietar atât în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității absolute, respinse în mod irevocabil prin decizia nr. 5869 din 21 mai 2009, când înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul reclamanților din prezenta cauză, a modificat în parte decizia recurată și a constatat valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât și într-o acțiune în revendicare, soluționată în același dosar și admisă irevocabil.
Așadar, la data sesizării instanței, contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 a devenit caduc, fiind lipsit de efectele sale juridice ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
Tribunalul a mai reținut că, prin decizia nr. 5869 din 21 mai 2009, înalta Curte a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanții din prezenta cauză sunt cumpărători de bună credință și nu au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, la momentul cumpărării nefiind pe rolul instanțelor nicio acțiune în revendicare formulată de fostul proprietar ori vreo cerere în restituire.
S-a apreciat că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 501alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, pe temeiul cărora reclamanții sunt îndreptățiți la plata prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
în ceea ce privește valoarea imobilului, tribunalul a apreciat că prețul de 551.200 lei, rezultat inclusiv ca medie a ofertelor de vânzare din ziarele cu anunțuri imobiliare cele mai importante, îndeplinește criteriile legale prevăzute de art. 501din Legea nr. 10/2001 și oferă o reparație echitabilă pentru prejudiciul suferit de reclamanți ca efect al pierderii dreptului de proprietate. S-a avut în vedere, la stabilirea valorii, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Dragoș împotriva României, în care Curtea stabilește valoarea de circulație a imobilului în litigiu în raport de cerere, dar și de valoarea tranzacțiilor reale, stabilind despăgubirea în echitate, confirmând astfel posibilitatea judecătorului de a aprecia în mod obiectiv și în echitate asupra chestiunii în divergență.
Prin decizia nr. 561/ A din 2 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins cererea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, admițând, în prealabil, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Statul Român; totodată, a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H., ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile 501 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, corect invocat drept temei juridic prin cererea de chemare în judecată, iar împrejurarea indicării și a dispozițiilor de drept comun, ale art. 1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune, nu este de natură să atragă incidența acestora, întrucât judecătorul nu este ținut de temeiul juridic indicat de reclamant, ci are obligația de a da cererii calificarea legală corectă, în raport de ceea ce partea supune judecății, cu respectarea principiului disponibilității și al principiului rolului său activ, prevăzut de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță C.G.M.B. - D.P.I. - D.A.F.I., o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.
Reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant - normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în situația anterioară, în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia impunându-se indiferent de conținutul (mai mult sau mai puțin larg) al instituțiilor ultim evocate.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001 reglementează în mod expres persoana chemată să răspundă în calitate de pârât, în astfel de cauze, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit art. 25 și 26 lit. a) din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă o persoană juridică distinctă de persoana statului, reglementată astfel prin art. 1 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.
Dată fiind expunerea tranșantă a legiuitorului din cuprinsul normei juridice - "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor", actualul Minister al Finanțelor Publice - nu se poate aprecia în sensul că legiuitorul a dorit să instituie, în acest domeniu, calitatea ministerului de reprezentant al Statului, pentru considerente decurgând din interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în raport cu Legea nr. 112/1995, așa cum în mod neîntemeiat au invocat reclamanții.
Mai mult, nicio dispoziție din Legea nr. 112/1995 (nici cea referitoare la constituirea și gestionarea fondului extrabugetar, indicată de reclamanți) nu atribuie Ministerului Finanțelor Publice calitatea specială de reprezentant al statului în cadrul acestui domeniu distinct, al imobilelor expropriate în perioada comunistă.
în privința Legii nr. 10/2001, Curtea a observat că atunci când legiuitorul a urmărit să atribuie ministerului calitatea de reprezentant al Statului, a realizat-o în mod expres (de exemplu, în cazul prevăzut de art. 28 alin. (3). Acest fapt determină caracterul nefondat al aprecierii reclamanților în sensul că interpretarea teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 converge către concluzia instituirii, cu caracter general, a calității ministerului de reprezentant al statului în acest domeniu special.
Curtea a constatat ca neîntemeiat și argumentul reclamanților relativ la instituirea ministerului ca simplu debitor al obligației de executare efectivă a restituirii. Astfel, în cuprinsul art. 50.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a specificat în mod expres entitatea debitoare a acestei obligații, respectiv direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București.
Așadar, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Statului Român (aspectul reprezentării sale în proces, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind distinct de aspectul calității procesuale), este întemeiată, impunându-se schimbarea sentinței apelate în acest sens.
în ceea ce privește cererea de aderare la apel, întrucât aceasta se grefează, ca premisă, pe calitatea procesuală a pârâtului Statul Român, Curtea a constatat că se impune respingerea sa ca nefondată, având în vedere concluzia expusă anterior.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.A.R., D.S.H.N. și D.A.H., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții au arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost admisă în mod nelegal de către instanța de apel, prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
în această dispoziție specială s-a prevăzut că executarea efectivă în concret a obligației de plată ce incumbă Statului Român se face de către reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, nominalizat ca titular al fondului extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Obligația de restituire a prețului nu poate incumba decât Statului Român, iar Ministerul Finanțelor Publice este persoana juridică care a fost indicată prin dispoziție legală să execute efectiv această obligație în numele și pe socoteala Statului Român, dintr-un fond extrabugetar.
Această concluzie este impusă pe de o parte, de interpretarea coroborată a Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, de interpretarea teleologică, respectiv faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege de reparație a abuzurilor regimului comunist pentru preluările abuzive efectuate în perioada de referință stabilită de lege și îi incumbă Statului Roman obligația de dezdăunare, la valoarea de piață, a persoanelor îndreptățite (foști proprietari sau moștenitorii acestora).
Acest mod de interpretare conduce la raționamentul că, în cazul în care foștii proprietari au primit imobilul în condițiile acțiunii de drept comun, stingându-se obligația de dezdăunare a acestora la valoarea de piață, din partea statului, prin lipsirea de bun a chiriașului-cumpărător de la stat, acestuia din urmă îi revine, în consecință, obligația de dezdăunare a chiriașilor - cumpărători, rezultată în urma evicțiunii.
Instanța de apel, deși a reținut corect ca premisă faptul că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziții ce reprezintă o aplicare specială a dreptului comun în materie (privind răspunderea pentru evicțiune), a considerat că persoana chemată să răspundă, în calitate de pârât, în astfel de cauze, este Ministerul Finanțelor Publice, ignorând interpretarea teleologică și sistematică a acestor dispoziții speciale în materia răspunderii pentru evicțiune, care conduceau la concluzia că nominalizarea Ministerului Finanțelor Publice se justifică legal, avându-se în vedere tocmai dubla sa calitate - de reprezentant al statului, potrivit Decretului nr. 31/1954 și instituirea sa, printr-o lege anterioară, ca titular al unui cont extrabugetar.
Prin urmare argumentul instanței de apel în sensul că Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român sunt persoane juridice distincte potrivit Decretului nr. 31/1954 și H.G. nr. 34/2009 nu este de natură a exclude raționamentul expus anterior, în cazul situației speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, menționarea Ministerului Finanțelor Publice drept persoana juridică ce urmează a face, în numele statului, restituirea prețului, avându-și temeiul în alte dispoziții legale decât cele la care s-a limitat instanța de apel.
Așadar, Statului Român îi incumbă obligația legală de restituire a prețului de piață în baza dispozițiilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar Ministerul Finanțelor Publice este persoana juridică care a fost desemnată în concret pentru a executa obligația ce revine statului (respectându-se, astfel, art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care prevede că organele și instituțiile statului nu răspund pentru obligațiile statului, ca subiect de drepturi si obligații).
în ce privește argumentul întemeiat pe prevederile art. 50.3 introdus în H.G. nr. 250/2009 prin H.G. nr. 923/2010, textul vizat precizează numai că Ministerul Finanțelor Publice face operațiunea efectivă a restituirii prin organul său subordonat, potrivit mecanismului specific instituit în funcționarea acestui minister. în plus, în sensul că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice nu rezidă în calitatea sa de subiect distinct de drept față de Statul Român este chiar faptul că obligația de plată este prevăzută a se face dintr-un cont extrabugetar, și nu din bugetul propriu al acestei persoane juridice.
Recurenții - reclamanți au susținut, totodată, că cererea de aderare la apel a fost respinsă, în mod greșit, ca nefondată, deoarece, în condițiile în care instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, soluția legală era cea a respingerii, în consecință, a cererii de aderare la apel. De altfel, instanța de apel nici nu a cenzurat pe fond cererea de aderare la apel, cenzurând hotărârea numai sub aspectul legitimării procesuale pasive a Statului Român.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile menționate și de actele dosarului, înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea chiriașilor - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai apartamentului nr. 1 situat în București, sector 1, B-dul Ion Mihalache, având ca obiect restituirea prețului de piață al apartamentului menționat, ca urmare a evicțiunii intervenite prin admiterea, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a acțiunii în revendicare formulate de către proprietarii deposedați abuziv de către stat, anterior anului 1989.
Instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, reglementează răspunderea pentru evicțiune în cazul particular al contractelor de vânzare - cumpărare care au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 și care, deși nu au fost constatate ca fiind nule absolut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt ineficiente, dată fiind admiterea acțiunii în revendicare formulate de proprietarii deposedați de către stat. Pentru acest motiv, s-a reținut că aceste dispoziții au caracter derogator de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, inclusiv sub aspectul calității procesuale pasive în cererile în justiție de natura celor de față.
Astfel, spre deosebire de dreptul comun, răspunderea pentru evicțiune nu mai revine cocontractantului, prin decizia recurată făcându-se referire la situația specială a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au constituit, pentru unitățile specializate care au acționat în calitate de vânzători, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale, corelative dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că răspunderea pentru evicțiune revine Ministerului Finanțelor Publice, interpretând literal prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care restituirea prețului de piață al imobilelor, în ipoteza prevăzută de art. 501(ca, de altfel, și în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2), care nu interesează, însă, cauza), se face de către Ministerul Finanțelor Publice.
în mecanismul conceput chiar de către instanța de apel în legătură cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, răspunderea pentru evicțiunea suportată de către chiriașii - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 nu poate reveni decât statului, care și-a asumat obligația dezdăunării persoanelor evinse în modalitățile expres prevăzute, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs.
Referirea din art. 50 alin. (3) la Ministerul Finanțelor Publice semnifică implicarea acestui organ al administrației publice centrale în executarea efectivă a plății despăgubirilor stabilite pe cale judecătorească, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, în considerarea sursei de finanțare a plăților, anume cea reprezentată de fondul extrabugetar constituit potrivit art. 13 din Legea nr. 112/1995.
Interpretarea literală a dispozițiilor art. 50 alin. (3), pentru a se conchide în sensul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, este ineficientă, cât timp atribuțiile stabilite în sarcina acestui minister prin textul de lege în discuție constau în "restituirea prețului". Or, această sintagmă evocă o operațiune pur administrativă, de returnare a unei sume de bani încasate, și nu obligația stabilită în sarcina pârâtului în cadrul cererilor adresate instanței de judecată în temeiul art. 501, obligație ce are ca obiect acordarea de daune - interese compensatorii cuvenite reclamanților pentru prejudiciul suferit prin evicțiune (evaluat potrivit criteriilor legale).
Titularul unei asemenea obligații nu poate fi decât statul, căruia îi revine răspunderea pentru dezdăunarea persoanelor evinse în urma admiterii acțiunilor în revendicare, despăgubirile stabilite pe cale judecătorească urmând a fi plătite ulterior din fondul prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, gestionat de către Ministerul Finanțelor Publice.
Această constatare este confirmată de împrejurarea că fondul extrabugetar anterior menționat nu este constituit din venituri proprii ale Ministerului Finanțelor Publice, ci din venituri publice cu destinație specială, expres prevăzută de legiuitor (prin art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
După cum a reținut chiar instanța de apel, sumele încasate din vânzările efectuate în baza Legii nr. 112/1995 nu au intrat în patrimoniul unităților specializate în vânzare, ci în acest fond special, împreună cu venituri din împrumuturi de stat (conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 39 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a legii), ceea ce atestă caracterul lor de venituri ale statului, neafectate, însă, bugetului de stat, ci unei destinații speciale extrabugetare.
Din dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, la care trimite art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că fondul extrabugetar se constituie "la dispoziția" Ministerului Finanțelor Publice, ceea ce înseamnă că acest organ de specialitate al administrației publice centrale are doar prerogativa de a dispune de aceste venituri, potrivit destinației stabilite prin lege, acestea păstrând caracterul de venituri ale statului.
în consecință, reglementarea acordării de despăgubiri persoanelor în categoria cărora se încadrează și reclamanții din cauză din venituri ale statului echivalează cu asumarea obligației de dezdăunare în sarcina statului, situație în care se constată că raportul juridic dedus judecății în cauză implică statul, ca subiect de drepturi și obligații, în persoana acestuia fiind întrunită calitatea procesuală pasivă în cererea de față.
Ministerul Finanțelor Publice are, într-un asemenea raport juridic, doar calitatea de reprezentant al statului, în temeiul art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum, în mod corect, se susține prin motivele de recurs.
întrucât există identitate între persoana chemată în judecată în calitate de pârât, respectiv Statul Român, și titularul obligației de dezdăunare a reclamanților în cererea de față, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost admisă în mod greșit prin decizia recurată, constatându-se că, din acest motiv, nu a fost evocat fondul cauzei, prin prisma criticilor pe acest aspect formulate prin apelul declarat de către pârâtul Statul Român.
De asemenea, nu a fost analizat nici apelul incident declarat de către reclamanți, ce a fost respins în considerarea admiterii excepției privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român.
în consecință, înalta Curte a admis recursul și, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru soluționarea apelului principal și a apelului incident.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5106/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5105/2012. Civil → |
|---|
