ICCJ. Decizia nr. 5106/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 908 din 26 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanții Z.I., Z.P.E. și Z.A.P., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul general.
Drept urmare, a obligat pârâții să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 113,64 mp, situat în București, str. Costache Negri, sector 5, astfel cum este individualizat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul G.C. (anexa 3 din raportul refăcut), a obligat pârâții să emită o dispoziție de restituire prin propunerea de măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamanților, pentru imobilul situat la aceeași adresă compus din restul terenului de 478,36 mp, identificat prin același raport de expertiză judiciară și construcția edificată pe acesta cu o suprafață utilă de 215,96 mp, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanții au formulat notificarea nr. 3330/2001, invocând calitatea lor de moștenitori ai proprietarilor deposedați abuziv, notificare care nu a fost soluționată până în prezent. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1999, fostul chiriaș C.C.C. și P.M.B., prin mandatar, au dobândit, respectiv înstrăinat locuința formată din 5 camere, 2 holuri, dependințe, cameră de serviciu, pivniță, în suprafață utilă de 215,96 mp, precum și terenul de 295,52 mp situat sub construcție, atribuit în folosință.
S-a constatat că imobilul cade sub incidența art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar în privința măsurilor reparatorii cuvenite pentru teren, că nu poate fi restituită decât o suprafață de 113,64 mp, din totalul de 592,266 mp, expertul având în vedere la calculul acestei suprafețe ceea ce s-a atribuit fostului chiriaș C.C.C., amprenta casei, trotuarul - zonă de protecție, traseul conductei de gaze, terenul ocupat de canalizare și o alee de acces, în total 478,363 mp. Pentru această din urmă suprafață, reclamanții sunt îndreptățiți la restituire prin echivalent, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâților fundamentate pe dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, față de probele administrate în cauză și de prevederile de principiu cuprinse în art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din aceeași lege, care consacră prevalența modalității de restituire în natură.
Prin decizia nr. 167 din 8 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței menționate, ce a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâților să acorde măsuri reparatorii în echivalent și pentru terenul în suprafață de 113,64 mp, astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză.
Prin decizia civilă nr. 6568 din 6 decembrie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de către reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această hotărâre, înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a examinat apelul reclamanților, iar nemotivarea hotărârii în ceea ce privește motivele efective ce au determinat soluția de respingere a apelului reclamanților împiedică exercitarea controlului judiciar, punând astfel instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul ei, astfel încât această nemotivare echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
După casarea cu trimitere, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Prin decizia nr. 660 din 6 iunie 2011 pronunțată în dosar, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții Z.I., Z.P.E., Z.A.P. împotriva sentinței nr. 908 din 26 iunie 2009 a Tribunalului București; a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 113,64 mp, astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză; a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut ca neîntemeiată critica formulată de pârâtul Primarul General al Municipiului București privind lipsa calității procesuale active, întrucât reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite cu acte de stare civilă, în condițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv calitatea de moștenitori, cât și dreptul de proprietate al autoarei lor, Maria V. Ionescu.
în ceea ce privește întinderea măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, s-a reținut că aceștia au criticat sentința pe motiv că suprafața restituită în natură trebuia să fie mai mare, față de configurația terenurilor și a construcțiilor existente. Pârâtul, la rândul său, a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză la instanța de fond, raport întocmit ca urmare a executării de măsurători cu un aparat de mare precizie, a rezultat că suprafața terenului situat în str. Costache Negri, fost proprietatea autoarei reclamanților este de 592,266 mp, că pe acest teren este o casă cu o suprafață construită la sol de 191,90 mp, că 18 mp sunt ocupați de trotuar, 37,65 mp îl reprezintă traseul conductelor de gaze, 136,25 mp, alee de acces, 94,56 mp teren ocupat de canalizare, iar terenul rămas liber este de 113,64 mp.
Cu înscrisurile noi depuse în apel, reclamanții au încercat să dovedească faptul că, în realitate, suprafața de teren liberă ar fi mai mare, dar, așa cum rezultă din adresa nr. 8292 din 26 mai 2011 a Direcției Patrimoniu, suprafața de 212 mp (ce apare în schița întocmită la momentul perfectării actului de vânzare - cumpărare) reprezintă o secțiune din parcela de teren ce a fost consemnată în evidențele cadastrale cu adresa Costache Negri, sector 5, cu teren în suprafață de 4.761 mp, din care construcții corp A cu un nivel în suprafață de 224 mp, corp B cu trei nivele în suprafață de 528 mp și corp C cu două nivele în suprafață de 305 mp, ca proprietate de stat, categoria de folosință construcții și curți cu posesor parcela I.N.T.I.C.R.A.L. Cotroceni.
Din aceeași adresă rezultă că imobilul în litigiu, situat în str. Costache Negri, a fost înscris la nivelul anului 1986 cu teren în suprafață de 602 mp, din care construcții în suprafață de 172 mp, ca proprietate de stat, categoria de folosință curți și clădiri cu posesor de parcelă I.N.T.I.C.R.A.L. Cotroceni. Conform procesului - verbal de carte funciară, acest imobil avea o suprafață de 585 mp.
Așa fiind și având în vedere că în actul de adjudecare, ce reprezintă titlul de proprietate al autoarei reclamanților - apelanți, nu este menționată suprafața de teren pe care aceasta a avut-o în proprietate, reclamanții însăși prin cererea de chemare în judecată solicitând restituirea unei suprafe?e de 600 mp, Curtea a reținut, față de întreg materialul probator administrat, inclusiv concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, că suprafața terenului în litigiu a fost de aproximativ 600 mp, real măsurat fiind 592,266 mp, din care numai suprafața de 113,64 mp este liberă.
Curtea a constatat că este întemeiat motivul de apel privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
De asemenea, potrivit art. 5 și 7 din H.G. nr. 923/2010, sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri, foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii.
Prin noțiunea de "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.
Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Entitatea învestită cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent (art. 7.3 din Norme metodologice).
Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1999, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, s-a înstrăinat numitului C.C.C., în temeiul Legii nr. 112/1995 locuința existentă pe acest teren, compusă din cinci camere, două holuri, dependințe, cameră de serviciu, pivniță și 295,52 mp teren situat sub construcție. Acest teren, precum și restul suprafeței până la 600 mp, reprezintă teren aferent construcției, care nu poate fi restituit în natură.
Deși art. 7 alin. (1) prevede ca regulă că imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, legiuitorul a prevăzut că în ipoteza prevăzută de alin. (5) al art. 7 din Legea nr. 10/2001, foștilor proprietari deposedați abuziv li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
în această situație, nu se înfrâng prevederile cu valoare de principiu consacrate prin Legea nr. 10/2001, respectiv primordialitatea restituirii în natură a bunului imobil. Prin această soluție legiuitorul a urmărit să nu creeze un conflict între foștii proprietari și chiriașii - cumpărători ai imobilului, în condițiile Legii nr. 112/1995, și nici să îi aducă pe aceștia din urmă în situația de a fi în imposibilitate să exploateze în mod normal și firesc proprietatea lor din imobil.
Mai mult, această suprafață de 113,64 mp nu le-ar asigura reclamanților - apelanți posibilitatea de a o exploata în mod rațional.
împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții Z.I., Z.P.E. și Z.A.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Recurenții au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituția României și recunoscut și prin art. 52 și 60 din Legea nr. 24/2000, în condițiile în care instanța de apel a considerat că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este incident în speță, deși a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, ce a intrat în vigoare la data de 6 februarie 2009, după promovarea acțiunii din cauză, la data de 4 decembrie 2007.
Același raționament este valabil și în ceea ce privește greșita aplicare în speță a art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 923/2010.
Motivul de apel și susținerile formulate de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, referitoare la incidența în cauză a acestor norme, se impuneau a fi respinse și în raport de principiile accesibilității și previzibilității legii, consacrate drept concepte autonome în interpretarea și aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența Curții de la Strasbourg, precum și dreptul reclamanților la un proces echitabil.
Pe același aspect, recurenții au mai susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel București, rejudecând apelul după casare, nu a motivat de ce a înlăturat apărările reclamanților, privind reglementările legale corect aplicabile în speță.
De asemenea, instanța de rejudecare a apelului nu a motivat de ce a înlăturat înscrisurile oficiale (filele 222, 223 - 227 inclusiv, 228, 241 și 242 din dosarul de fond), din care rezultă că terenul în litigiu nu este afectat de utilitățile menționate de către expert în lucrarea sa; aceste înscrisuri nu au fost combătute prin vreo probă cu valoare egală, dovedind pretenția reclamanților de a li se restitui în natură o suprafață mai mare decât cea reținută în raportul de expertiză, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 129 alin. (6) și art. 298 C. proc. civ.
în același sens, s-a susținut că instanța de apel s-a referit, în considerentele deciziei criticate, doar la raportul de expertiză tehnică specialitatea topometrie întocmit în speță, ca și când acesta ar fi fost unica probă administrată și invocată în cauză, deși din motivele de apel, din încheierea de dezbateri de la 22 iunie 2011, ca și din celelalte cereri scrise ale reclamanților, depuse la dosarul cauzei cu privire la suprafața de teren "liber" în sensul legii, reiese că aceștia au solicitat înlăturarea din soluționarea cauzei a concluziilor expertizei, sub acest aspect.
Prin motivele de recurs, s-a susținut, totodată, că, în situația în care instanța de recurs va aprecia, la rândul său, că sunt incidente în speță reglementările legale intervenite pe parcursul judecații, decizia recurată a fost pronunțată și cu încălcarea art. 7.3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 923/2010 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, în ceea ce privește terenul aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, care rămâne în proprietatea statului.
S-a susținut că terenul necesar bunei utilizări a construcției trebuie stabilit pe baza unor elemente probatorii, cu caracter obiectiv, și nu prin simpla apreciere, astfel cum a procedat instanța de apel. Nu rezultă din motivarea instanței de ce ar fi utilă întreaga suprafață a curții chiriașului cumpărător, nefiind acceptabil raționamentul negativ al instanței potrivit căruia terenul considerat restituibil nu ar putea fi folosit în mod rațional de către reclamanți. Posibilitatea și modalitatea folosirii, atât timp cât este posibil accesul separat al reclamanților și al actualului proprietar, în curte, este o chestiune de oportunitate, asupra căreia reclamanții au drept de apreciere, iar aceștia au învestit instanța de judecată cu cererea de restituire în natură a terenului "liber", în sensul legii.
Recurenții au mai arătat că încheierea de ședință de la 20 aprilie 2011, prin care a fost respinsă cererea reclamanților de efectuare a unei noi expertize, ca și încheierea din 22 iunie 2011, prin care s-a respins cererea reclamanților de efectuare a unui supliment de expertiză, au fost pronunțate cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a dreptului reclamanților la un proces echitabil, întrucât instanța, deși a motivat formal respingerea acestor cereri, nu s-a referit la înscrisurile și argumentele reclamanților și nu a motivat înlăturarea acestora.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate și de actele dosarului, înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au vizat greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (implicit, și a dispoziției corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii), din perspectiva principiilor ce guvernează aplicarea legii în timp, în condițiile în care acestea nu erau în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 4 decembrie 2007, introduse fiind prin Legea nr. 1/2009.
în acest context, se reține că tribunalul a făcut referire tocmai la aceste prevederi legale, ce au fost invocate de către pârâți, în aplicarea cărora, prin coroborare cu art. 10 din Legea nr. 10/2001, a stabilit suprafața de teren restituibilă în natură. A constatat, astfel, că prin teren aferent imobilului în sensul art. 7 alin. (5) nu se poate înțelege, în lipsa unor norme de interpretare a acestora, decât terenul situat sub construcție și atribuit prin actul de înstrăinare, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996, ținându-se cont de suprafața ocupată în modalitatea arătată în art. 10.
Reclamanții au declarat apel împotriva hotărârii tribunalului, nemulțumiți fiind de suprafața de teren efectiv restituită (113,64 mp), susținând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege, în sensul că nu există suprafețe de teren care să se încadreze în prevederile acestui text de lege, altele decât cele atribuite în folosință conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
Rezultă, așadar, că reclamanții nu au criticat prin motivele de apel aplicarea retroactivă a prevederilor art. 7 alin. (5) de către prima instanță, mai mult, au susținut interpretarea dată de acea instanță normei în discuție, în sensul că sintagma "teren aferent imobilului înstrăinat prin Legea nr. 112/1995" ar viza în speță doar terenul situat sub construcție și atribuit prin actul de înstrăinare, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.
în condițiile în care reclamanții nu au criticat în apel aplicarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de către prima instanță, susținerile cu același obiect din motivele de recurs, vizând, însă, decizia de apel, sunt formulate omisso medio, motiv pentru care sunt inadmisibile.
Pentru considerentele expuse, vor fi înlăturate criticile referitoare la aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Se constată că recurenții - reclamanți au formulat critici și în ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a acestei norme de către instanța de apel, precum și a normei corespondente din H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost introdusă prin H.G. nr. 923/2010, pentru ipoteza în care instanța de recurs va aprecia, la rândul său, că sunt incidente reglementările legale intervenite pe parcursul judecății, ipoteză întrunită în speță (chiar dacă în urma constatării inadmisibilității criticii pe acest aspect, și nu examinării aplicării în timp a legii).
Motivele de recurs cu acest obiect au fost încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., context în care urmează a fi analizate; în același timp, vor fi cercetate și motivele de recurs vizând eventualele utilități publice existente pe terenul în litigiu, întemeiate pe același art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Analiza susținerilor pe aceste aspecte va porni de la premisa necontestată că este relevantă în cauză situația juridică a terenului în suprafață de 295,52 mp, dobândit de fostul chiriaș al imobilului din str. Costache Negri, C.C.C., prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1999, încheiat între acesta și Primăria Municipiului București în temeiul Legii nr. 112/1995.
învestită în cauză cu solicitarea reclamanților de restituire în natură a unei suprafețe de 600 mp la adresa în litigiu, în contradictoriu cu Municipiul București și cu Primarul Municipiului București, în temeiul Deciziei nr. XX/2007 pronunțate de către înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii (în absența emiterii unei dispoziții de către unitatea pretins deținătoare a terenului, drept răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001), instanța de judecată a stabilit că fostul chiriaș al statului a cumpărat întreaga construcție din str. Costache Negri, în baza Legii nr. 112/1995.
în aplicarea art. 7 alin. (5) din lege și a textului corespondent din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu se restituie în natură terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției, necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.
Pe acest temei, posibilitatea restituirii în natură, către fostul proprietar al imobilului compus din teren și construcție, a vreunei suprafețe din terenul pe care se află amplasată construcția, precum și a întinderii acestei suprafețe, se determină în raport de situația juridică a imobilului cumpărat de către fostul chiriaș, din moment ce nu se poate restitui terenul situat sub construcție și nici cel care depășește amprenta construcției, dar este afectat bunei utilizări a acesteia.
în conformitate cu art. 7.3 alin. (2) teza ultimă din Normele metodologice, "Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării".
întrucât, în cauză, nu a fost emisă o dispoziție motivată de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, revine instanței de judecată care examinează în fond notificarea, în temeiul Deciziei nr. XX/2007, obligația de a determina atât suprafața ocupată de amprenta construcției, cât și suprafața necesară bunei utilizări a construcției, precum și de a expune criteriile avute în vedere în această apreciere.
Or, după cum, în mod corect, s-a arătat în motivele de recurs, instanța de apel nu a expus motivele pentru care a considerat că reprezintă "teren aferent" întreaga suprafață de 592,266 mp solicitată de către reclamanți (aceștia nu au contestat întinderea acestei suprafețe, astfel cum a fost stabilită de ambele instanțe de fond în cauză), respingând solicitarea reclamanților de restituire în natură a suprafeței de 296,746 mp, reprezentând diferența dintre suprafața la care sunt îndreptățiți reclamanții și terenul menționat în contractul de vânzare - cumpărare, de 295,52 mp.
în același timp, se constată că, în fapt, terenul necesar bunei utilizări a construcției nici nu a fost determinat de către instanță, aceasta preluând constatări ale expertului judiciar vădit contradictorii ori neconfirmate de alte mijloace de probă administrate.
Astfel, este cert că suprafața de 295,52 mp cumpărată de fostul chiriaș în baza Legii nr. 112/1995 nu poate face obiectul restituirii în natură către fostul proprietar, deoarece nu se mai află în patrimoniul Municipiului București, care nu ar putea dispune de el. Această suprafață depășește amprenta construcției (ce ocupă 191,90 mp și are o zonă de protecție de 18 mp, după cum a reținut expertul), incluzând și terenul "aferent", înstrăinat odată cu construcția, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, republicată.
în condițiile în care terenul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 depășește suprafața pe care este amplasată construcția, ar fi trebuit determinat, în primul rând, amplasamentul diferenței de 85,52 mp teren înstrăinat fostului chiriaș, pentru a delimita și configura suprafața rămasă în patrimoniul Municipiului București, de 296,746 mp, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
în ceea ce privește utilitățile identificate de expertul G.C., ce a întocmit raportul de expertiză în faza judecății în primă instanță, pe suprafața de 296,746 mp (conductă de gaze, alee de acces și conductă de canalizare), reclamanții au contestat pe întreg parcursul judecății existența acestora, iar instanța de apel a preluat întocmai constatările expertului, fără a face vreo referire la înscrisurile depuse la dosar și fără a cenzura constatările expertului prin prisma probatoriului administrat, pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu confirmate de celelalte mijloace de probă.
Or, se observă că expertul (fila 213 dosar fond) nu a procedat la identificarea în teren a respectivelor utilități, ci a consemnat împrejurarea existenței lor din conținutul unui înscris pus la dispoziție de către proprietarul construcției, cu ocazia măsurătorilor efectuate în incinta imobilului (fila 235 dosar fond).
în aceste condiții, dată fiind poziția reclamanților de contestare a existenței utilităților, inclusiv prin motivele de apel, și în raport de faptul că a considerat relevantă prezența utilităților pentru respingerea restituirii în natură a terenului astfel ocupat (cu toate că nu s-au înfățișat explicit considerente în acest sens), instanța de apel ar fi trebuit să clarifice împrejurarea existenței utilităților pe teren, inclusiv prin administrarea unui probatoriu adecvat.
Astfel, în considerarea obligației prevăzute de art. 7.3 alin. (2) teza ultimă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, citat anterior, referitoare la determinarea motivată a terenului necesar bunei utilizări a construcției, instanța de apel ar fi trebuit să se preocupe de obținerea de informații de la serviciile publice de furnizare a utilităților pretinse (gaze și canalizare), cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului București a comunicat (fila 222 dosar fond) că nu deține date privind branșamentele rețelelor edilitare subterane, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Pe de altă parte, instanța de apel, redând constatările expertului privitoare la existența utilităților, nu a integrat situația de fapt reținută în contextul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nearătând motivele pentru care restituirea în natură a suprafeței ocupate de utilități ar afecta buna utilizare a construcției.
în acest context, este de reținut, în primul rând, că instanța de apel, preluând constatările expertului, a apreciat că o suprafață de 113,64 mp este "liberă", însă nu poate fi restituită, date fiind dimensiunile reduse. Or, din schița întocmită de expert (fila 219 dosar fond), reiese că și această suprafață ar fi afectată de amenajări de utilitate publică, respectiv de conducta subterană de canalizare, iar acest fapt nu a fost considerat un impediment pentru restituirea în natură.
în condițiile în care însăși instanța de apel pare să fi considerat că simpla existență a rețelei de canalizare nu împiedică restituirea în natură, ar fi trebuit să justifice respingerea solicitării de restituire a celei de-a doua suprafețe indicate de către expert ca fiind ocupată de o asemenea utilitate, poziționată în schița întocmită de acesta de cealaltă parte a aleii de acces, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, instanța ar fi trebuit să lămurească legătura dintre aceste utilități și construcția aparținând fostului chiriaș, în sensul dacă imobilul de la nr. 14 este sau nu branșat la conductele configurate de expert, și, în caz afirmativ, dacă debranșarea de la acele conducte ar afecta sau nu buna utilizare a construcției, observându-se că în imediata vecinătate a construcției există o altă conductă (în partea inferioară a uneia dintre laturile patrulaterului pe care îl formează construcția).
în al doilea rând, cu privire la aleea de acces, care se desfășoară, potrivit mențiunilor din raportul de expertiză, pe o suprafață de 136,25 mp, instanța de apel ar fi trebuit să arate motivele pentru care se poate considera că aceasta face parte din terenul necesar construcției, inclusiv din perspectiva modalităților efective de acces ale proprietarului construcției la drumul public, în contextul susținerilor reclamanților în sensul că ar fi posibil accesul lor separat de cel al proprietarului construcției.
Aceste aspecte de fapt esențiale pentru soluționarea cererii de restituire în natură a terenului nu au fost clarificate în cauză, dată fiind obligația instanței de a determina, motivat, terenul necesar bunei utilizări a imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, față de normele din legea specială, dar și de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
în absența considerentelor referitoare la criteriile de identificare a acestui teren și constatându-se că situația de fapt nu este suficient clarificată, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar de legalitate a deciziei recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a prevederii corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii.
în consecință, în aplicarea art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru determinarea, motivată, a terenului aferent imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, necesar bunei utilizări a construcției.
Rejudecarea va viza ambele apeluri, atât cel declarat de către reclamanți, prin care pretind restituirea în natură a unei suprafețe mai mari decât cea dispusă de către prima instanță, pornindu-se de la premisa că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru o suprafață de 592,266 mp, cât și cel declarat de către pârâți, în legătură cu posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 113,64 mp, în condițiile în care dezlegarea aspectelor relative la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii au intrat în puterea lucrului judecat.
Cu ocazia rejudecării, se va proceda la suplimentarea probatoriului administrat, prin efectuarea unei noi expertize topografice, pentru clarificarea următoarelor aspecte (dezvoltate în considerentele expuse anterior): amplasamentul suprafeței de 295,52 mp dobândite de fostul chiriaș în baza Legii nr. 112/1995, odată cu construcția din str. Costache Negri; identificarea unor amenajări de utilitate publică pe terenul în litigiu și legătura acestora cu construcția de la acea adresă; posibilitatea racordării proprietarului construcției la alte rețele de utilitate publică decât cele eventual identificate; modalitățile de acces ale proprietarului construcției la drumul public, alternative accesului prin str. Costache Negri, prin traversarea terenului în litigiu și posibilitatea creării accesului la drumul public pentru reclamanți, în eventualitatea restituirii în natură a unei suprafețe de teren, separat de cel al proprietarilor construcției.
Operațiunile presupuse în sarcina expertului în legătură cu utilitățile publice vor fi efectuate pe baza informațiilor furnizate de serviciile publice de specialitate, ce urmează a fi solicitate de către instanța de rejudecare.
Față de considerentele expuse, înalta Curte a admis recursul reclamanților și, în baza art. 314 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5109/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5104/2012. Civil → |
|---|
