ICCJ. Decizia nr. 5105/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 473 din 29 martie 2006, Tribunalului București, secția a III a civilă, a respins, ca lipsită de interes, contestația formulată de reclamantul G.E.I., decedat pe parcursul procesului și continuat de moștenitorul său, G.A.D., împotriva deciziei nr. 262 din 16 iunie 2005, cu privire la art. 2, referitor la obligarea reclamantului la plata către R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a contravalorii extinderii construcției efectuate de Statul Român la Vila 30, situată în comuna Snagov, județul Ilfov, în cuantum de 21.722 euro plus T.V.A. și, respectiv, a contravalorii piscinei construite pe terenul în suprafață de 138,40 m.p., în cuantum de 31.688 euro plus T.V.A., în contradictoriu cu această pârâtă.
în motivarea sentinței, s-a reținut că, prin decizia sus - menționată, pârâta a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului Vila 30, compus din teren în suprafață de 6.815 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, imobil situat în comuna Snagov, județul Ilfov, precum și ca transferul dreptului de proprietate și punerea în posesie asupra extinderii construcției existente și a piscinei construite ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 31.688 euro plus T.V.A., către intimată.
Conform ordinului de plată din data de 22 iunie 2005, reclamantul a achitat sumele sus-menționate către pârâtă, după care, prin procesul verbal din 30 ianuarie 2005 a fost pus în posesia imobilului potrivit deciziei contestate.
în aceste condiții, susținerile contestatorului, în sensul că suma de plată stabilită prin decizie nu este datorată pârâtei, ci unei alte societăți care a efectuat lucrările de extindere la imobil, nu justifică apărarea unui interes legitim, actual și direct în admiterea contestați ei, atât timp cât scopul urmărit prin notificarea formulată pentru redobândirea în natură a bunului solicitat a fost realizat.
Reclamantul nu critică cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat prin dispoziția contestată, ci urmărește obligarea pârâtei la plata sumei deja achitate potrivit ordinului de plată din 22 iunie 2005, aspect care nu se încadrează în prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 576 din 30 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamant împotriva acestei sentințe, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Curtea de Apel a constatat că reclamantul prezintă un interes actual, și anume acela de a primi o sumă deja achitată, iar problemele abordate de prima instanță privesc fondul cauzei, ceea ce implica analizarea contestației sub aspectul temeiniciei acesteia, excepția lipsei de interes fiind nefondată.
Prin decizia nr. 4902 din 14 iunie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei menționate, reținându-se că reclamantul este îndreptățit să pretindă, în opinia sa, o plată necuvenită și să recupereze sumele de bani respective, prezentând un interes legitim și actual în formularea contestației.
Prin sentința nr. 1003 din 10 iunie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, în rejudecare, a fost respinsă contestația formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că obligația de plată stabilită în sarcina reclamantului, prin dispoziția contestată, respectă dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea cărora despăgubirea se stabilește de unitatea deținătoare pe baza unei expertize extrajudiciare dispuse de aceasta, iar oportunitatea aplicării măsurii revine în exclusivitate unității deținătoare, astfel încât reclamantul avea obligația să achite suma stabilită prin decizia nr. 262 din 16 iunie 2005, pretenția de restituire a contravalorii extinderii de construcție și a piscinei fiind nefondată.
Prin decizia nr. 121 din 17 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate.
Prin decizia nr. 1284 din 26 februarie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul reclamantului împotriva deciziei menționate, dispunându-se casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare poate fi contestată sub toate aspectele în ceea ce privește mențiunile cuprinse în documentul respectiv, conform art. 26 alin. (3) din lege, nefiind suficientă stipularea obligației de plată a contravalorii lucrărilor sus-menționate în cuprinsul actului emis de pârâtă, pentru ca aceasta să fundamenteze datoria reclamantului din perspectiva art. 1092 C. civ.
Prin acțiunea formulată, reclamantul a contestat însăși obligația menționată în decizia nr. 262 din 16 iunie 2005, punând, astfel, în discuție îndeplinirea condițiilor unui debit datorat în mod justificat, instanța având obligația să verifice dacă suma pretinsă și încasată de pârâtă îndeplinea condițiile unei plăți valabile. în caz contrar și doar ulterior verificării dispozițiilor legale care ar putea sta la baza obligației de plată s-ar fi putut pune problema efectuării unei plăți valabile de către reclamant sau, dimpotrivă, a unei plăți nedatorate din perspectiva art. 1092 C. civ.
Din această perspectivă, reclamantul a criticat emiterea deciziei nr. 262 din 16 iunie 2005 deoarece, în opinia sa, a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia restituirea în natură a unor terenuri pe care s-au edificat construcții autorizate și care nu mai sunt necesare unității deținătoare este condiționată de achitarea, de către persoană îndreptățită, a "unei despăgubiri reprezentând valoarea de piață a construcției, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare."
Curtea de Apel nu a verificat dacă, în speță, pentru lucrările edificate de pârâtă a existat autorizație de construire, în raport de natura acestor lucrări și de dispozițiile legale incidente la data edificării lor, recurentul susținând că pârâta nu a deținut o asemenea autorizație, înscris care, de altfel, nici nu există la dosar.
Pe de altă parte, în ceea ce privește edificarea piscinei, instanța de apel nu a analizat în ce măsură această lucrare reprezintă o îmbunătățire necesară și utilă imobilului asupra căruia a fost executată sau, dimpotrivă, o cheltuială voluptorie, care nu poate fi pusă în sarcina actualului proprietar, astfel încât să constate incidența art. 48 din Legea nr. 10/2001 sau înlăturarea textului de lege menționat.
Cu ocazia rejudecării, instanța trebuie să stabilească dacă există autorizație de construire pentru lucrările executate, în funcție de legea în vigoare la data executării lor, precum și de natura acestor lucrări, pentru ca, ulterior să verifice incidența în cauză a dispozițiilor ar. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar și a art. 48 din aceeași lege, în forma actuală, în ceea ce privește natura cheltuielilor efectuate cu edificarea piscinei.
Din această perspectivă, trebuie să se verifice în ce măsură sunt îndeplinite sau nu condițiile unei plăți nedatorate de către reclamant către intimata pârâtă, conform art. 1092 C. civ.
Instanța de recurs a înlăturat criticile recurentului privind raporturile dintre stat, ca beneficiar al construcțiilor și firma implicată în executarea acestor lucrări, deoarece reclamantul este terț față de raportul juridic respectiv, care nu este relevant în ceea ce privește caracterul legal sau nu al obligării părții menționate la plata sumei de bani stabilite prin art. 2 din decizia contestată.
Prin decizia nr. 258 din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant G.A.D.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că piscina a fost edificată de către SC M.B.L.C. SRL, conform prevederilor art. 20 din contractul de prestări servicii încheiat cu R.A.A.P.P.S., iar după expirarea contractului, piscina a rămas în patrimoniul R.A.A.P.P.S., or, în aplicarea art. 973 C. civ., acest contract de prestări servicii nu poate nici să vatăme și nici să profite altei persoane. Prin urmare, întrucât piscina a fost construită prin acordul părților semnatare ale contractului de prestări servicii, reclamantul, în calitate de terț, nu poate pretinde restituirea echivalentului acestei construcții.
Ceea ce este esențial este conduita contestatorului G.E.I. care, anterior achitării sumei pretinse de pârâtă, era îndreptățit să formuleze contestație, ceea ce nu este dovedit în cauză.
Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, contestatorul a achitat la data de 22 iunie 2005 suma de 63.557,90 euro către R.A.A.P.P.S., reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a imobilului vila 30 situat în Snagov, județul Ilfov.
Prin decizia de casare nr. 1284 din 26 februarie 2010 pronunțată de I.C.C.J. în dosar, s-a stabilit ca o problemă de drept dezlegată împrejurarea că în faza anterioară a apelului nu s-a analizat dacă piscina reprezintă o îmbunătățire necesară și utilă imobilului asupra căruia a fost executată sau o cheltuială voluptorie ce nu poate fi pusă în sarcina actualului proprietar, pentru a se constata sau nu incidența în cauză a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Contestatorul nu a promovat contestație cu privire la contravaloarea extinderii construcției, înțelegând să achite suma de 63.557,90 euro către R.A.A.P.P.S. la data de 22 iunie 2005, cu ocazia punerii sale în posesia imobilului vila 30, compus din teren în suprafață de 6.815 m.p. și construcțiile aflate pe acesta, situat în comuna Snagov.
Contestatorul nu mai poate, într-un alt cadru procesual și pe un alt temei juridic, să solicite restituirea sumei achitate legal către R.A.A.P.P.S., în condițiile în care decizia enunțată nu a fost contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cu atât mai mult instanța nu mai poate examina utilitatea sau caracterul voluptoriu al piscinei din perspectiva celor precizate, în caz contrar restituirea sumei pretinse prin contestație ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză pentru apelant.
Prin urmare, dispozițiile art. 1092 C. civ. nu sunt aplicabile cauzei, pentru că plata efectuată de către contestator s-a făcut în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pentru restituirea sumei, acesta nu poate invoca dispozițiile dreptului comun, eludând căile de atac prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
De altfel, contestatorul se situează pe o poziție contradictorie întrucât recunoaște în parte Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005 a R.A.A.P.P.S. în ce privește punerea în posesie asupra imobilului vila nr. 30 compus din teren în suprafață de 6815 m.p. și construcțiile situate pe acesta, însă contestă suma achitată în baza aceleiași decizii, ca reprezentând contravaloarea extinderii construcției, însă nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia, respectiv Legea nr. 10/2001, ci pe dreptul comun, având în vedere că măsurile dispuse prin decizia nr. 262 din 16 iunie 2005 a R.A.A.P.P.S. formează un tot unitar în vederea soluționării notificării nr. 8150 din 5 noiembrie 2001.
Nu în ultimul rând, contestația a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8), precum și celelalte dispoziții din Legea nr. 10/2001, iar invocarea în apel în al doilea ciclu procesual a art. 1092 C. civ. - motive apel formulate în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel București - reprezintă o schimbare a cauzei acțiunii, ceea ce este inadmisibil în condițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., a conchis instan?a de apel.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.A.D., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ?i sus?inând, în esen?ă, că decizia este pronun?ată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (5) ?i art. 48 din Legea 10/2001,art. 1092 C. civ. ?i art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța, deși a dispus completarea probatoriului, nu a ținut seama de îndrumările exprese ale instanței de casare ?i nici de faptul că, în urma administrării noului probatoriu, rezulta că atât apelul, cât ?i contestația formulată, erau întemeiate.
Recurentul a sus?inut că, din ansamblul probatoriului, rezultă că extinderea făcută la construcția veche ?i piscina construită pe o suprafața de 138.40 mp au fost edificate fără autoriza?ie de construire ?i au caracter voluptoriu, nu unul necesar ?i util, fiind făcute de către SC M.B.L.C. SRL, care a fost chiriașul R.A.A.P.P.S., pentru a spori condițiile de lux ale imobilului, fără acordul R.A.A.P.P.S, motivat de ocuparea nejustificată a spațiului verde din curtea vilei cu o piscină în aer liber ?i fără instalație de încălzire.
Sunt incidente, în acest caz, dispozițiile art. 10 alin. (5) ?i art. 48 din Legea nr. 10/2001, despăgubirea solicitată de R.A.A.P.P.S reclamantului fiind nelegală, iar plata făcută de reclamant la momentul punerii în posesia imobilului fiind una nedatorată, în conformitate cu dispozițiile art. 1092 C. civ.
Instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor instanței de casare, în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nepronunțându-se pe apelul ?i contestația reclamantului, în baza textelor legale incidente în cauză.
Astfel, în mod nelegal s-a considerat că nu era suficientă atacarea doar a deciziei nr. 262 din 16 iunie 2005, prin care autorul reclamantului a fost obligat la plata contravalorii extinderii făcute la construcția veche ?i a contravalorii piscinei construite pe o suprafață de 138,40 mp, în condi?iile în care aceasta este decizia inițială prin care s-a dispus în sarcina autorului obligația de plată în baza Legii nr. 10/2001. Decizia prin care s-a efectuat calculul contravalorii despăgubirilor nu are nicio relevan?ă, din moment ce autorul a atacat însăși decizia prin care se instituia obligația de plată, fapt semnalat ?i prin faptul că autorul nu a criticat în contestația sa cuantumul despăgubirilor, ci însă?i obligația de plata a acestora ca fiind nelegală.
Instan?a a re?inut în mod gre?it că nu mai poate analiza utilitatea sau caracterul voluptoriu al piscinei ?i nu a analizat probatoriul administrat, din care rezultă în mod clar faptul că extinderile au fost realizate fără autorizație de construcție ?i că acestea aveau un caracter pur voluptoriu, în condițiile în care reclamantul a contestat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, însăși obligația instituită prin art. 2 din decizia atacată ?i a dovedit realitatea celor contestate.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate ?i actele dosarului, înalta Curte constată următoarele:
Cu toate că recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că acestea pot fi încadrate ?i în cazul descris de pct. 5 al aceleia?i norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instan?a de apel, a dispozi?iilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi analizate.
Din această perspectivă, înalta Curte re?ine că, prin decizia de casare pronun?ată în ciclul procesual anterior (nr. 1284 din 26 februarie 2010), s-a statuat că instan?a de judecată a fost învestită în cauză cu o contesta?ie împotriva dispozi?iei nr. 262 din 16 iunie 2005 emisă de către R.A.A.P.P.S., formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar solu?ionarea acesteia presupune verificarea, de către instan?ă, a îndeplinirii cerin?elor de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea de?inătoare, prin dispozi?ia contestată, a considerat că reclamantul datorează suma de 31.688 euro.
Totodată, instan?a de casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească eventualul caracter necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obliga?ia de plată a reclamantului, în cuantumul arătat, statuând că trebuie să se verifice în ce măsură sunt îndeplinite sau nu condițiile unei plăți nedatorate de către reclamant către intimata pârâtă, conform art. 1092 C. civ.
Aceste considerente ale instan?ei de casare reprezintă dezlegări ale chestiunilor de fapt ?i de drept relevante în cauză, obligatorii pentru instan?a de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în ceea ce prive?te obiectul cererii de chemare în judecată, cât ?i con?inutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instan?a de rejudecare a apelului.
Instan?a de apel, prin decizia recurată, a re?inut că este învestită nu cu o contesta?ie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci cu o cerere întemeiată pe dispozi?iile art. 1092 C. civ., care este inadmisibilă tocmai pentru că reclamantul nu a contestat decizia nr. 262 din 16 iunie 2005.
Or, în contextul dezlegărilor din decizia de casare, instan?a de apel nu putea face propria apreciere asupra obiectului cererii de chemare în judecată, ci trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instan?ei de judecată în cauză cu o contesta?ie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Legătura dintre preten?iile formulate de reclamant ?i prevederile art. 1092 C. civ. a fost, de asemenea, tran?ată prin decizia de casare, în sensul că, în măsura în care va rezulta, din probatoriul administrat, că nu sunt întrunite cerin?ele de aplicare a dispozi?iilor art. 10 alin. (5) ?i art. 48 din Legea nr. 10/2001, se poate conchide în sensul că reclamantul nu datorează suma de bani la care a fost obligat prin decizia emisă de R.A.A.P.P.S., fiind îndreptă?it la restituire.
A?adar, instan?a de judecată este învestită în cauză cu cercetarea legalită?ii deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 ?i, în cazul în care s-ar dispune anularea acesteia, ca fiind emisă cu nerespectarea legii, este evident că ar dispărea însu?i temeiul obliga?iei de plată, iar plata deja efectuată ar fi supusă repeti?iunii, conform art. 1092 C. civ., astfel cum solicită explicit reclamantul în acest proces, odată cu anularea deciziei R.A.A.P.P.S.
Fa?ă de cadrul procesual în care ar fi trebuit să aibă loc rejudecarea apelului, se constată că este lipsită de relevan?ă împrejurarea men?ionată în considerentele deciziei recurate, anume că reclamantul a achitat deja suma de bani a cărei restituire o solicită, cât timp reclamantul are deschisă calea contesta?iei împotriva deciziei ce reprezintă temeiul plă?ii, iar eventuala anulare a deciziei ar echivala tocmai cu inexisten?a vreunui temei al plă?ii, ce ar fi supusă repeti?iunii.
De asemenea, instan?a de apel a re?inut în mod nelegal că invocarea dispozi?iilor art. 1092 C. civ. ar reprezenta o schimbare a cauzei juridice, ce este inadmisibilă în apel, date fiind dezlegările din decizia de casare, potrivit cărora restituirea sumei de bani nu constituie însă?i cererea principală cu care este învestită instan?a în cauză, ci doar o cerere accesorie contesta?iei, depinzând de modul de solu?ionare a acesteia.
Reapreciind obiectul cererii în sensul unei ac?iuni întemeiate pe dreptul comun, pe care a considerat-o inadmisibilă, instan?a de rejudecare a apelului nu numai că a încălcat dispozi?iile obligatorii ale deciziei de casare, însă nici nu a evocat fondul raporturilor juridice dintre păr?i, în cadrul procesual corect stabilit, cu toate că, în rejudecare, a fost administrat un probatoriu ce ar fi permis o evocare a fondului de către instan?ă.
în conformitate cu dispozi?iile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, "Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare."
Astfel, în aplicarea art. 10 alin. (5), nu mai pu?in a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 (a căror verificare a fost stabilită prin decizia de casare din ciclul procesual anterior), ar fi trebuit lămurite următoarele aspecte: dacă extinderea construc?iei vechi, precum ?i piscina (imobilul a fost restituit autorului reclamantului în starea actuală, deci cu tot cu extinderea construc?iei ?i piscină), ce au fost amenajate recent de către chiria?ul R.A.A.P.P.S., au fost autorizate; dacă amenajarea lor a fost necesară unității deținătoare ori a avut caracter voluptoriu (pentru că numai dacă a fost necesară ?i utilă s-ar putea considera că, prin restituirea lucrărilor odată cu imobilul, au încetat a mai fi necesare unită?ii de?inătoare). în plus, ar trebui stabilit dacă piscina poate fi considerată "construc?ie" în sensul legii.
Aceste aspecte relevă condi?iile de obligare a persoanei îndreptă?ite, căreia i-a fost restituit imobilul, la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a construcțiilor în discu?ie, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, respectiv: să fie vorba despre construc?ii noi, realizate în baza unei autoriza?ii, iar acestea să fi fost necesare ?i utile unită?ii de?inătoare la momentul edificării lor ?i să nu fi avut un caracter voluptoriu.
Aceste condi?ii trebuie întrunite cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia înlătură obliga?ia reclamantului, căruia i-a fost restituit întregul imobil, de plată a despăgubirii men?ionate, drept contravaloare a lucrărilor noi, cu consecin?a anulării deciziei contestate în cauză ?i a restituirii sumei de 2.298.444.338 lei, reprezentând echivalentul a 31.688 euro (plus T.V.A.), deja achitată.
Instan?a de rejudecare a apelului nu a analizat niciunul dintre aspectele men?ionate, întrucât, după cum s-a arătat, a re?inut că este învestită cu o altă cerere decât cea care a fost efectiv formulată în cauză, pe care a respins-o, fără a analiza probatoriul administrat în faza rejudecării.
Cu toate că acest probatoriu este suficient pentru conturarea unei dezlegarea în fond a raporturilor juridice dintre păr?i, analiza acestuia ?i stabilirea situa?iei de fapt, prin prisma aspectelor men?ionate anterior, nu se pot face pentru prima dată în prezentul recurs, întrucât păr?ile ar fi lipsite de un grad de jurisdic?ie iar, pe de altă parte, s-ar încălca limitele controlului judiciar presupus a fi exercitat de către această instan?ă, circumscris verificării legalită?ii deciziei recurate, nu ?i a temeiniciei acesteia, caz în care nu se poate proceda la cercetarea ?i stabilirea situa?iei de fapt din cauză.
în aceste condi?ii, nu este necesară evaluarea motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei, referitoare la probatoriul administrat ?i la situa?ia de fapt, singura solu?ie posibilă fiind aceea a casării deciziei ?i a trimiterii cauzei spre rejudecare, deoarece nu s-au respectat dispozi?iile obligatorii ale deciziei de casare, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Cu toate că această constatare atrage inciden?a cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temeiul casării îl reprezintă prevederile art. 314 din cod, situa?ia de fapt nefiind stabilită în cadrul procesual corespunzător, iar controlul judiciar de legalitate nu poate fi, astfel, exercitat.
Cu ocazia rejudecării, va fi evocat fondul cauzei, clarificându-se aspectele explicit arătate prin prezenta decizie, pentru determinarea cerin?elor de aplicare a dispozi?iilor art. 10 alin. (5) ?i art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Fa?ă de considerentele expuse, înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 314 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5104/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5080/2012. Civil → |
|---|
