ICCJ. Decizia nr. 5108/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 764 din 10 noiembrie 2010 pronunțată în dosar, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamantul K.J.K., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin primar și SC C. SA Arad.
în motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 15 ianuarie 2009 în dosar, reclamantul K.J.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad, prin primar, să se constate nelegala preluare de către Statul Român a imobilelor situate în Arad str. Horia, înscrise în CF Arad; să se dispună repunerea în situația anterioară de CF prin radierea de la poziția B.7 din CF Arad și poziția B.1 din CF Arad a Statului Român și reînscrierea imobilelor pe numele foștilor proprietari Dr. I.K. și soția A.K. născută S. la pozițiile B.4 și B.5 din CF Arad; să se constate că reclamantul este moștenitorul acestora așa cum reiese din CM și să se dispună predarea bunurilor către reclamant; să se dispună O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele mențiuni.
în drept, a invocat art. 480, 481 C. civ., art. 2 din Legea nr. 10/2001,art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 34 și urm. din Legea nr. 115/1938,art. 112 C. proc. civ.
Raportat la probatoriul administrat în cauză, tribunalul a constatat că imobilul din litigiu a fost administrat de stat și abia după mai mult de 30 de ani s-a notat preluarea cu titlu de prescripție, astfel că sub acest aspect nelegalitatea preluării în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se regăsește între cele prevăzute la art. 2 din lege.
De asemenea, nu rezultă că reclamanții au făcut vreun demers începând cu anul 1990 sau în condițiile Legii nr. 10/2001, lege reparatorie specială, situație în care demersul ar fi fost soluționat într-un mod sau altul, ceea ce ar fi dat posibilitatea accesului la justiție după procedura administrativă.
Acest acces nu este îngrădit nici pe calea dreptului comun, dar concursul între legea specială și cea a dreptului comun putea fi în favoarea celei din urmă în condițiile în care nu se încalcă alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.
Pe fondul cauzei, imobilul revendicat a fost demolat, fiind construite blocuri iar terenul rămas este o suprafață stradală cu destinație de parcare pentru Hotelul Central și, așa cum rezultă din expertiză, este afectat de trotuare de acces, hidranți, cămine, fiind parte a domeniului public al municipiului Arad, existând în acest sens și H.G. nr. 976/2002 privind domeniul public al municipiului Arad, ceea ce-l scoate din circuitul civil.
De asemenea, nici Hotelului Central căruia i s-a atribuit în proprietate terenul aferent suprafeței de 462,5 mp nu s-a restituit, fiind tocmai drumul de acces, care aparține domeniului public.
Prin decizia nr. 923 din 31 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul K.J.K., împotriva sentinței menționate, confirmând situația de fapt reținută de către prima instanță, întemeiate pe raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic B.F., prin care s-a concluzionat că parcelele revendicate de reclamantul K.J.K. sunt ocupate de căi de acces, rețele de canalizare, rețele de apă, hidranți, trotuare, cămine cu găuri de aerisire ALA.
S-a reținut prin același raport de expertiză că parcela constituie cale de acces la imobilul Hotel Central Restaurant, iar parcela este o zonă cu trotuar prin care se face accesul pietonal al locatarilor din blocurile vecine.
Prin răspunsul la obiecțiuni experta și-a menținut concluziile consemnate în raportul de expertiză întocmit în cauză, astfel că imobilele revendicate de reclamant, identificate prin CF menționate ca fiind terenurile intravilane în suprafață de 626 m.p., respectiv 946 m.p., nu pot face obiectul restituirii solicitate de reclamant.
Cum, prin natura lor, aceste terenuri, în raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public, rezultă că ele nu pot face obiect al restituirii, întrucât prin aceasta s-ar încălca dreptul de proprietate publică, în speță al Municipiului Arad.
Chiar dacă trecerea imobilelor din litigiu în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960 s-a făcut fără titlu legal, raportat la împrejurarea că imobilele sunt destinate amenajărilor de utilitate publică, acestea fiind astfel indisponibile, s-a constatat că reclamantul nu a uzat de Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul K.J.K., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:
Motivele reținute de instanța de fond în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat sunt contradictorii și ilogice din punct de vedere juridic, în condițiile în care, pe de o parte, s-a reținut, astfel cum rezultă din cartea funciară, că preluarea de către Statul Român s-a făcut ca urmare a prescripției, în anul 1976, din probele de la dosar, rezultând că, în fapt, a operat preluarea de către armata rusească, iar pe de altă parte, s-a reținut că această nelegalitate a preluării în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se regăsește între cele prevăzute la art. 2 din lege.
Este greșită concluzia instanței de fond, în sensul că nu ar fi avut loc o preluare abuzivă a imobilului, fiind aplicabile, în acest sens, prevederile art. 2 lit. e) și i).
în ceea ce privește lucrările efectuate pe terenul revendicat de reclamant, în considerarea cărora instanța apreciat că imobilele nu pot fi retrocedate, recurentul a arătat că existența acestora nu împiedică restituirea terenului pe temeiul dreptului comun, iar instanța nu a motivat în fapt și în drept concluzia contrară.
De altfel, expertiza efectuată este nulă, deoarece nu privește obiectul cauzei, fiind necesar a fi fost efectuată prin ridicare topografică a diferenței de teren dintre suprafața menționată în cartea funciară și cea pe care s-au construit blocurile vecine.
Recurentul a criticat și constatarea instanței în sensul că imobilele fac parte din domeniul public al Municipiului Arad, fiind inalienabile.
Imobilele nu sunt evidențiate în H.G. nr. 976/2002, ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Arad și, chiar dacă acest lucru ar fi real, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, bunurile "revendicabile" adică acelea ce au fost naționalizate în orice formă, nu pot face obiectul niciunui fel de transfer, nici măcar în domeniul public, iar dacă totuși acest transfer s-a efectuat, bunul trebuie retrocedat fostului proprietar.
Recurentul a mai arătat că, deși instanța de apel a reținut că trecerea imobilelor din litigiu în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960 s-a făcut fără titlu legal, a constatat că imobilele sunt indisponibile, raportat la împrejurarea că sunt destinate amenajărilor de utilitate publică, iar reclamantul nu a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2).
în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamantul este proprietarul imobilului, îndreptățit la promovarea unei acțiuni pe dreptul comun în temeiul Deciziei de îndrumare a I.C.C.J. nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii, atât timp cât bunul se află în proprietatea statului.
Interdicția retrocedării imobilelor afectate de construcții - nici măcar de amenajări cu caracter public -, se aplică doar în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 în fața Comisiei Locale, care are posibilitatea de a refuza retrocedarea acestor terenuri și poate oferi în echivalent alte imobile, bunuri sau servicii.
Aceste norme nu se aplică în cererea de retrocedare întemeiată pe dreptul comun, în caz contrar, încălcându-se însăși Decizia nr. 33/2008, cât și totalitatea principiilor consfințite de Constituție, Legea 10/2001, Protocoalele adiționale la Convenția Europeană și normele Codului civil privind proprietatea.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susținerilor recurentului - reclamant, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc argumente contradictorii referitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilelor - situate în Arad, str. Horia, înscrise în CF Arad, ce au aparținut autorilor reclamantului.
Astfel, instanța de apel a constatat că imobilele pentru care dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat în cartea funciară în anul 1976, prin efectul prescripției, au fost preluate fără titlu, fără să fi reținut considerentul menționat de către recurent, anume acela că această nelegalitate a preluării în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se regăsește între cele prevăzute la art. 2 din lege.
Această constatare îi aparține, în realitate, primei instanțe, astfel încât susținerile recurentului pe acest aspect, ce vizează sentința, nu constituie o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, motivul de recurs fiind o reiterare in terminis a motivului de apel cu același obiect. împrejurarea că reclamantul, prin acest susțineri, s-a referit la prima instanță, și nu la instanța de apel, rezultă chiar din modul de formulare a motivului de recurs, reclamantul pretinzând că "motivele reținute de instanța de fond sunt totalmente ilogice și contradictorii din punct de vedere juridic" și redând un fragment ce corespunde considerentelor hotărârii primei instanțe.
Ca atare, susținerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate, întrucât nu reprezintă critici ale considerentelor deciziei recurate, susceptibile de a fi cenzurate de către această instanță de control judiciar.
Pentru argumente similare, sunt lipsite de temei și susținerile referitoare la greșita apreciere a instanței de apel în sensul că modul de preluare a imobilelor de către stat nu ar corespunde unei preluări abuzive în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța de apel a constatat tocmai caracterul nelegal al preluării operate de stat ulterior anului 1945.
în ceea ce privește modul de soluționare a cererii în revendicare formulate de către reclamant la data de 15 iunie 2009, se constată că recurentul critică prevalenta dată de către instanța de apel titlului de proprietate invocat de către pârât asupra imobilelor în litigiu.
Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, ce produce efecte obligatorii și a cărei aplicabilitate în cauză nu a fost, de altfel, contestată de către recurentul - reclamant.
Tranșând în favoarea legii speciale raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, decizia pronunțată în interesul legii nu exclude admisibilitatea acțiunii, însă doar în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
în acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Premisa raționamentului juridic impus în cadrul cererii în revendicare formulate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 reprezintă existența unui "bun" în patrimoniul reclamanților, prioritar verificării eventualei atingeri aduse dreptului de proprietate al pârâtului ori securității raporturilor juridice.
Pentru aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților, trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un "bun actual", cât și o "speranță legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.
în jurisprudența Curții Europene anterioară anului 2010, s-a considerat că simpla recunoaștere, pe cale judecătorească, a nevalabilității titlului statului creat prin preluarea imobilului anterior anului 1989, echivalează cu însăși recunoașterea dreptului de proprietate al titularului deposedat, asupra imobilului.
în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României (din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se observă o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de "bun".
Astfel, în hotărârea din cauza Atanasiu, se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu - precum în speță -, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).'
în cauză, reclamantul nu s-a prevalat de o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus restituirea bunurilor în litigiu, astfel încât acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilelor, care să susțină pretențiile părții în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Astfel, reclamantul ar fi putut invoca un drept de creanță, constând în dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în măsura în care ar fi inițiat procedura Legii nr. 10/2001, însă, după cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamanții neavând un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei apartamentului în litigiu, este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți (aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, relevanța bunei - credințe a subdobânditorului în cadrul cererii în revendicare).
Reclamantul neavând un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei apartamentului în litigiu, este lipsită de relevanță situația juridică a imobilelor, în sensul apartenenței ori al neapartenenței lor la domeniul public al municipiului, în contextul evaluării dacă, prin admiterea cererii în revendicare, s-ar încălca un alt drept de proprietate.
Pentru a se răspunde și motivelor de recurs pe acest aspect, urmează a se reține că instanța de apel a confirmat situația de fapt regăsită în hotărârea primei instanțe, în sensul că terenul în litigiu este ocupat în totalitate de amenajări de utilitate publică, precum rețele de canalizare, căi de acces (trotuare, parcări amenajate), care, potrivit art. III pct. 2 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998, aparțin domeniul public al unității administrativ - teritoriale. Apartenența la domeniul public se realizează prin efectul legii, în considerarea naturii bunurilor, independent de inventarierea lor în domeniul public printr-o hotărâre de guvern sau un alt act normativ.
Situația de fapt reținută de către instanța de apel nu poate fi reapreciată în faza recursului, în care controlul judiciar este limitat la cercetarea legalității, nu și a temeiniciei deciziei, prin prima cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Chiar dacă s-ar da eficiență preluării nelegale a imobilelor în litigiu de către stat, nu ar fi posibilă aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora.", întrucât legiuitorul a circumscris explicit posibilitatea formulării acțiunii în revendicare de inexistența unor legi speciale de reparație.
Or, imobilele în litigiu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care analiza acțiunii în revendicare a unui imobil preluat de stat în perioada 1945 - 1989 se realizează în cadrul trasat de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, astfel cum s-a arătat deja prin considerentele expuse anterior.
Contrar susținerilor recurentului, nici în ipoteza în care s-ar face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu ar fi fost îndreptățit la restituirea în natură a terenurilor în litigiu.
în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă terenul este ocupat de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane, se pot acorda doar măsuri reparatorii în echivalent, sintagma "amenajări de utilitate publică" fiind explicitată în art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Or, amenajările ce se regăsesc pe terenul în litigiu sunt menționate expres în categoria acelor amenajări ce împiedică restituirea în natură.
Față de considerentele expuse, înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5119/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5109/2012. Civil → |
|---|
