ICCJ. Decizia nr. 5109/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 10 august 2009 pe rolul Tribunalul Prahova, reclamantul W.K. a chemat în judecată Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro ( câte 100.000 euro pentru fiecare an de detenție) cu titlu de daune morale si despăgubiri materiale, ca urmare a condamnării la 20 de ani închisoare pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 221/2009,art. 3 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 504 si următoarele C. proc. pen.
Prin sentința civilă nr. 241 din 18 februarie 2010, Tribunalul Prahova, a admis excepția de necompetentă teritorială, invocată din oficiu, și a dispus declinarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului București.
învestit cu soluționarea cauzei, prin declinare de competență, Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința nr. 1313 din 01 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea si a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în baza probelor administrate (sentința penală nr. 1000 din 11 august 1959 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă prin decizia nr. 500/29 septembrie 1959 a Tribunalului Suprem al R.P.R. - Colegiul Militar, referatul nr. 6901/29 iulie 1964 și referatul nr. 6901 din 29 iulie 1964), că reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru omisiunea denunțării crimei, iar în baza art. 209 pct. 1 C. pen., a fost condamnat la 20 de ani muncă zilnică și câte 8 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. Această din urmă pedeapsă a fost pusă și în executare, la data de 26 iunie 1958, reclamantul fiind eliberat la 29 iulie 1964, în baza Decretului nr. 411/1964.
Tribunalul a constatat că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc caracterul politic de drept pentru condamnările pronunțate în baza art. 209 C. pen.
Totodată, tribunalul a reținut că reclamantul este îndreptățit să solicite, în baza art. 5 din legea nr. 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere în primul rând modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 care limitează cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 euro .
Luând în considerare plafonul de 10.000 euro stabilit de legiuitor, consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, tribunalul a acordat reclamantului maximul prevăzut de lege, respectiv suma de 10.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.
Criticile din apel au vizat cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, reclamantul susținând că acesta este prea mic întrucât prin decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituțională, a stabilit că norma care limitează cuantumul daunelor morale, cuprinsă în O.G. nr. 62/2010 este neconstituțională, iar pârâtul arătând că despăgubirile acordate sunt prea mari în raport cu datele concrete ale speței si cu rațiunea Legii 221/2009.
Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 239/ A din 3 martie 2011, a admis ambele apeluri, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe cu privire la acordarea de daune morale în temeiul Legii 221/2009 nu poate fi menținută întrucât în urma declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, pronunțate de Curtea Constituțională, actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.
însa, având in vedere că acțiunea a fost întemeiată si pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a analizat cererea și prin prisma acestor dispoziții legale, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii sub acest aspect. Constatând că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a desființat hotărârea tribunalului și a trimis cauza, la aceeași instanță, spre rejudecare, cu mențiunea că rejudecarea va viza examinarea acțiunii numai din perspectiva dispozițiilor art. 504 și 506 C. proc. pen., invocate de reclamant.
împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantul a declarat recurs.
în motivarea recursului, recurentul reclamant reproșează instanței de apel că, prin desființarea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pe un alt temei de drept, a încălcat efectul devolutiv al apelului, dând ceea ce nu s-a cerut. Recurentul reclamant susține că niciuna dintre părțile apelante, prin cererile de apel formulate, nu a solicitat casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond pe un alt temei de drept, acestea solicitând doar reaprecierea sau cenzurarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond, situație în care instanța de apel avea obligația să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. în felul acesta, a fost nesocotit efectul devolutiv al apelului care, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. trebuie limitat la criticile deduse judecății (conform principiului tantum devolutum, quantum apellantum). în ceea ce privește reținerea incidenței în cauză a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1354/2010, recurentul reclamant susține că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii și principiul egalității în fața legii.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Unul dintre principiile care limitează regula caracterului devolutiv al apelului este tantum devolutum quantum appelatum, care este o cerință a principiului disponibilității, aplicabil procesului civil, principiu ce se impune și în fața instanțelor de control judiciar, așadar și a instanței de apel.
Ca atare, conform principiului enunțat, instanța de apel, ca instanță de reformare, este chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul motivelor de apel.
Pronunțând decizia de desființare a sentinței cu trimitere, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe considerentul că prima instanță nu a analizat cauza și din perspectiva dispozițiilor art. 505 și 506 C. proc. pen., invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, și că acest fapt echivalează cu necercetarea fondului cererii.
Asemenea considerent lipsește hotărârea de o bază legală, în condițiile în care ignoră limitele judecății fixate în apel prin criticile formulate de către părți și, în același timp, nesocotesc dezlegările jurisdicționale date de prima instanță, prin soluția adoptată.
în condițiile în care apelanții nu au atacat soluția primei instanțe pe aspectul neanalizării cauzei din perspectiva dispozițiile art. 504 și 506 C. proc. pen., criticile acestora vizând doar cuantumul despăgubirilor, instanța de apel nu putea decât prin depășirea limitelor devoluțiunii (tantum devolutum, quantum apellantum) să considere că tribunalul ar fi lăsat nerezolvată cererea sub acest aspect și că aceasta ar impune soluția de desființare cu trimitere.
Ca atare, față de principiul tantum devolutum, quantum apellantum, critica recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului întrucât a avut în vedere alte motive decât acelea cu care a fost legal învestită prin cererea de apel este întemeiată.
Pentru considerentele prezentate, soluția adoptată de instanța de apel, de a desființa sentința si de a trimite cauza spre soluționare la tribunal este nelegală deoarece nu își găsește un fundament în prevederile art. 294 și 298 C. proc. civ. prin care este reglementata judecata in apel.
în consecință, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte, a admis recursul declarat de reclamant și a casat decizia atacată, trimițând cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5108/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5106/2012. Civil → |
|---|
