ICCJ. Decizia nr. 5055/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2006, reclamantul V.O.G. a formulat, în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., contestație împotriva Deciziei nr. 46 din 30 ianuarie 2006, emisă în baza Legii nr. 10/2001, de pârâtă, solicitând anularea acestei decizii și restituirea în natură a terenului în suprafață de 142 m.p., teren situat în București, sectorul 1, precum și, prin efectul accesiunii imobiliare, a apartamentului edificat pe acest teren.
Prin sentința civilă nr. 428 din 23 martie 2007, Tribunalului București, secția a V-a civilă a admis contestația, a anulat Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 emisă de intimată și a obligat-o pe aceasta să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului teren situat în București, sector 1, în suprafață de 142 m.p. și să transmită dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.D., dacă persoana îndreptățită achită acesteia despăgubirea, ce reprezintă valoarea de piață a construcției de pe teren, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea trimisă în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin Biroul Executorului Judecătoresc S.N. din 28 septembrie 2001, și precizată, ulterior, de mai multe ori, reclamantul V.O. a solicitat restituirea în natură a terenului rămas nerestituit, situat în str. A.B., colț cu str. P.N., teren expropriat prin Decretul nr. 141/1965.
Prin Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006, intimata a respins solicitarea de restituire în natură și a dispus acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafața de teren de 76,41 m.p., aflată în administrarea sa.
Prin actul de vânzare-cumpărare din 09 noiembrie 1946, de fostul Tribunalul Ilfov, secția notariat, reclamantul a dobândit loturile din blocul X, teren viran, în suprafață de 497,31 m.p., situat în Parcul J.
în ceea ce privește obiectul restituirii, potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert I.D., loturile se împart, la rândul lor, în suprafețe ocupate de construcții și suprafețe libere de construcții. Din schița anexă rezultă că, în prezent, pe cele două loturi este situată o singură construcție, care formează un tot unitar. în același sens, sunt și concluziile expertizei judiciare efectuată de expert P.D. în plus, în acest raport, se identifică și cele două apartamente la care face referire pârâta, concluzionându-se că apartamentul din clădire pe care îl ocupă aceasta este situat în întregime pe loturi, care aparțin reclamantului, în timp ce apartamentul înstrăinat de Primăria municipiului București se află în fostul lot, deci, cele două imobile sunt independente funcțional și ocupă suprafețe distincte de teren.
Prin urmare, întreaga suprafață de 142 m.p. situată sub clădirea edificată pe fostele loturi se află în deținerea pârâtei, apărările sale fiind, din acest punct de vedere, neîntemeiate.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: "Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia valoarea de piață a construcției respective, potrivit standardelor internaționale de evaluare".
Dat fiind că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează, cu caracter de principiu, restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, acest text de lege, care instituie o excepție, trebuie interpretat în mod restrictiv, și anume în sensul că poate fi aplicat numai în cazul în care scoaterea din patrimoniu a imobilului în cauză ar pune în pericol buna desfășurare a activității unității deținătoare.
Stabilirea împrejurării de fapt, dacă un imobil este sau nu necesar unei societăți sau regii autonome, nu implică o apreciere de ordin personal, astfel că este echitabil ca refuzul acesteia să fie cenzurat de către instanță, bineînțeles în limite rezonabile, pentru a preveni un eventual abuz.
Or, simpla împrejurare că imobilul este aducător de venituri pentru unitatea deținătoare nu a condus la exceptarea acestuia de la restituire, cu atât mai mult cu cât cu suma de bani obținută de aceasta își poate procura un alt bun cu caracteristici asemănătoare, fiind în același timp ocrotit și dreptul de proprietate al reclamantului. Situația ar fi diferită în ipoteza în care anumite elemente ale construcției ar fi dificil de înlocuit sau de transportat, generând costuri disproporționate pentru unitatea deținătoare.
Referitor la excepția inadmisibilității, calificată de instanță ca fiind o apărare de fond, s-a reținut că reclamantul a invocat, ca temei de drept, dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care implicit conțin, ca mecanism de dobândire a proprietății construcției de către proprietarul terenului, regulile generale ale accesiunii, astfel că, în realitate, nu a intervenit, în cadrul contestației, o schimbare a cauzei juridice.
Față de aceste considerente, s-a reținut că, în mod netemeinic, intimata a respins notificarea formulată de contestator, întrucât acesta are calitatea de persoană îndreptățită pentru întreaga suprafață de teren, de 142 m.p. și este dispus să achite despăgubirea prevăzută de lege pentru a dobândi construcția, instanța admițând contestația, anulând decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 emisă de R.A. A.P.P.S. și obligând intimata să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului solicitat.
Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 8 mai 2007, de către aceeași instanță, s-a admis sesizarea din oficiu și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței sus-menționate, în sensul că, după "în suprafață de 142 m.p." s-a inserat "și să se transmită dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren, constând într-un apartament format din subsol, parter și etaj, ce se află pe fostele loturi", iar, în loc de "a fost identificat", s-a trecut "au fost identificate".
împotriva acestei sentințe a declarat apel Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., iar prin Decizia civilă nr. 110/ A din 19 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de M.D., și anume: excepția inadmisibilitătii acțiunii, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția litispendenței, excepția tardivității acțiunii, cererea pentru constatarea unui conflict de competență, cât și cererea de suspendare a judecării apelului în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc. civ.
A admis apelul formulat de apelanta-intimată, a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a respins, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul V.O.G., continuată de moștenitorul acestuia, V.O.M.
A respins cererea de intervenție formulată de M.D., ca rămasă fără obiect.
A dispus obligarea apelantei să suporte integral onorariul de expert în cuantum de 700 lei.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că excepțiile formulate de M.D., ca și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. sunt nefondate și au fost respinse.
Cererea de intervenție în interes propriu putea fi făcută și în apel, dar cu învoirea părților (art. 56 alin. (3) C. proc. civ.), care, în speță, nu a existat.
Intervenția în interesul altuia se poate face și în instanța de recurs, dar admiterea sau respingerea acesteia se face în funcție de soluția dată celui pentru care se intervine (art. 51 C. proc. civ.), procedura soluționării având o reglementare expresă (art. 53 - 55 C. proc. civ.).
în afară de excepția inadmisibilitătii, care, corect, a fost analizată și la fond, cu privire la celelalte excepții nu s-a procedat la o analiză detaliată a acestora, fiind invocate în sensul blocării cererii, nefiind susținute de niciun mijloc probator.
Referitor la apelul formulat, Curtea a constatat că, potrivit raportului de expertiză și răspunsului la obiecțiuni, suprafața de teren de 76,41 m.p., aflată în administrarea Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., nu se poate retroceda în natură, pe vechiul amplasament.
Or, în cererea formulată de V.O.G. la fond, acesta a solicitat numai restituirea în natură (nu o altă măsură reparatorie alternativă în cazul când nu se restituie terenul în natură).
Numai în cazul apartamentului (înstrăinat de Primăria municipiului București) a solicitat despăgubiri, ceea ce excede analiza apelului de față.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul V.O.M., pârâta R.A. A.P.P.S. și intervenientele M.D. și A.S.V.
Prin Decizia civilă nr. 1381 din 3 martie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile formulate de reclamantul V.O.M. și de pârâta R.A. A.P.P.S., a casat decizia recurată, a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare; a respins cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de intervenientele M.D. și A.S.V., a respins recursul formulat de acestea.
Instanța a admis recursurile declarate de reclamant și de pârâtă, constatând întrunirea cerințelor motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind nemotivarea deciziei în condițiile art. 261 pct. 5 din același cod, precum și nerespectarea normelor de procedură care afectează dreptul la un tribunal independent, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub un alt aspect, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a pus în dezbaterea părților obiecțiunile raportului de expertiză dispus în cauză, amânând pronunțarea sentinței pentru ca părțile să ia cunoștință de conținutul lor.
Recursul formulat de intervenientele M.D. și A.S.V. a fost respins ca nefiind formulat în termen, consecință a respingerii și a cererii de repunere în termen.
Recursul numitei A.S.V. poartă, în sine, și viciul de a fi declarat de o persoană lipsită de calitate procesuală față de cadrul procesual pendinte, aceasta fiind terț față de hotărârea judecătorească atacată, care nu produce efecte față de ea.
în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 202/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepțiile invocate de intervenienți, ca neîntemeiate.
A admis apelul formulat de apelanta pârâtă R.A. A.P.P.S. împotriva hotărârii primei instanțe, pe a schimbat-o în tot, în sensul că a respins contestația, ca nefondată.
în ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, Curtea a constată că acesta este structurat pe patru motive de critică, astfel: primul motiv se referă la greșita stabilire a situație de fapt, al doilea motiv de critică vizează greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 10 alin. (5)), prin al treilea aspect invocat se supune cenzurii instanței de apel inadmisibilitatea accesiunii cu privire la construcția edificată asupra terenului ce formează obiectul notificării, iar prin ultima critică, apelantul pârât a învederat instanței de judecată că prezenta cale de atac nu este recursul, așa cum a menționat prima instanță în dispozitiv, ci apelul, față de prevederile legii speciale.
Cu privire la ultima chestiune invocată de pârâtă, Curtea a constatat că este întemeiată, calea de atac fiind calificată ca apel încă din ciclul procesual anterior, părțile beneficiind de încă un grad de jurisdicție, cel al recursului, care a revenit instanței supreme spre competentă soluționare.
Referitor la primul motiv de critică, care vizează situația de fapt, Curtea a reținut că aceste aspecte au fost elucidate prin raportul de expertiză efectuat de instanța de apel în primul ciclu procesual (anterior casării cu trimitere de către înalta Curte), lucrare care confirmă susținerile apelantei pârâte, în sensul că suprafața de 142 m.p., care formează obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile legii speciale, se compune dintr-o cotă indiviză de 76,41 m.p., care se află în administrarea pârâtei R.A.P.P.S., reprezentând o parte din terenul aferent apartamentului din imobilul edificat pe terenul notificat, și dintr-o cotă indiviză de 63,13 m.p., care s-a aflat în administrarea Municipiului București, acum fiind în proprietatea familiei H., reprezentând o parte din terenul aferent apartamentului din același imobil, cumpărat de această familie de la Primăria municipiului București.
Expertul a făcut și o individualizare a construcției amplasate pe loturile din vechea parcelare, identificate ca fiind în curtea imobilului în litigiu, reținându-se că această construcție este de tip condominium, cu trei nivele și formată din două apartamente: apartamentul aflat în administrarea pârâtei și locuit, în prezent, în baza unui contract de închiriere, de către intervenienta M.D., căreia îi revine o cotă indiviză de teren, de 125,79 m.p. situat sub construcție și apartamentul nr. 2, aflat în proprietatea particulară a familiei H., dobândit prin cumpărare de la Primăria municipiului București, căreia îi revine o cotă indiviză de teren de 104,10 m.p. situat sub construcție.
împotriva acestui raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni, care au fost încuviințate de instanță, iar expertul a răspuns punctual, menținându-și concluziile inițial exprimate, în sensul că, asupra cotelor de teren situate sub construcție, corespunzătoare fiecărui apartament, nu se poate ieși din indiviziune (aceste porțiuni de teren făcând obiectul unui drept de proprietate stabilă și forțată pe cote părți), astfel că suprafața de 76,41 m.p. aflată în administrarea pârâtei apelante nu poate fi retrocedată în natură. Curtea a apreciat că expertul a lămurit împrejurările de fapt ale speței, interpretarea acestora din punct de vedere juridic fiind corectă, astfel că instanța a validat-o.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a reținut că pârâta critică greșita interpretate și aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, arătând, în esență, că oportunitatea aplicării măsurilor reglementate de aceste prevederi legale revine în exclusivitate unității deținătoare, precum și că valorificarea imobilelor proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A.P.P.S., constituie obiectul de activitate al regiei.
Această critică este fondată.
Prevederile art. 10 alin. (5) stabilesc că se pot restitui în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții în mod legal, cu îndeplinirea cumulativă a două condiții: construcțiile respective să nu mai fie necesare unității deținătoare, iar persoana îndreptățită să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Față de scopul și obiectul de activitate al pârâtei apelante, așa cum rezultă din actele normative care îi reglementează funcționarea, nu se poate considera că imobilul în litigiu, care ocupă suprafața contestată de reclamant, nu mai este necesar desfășurării activității acesteia.
Curtea a avut în vedere art. 1 din H.G. 60/2005, astfel cum a fost modificat ulterior, coroborate cu prevederile art. 3, 5 și 6 alin. (5) din același act normativ, precum și dispozițiile Regulamentului de organizare și funcționare a regiei, reprezentat de anexa 1 a H.G. 60/2005, care, în art. 4, detaliază domeniile care intră în obiectul de activitate al apelantei pârâte, incluzând, la pct. 5, exploatarea, în condiții de eficiență economică, a bunurilor mobile și imobile, proprietate a regiei sau administrate de aceasta și valorificarea lor în modalitățile permise de lege, iar, la pct. 8, este avută în vedere închirierea spațiilor de locuit și a celor cu altă destinație decât cea de locuit, în condițiile legii, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului.
Dând relevanță acestor dispoziții legale, Curtea a considerat că însuși faptul că apelanta pârâtă a închiriat apartamentul imobilului dovedește faptul că imobilul este necesar realizării obiectului său de activitate, care constă în administrarea și valorificarea bunurilor imobile aparținând domeniului privat al statului.
în consecință, din acest punct de vedere, raționamentul primei instanțe este greșit, în sensul că valorificarea, în condiții de profitabilitate, a imobilului nu pledează pentru caracterul necesar al bunului și că unitatea deținătoare s-ar putea dispensa de imobil, ceea ce relevă că regia autonomă își exercită atribuțiile așa cum i-au fost conferite prin actele normative de înființare și care-i reglementează modul de funcționare.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel referitor la admisibilitatea accesiunii imobiliare, Curtea a constatat că, într-adevăr, dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor apreciate ca inutile desfășurării activității unității deținătoare, dar, având în vedere că instanța de apel nu a dat eficiență acestor prevederi legale pentru motivele expuse în cele ce preced, nu se pune problema accesiunii asupra construcțiilor și nici a plății contravalorii de piață a acestora.
în rejudecare, intimatul reclamant a solicitat efectuarea unei noi expertize justificat de faptul că există contradicții între rapoartele de expertiză efectuate în cauză, precum și de neclarificarea situației de fapt, iar expertul nu a răspuns la toate obiecțiunile formulate de el.
Curtea a apreciat cererea nefondată, în condițiile în care situația de fapt este pe deplin stabilită prin materialul probator administrat în dosar, expertul a răspuns la toate obiecțiunile formulate de reclamantul intimat și încuviințate de instanță, existând timpul necesar pentru ca partea să fi putut lua cunoștință de acesta.
Pentru a da o astfel de soluție asupra cererii de suplimentare a probațiunii formulată de reclamant, Curtea a avut în vedere și poziția procesuală a reclamantului, care nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, precum și faptul că expertiza efectuată în faza apelului a clarificat împrejurările de fapt ale cauzei sub toate aspectele, în sensul că, pe lângă stabilirea componenței construcției edificate pe fostele loturi situate în curtea imobilului și a suprafeței de teren ocupată de fiecare dintre cele două apartamente, evidențiază și ce cotă parte din terenul contestat este ocupat de fiecare apartament.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.O.M., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 din același cod.
1.1. Instanța de rejudecare, prin încheierea din 17 februarie 2011, a unit cu fondul cauzei solicitarea recurentului de a se lămuri cadrul procesual, având în vedere că în citativ figurează, în calitate de intervenienta, A.S.V., persoană care nu a formulat nicio cerere de intervenție.
Cu aceeași ocazie, a invocat și excepția lipsei de interes a acestei persoane.
Instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, în dispozitiv apărând ca fiind admis apelul și în contradictoriu cu A.S.V., ca moștenitoare a lui M.N.
Contractul de închiriere din 24 martie 2011 a fost încheiat între R.A. A.P.P.S. și intervenienta M.D., familia acesteia fiind compusă din P.S.N. și P.D.V. Așadar, nu are niciun interes în cauză A.S.V., nici în nume propriu și nici ca moștenitoare a defunctei M.N.
1.2. Instanța de apel a rezolvat formal obligația impusă de înalta Curte, de a se "proceda la un examen efectiv al obiecțiunilor aduse de părți raportului de expertiză". Curtea nu a ținut seama că expertul desemnat în apel nu a putut identifica terenul rămas de restituit, dar a "preluat amplasamentul din expertizele omologate de instanța", în condițiile în care a avut în vedere numai expertiza efectuată de O.I., care fusese anulată de către instanță.
2. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină - art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.
Instanța nu a arătat motivele pentru care a preferat raportul de expertiză întocmit în apel, de expert P.R.C., în detrimentul celui întocmit de expert P.D., în dosarul instanței de fond, între cele două expertize fiind diferențe majore.
3. Hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ.
Instanța de apel, preluând afirmațiile expertului, arată că nu se poate dispune ieșirea din indiviziune pentru suprafața de teren aferentă fiecărui apartament, ceea ce reclamantul nu a solicitat.
Curtea a avut în vedere și poziția procesuală a reclamantului, care nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, acesta neavând, însă, interes sa exercite cale de atac împotriva hotărârii primei instanțe, care îi era favorabilă.
4. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege - art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Instanța reține că terenul în suprafață de 142 m.p. nu poate fi restituit, întrucât numai 76,41 m.p. se mai află în administrarea R.A.P.P.S., diferența de 63,13 m.p. fiind vândută de P.M.B. familiei Hortopan.
în afara situației de fapt reținută greșit, în sensul că ar fi vorba de o singură clădire cu două apartamente, în loc de două construcții realizate în același timp "la calcan", pe două suprafețe preluate abuziv de la proprietari diferiți, cu adrese și acces pe două străzi paralele, și în situația în care ar fi fost vorba despre un condominiu, iar terenul de sub construcție ar fi în indiviziune, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil, legea nefacând nicio distincție.
Prin interpretarea instanței, s-au ignorat regulile de interpretare a actelor normative, conform cărora: "cine poate mai mult, poate și mai puțin" și "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".
Așadar, fostul proprietar al terenului de 142 m.p. poate primi mai puțin, respectiv 125,76 m.p., sub formă de cotă indiviză aferentă "apartamentului" și, de asemenea, poate cumpăra un singur apartament - mai puțin decât o construcție, așa cum prevede legea. Art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu restrânge dreptul fostului proprietar de a primi mai puțin decât i se cuvine.
5. Hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
5.1. Decizia atacată este greșită și în privința considerentului că apartamentul în cauză este necesar unității deținătoare și, din acest motiv, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea 10/2001.
Acest apartament a fost folosit începând din anul 1989 și până în prezent numai de persoane particulare, care nu au ocupat niciun fel de demnitate publică, plătind o chirie modică.
între documentele depuse de intimată la dosarul instanței nu se regăsește nicio probă din care să rezulte că apartamentul este necesar în vreun fel unității deținătoare.
Pentru a se apăra, încercând să demonstreze utilitatea apartamentului în cauză pentru R.A. A.P.P.S., s-a încheiat, în timpul procesului, contractul de închiriere din 24 martie 2006 (contestația fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27 februarie 2006).
Contractul de închiriere sus-menționat a fost încheiat cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, M.D. nemaiavând anterior calitatea de chiriaș.
Pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, s-a înregistrat dosarul, având ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a respectivului contract, ceea ce impune suspendarea judecării prezentului recurs până la soluționarea irevocabilă a dosarului indicat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
5.2. în situația în care ar rămâne irevocabilă hotărârea instanței de apel, suprafețele de teren restituite anterior, în total 355,31 m.p. din suprafața de 497.31 m.p., ar fi imposibil de folosit de recurent, din cauza amplasamentului, dimensiunilor și formei, restituirea nefiind efectivă, ci formală.
5.3. Recurentul precizează în continuare că, prin dispozițiile H.G. 39/1996, imobilul situat în str. X (ap. împreună cu terenul aferent, de .142 m.p.) - a trecut în administrarea R.A. A.P.P.S.
Așadar, terenul de 142 m.p. de sub apartament se află, în prezent, în administrarea intimatei și nu este corect punctul de vedere al acesteia, în sensul că nu are în administrare decât o parte din teren.
Primăria municipiului București, prin adresa, către R.A. A.P.P.S. (depusă la dosarul primei instanțe) susține că terenul în cauză, aflat sub ap. din str. X, a trecut în administrarea acestei instituții. Prin dispozițiile cuprinse la pct. 4 din Decizia nr. 46 din 30 ianuarie 2006 nu se face altceva decât să se tergiverseze soluționarea notificării, prin trimiterea dosarului la P.M.B. - instituție care a informat deja intimata că nu are nicio legătură cu terenul în cauză.
Deși imobilul din str. X este compus din două apartamente, terenul aflat sub construcție nu este în indiviziune, ci fiecare proprietar de apartament deține, în proprietate exclusivă, terenul aflat sub apartamentul său. Astfel, cumpărătorii apartamentului au dobândit în proprietate exclusivă și terenul în suprafață de 104,10 m.p., teren aflat sub apartamentul respectiv, conform contractului de vânzare cumpărare din 12 iunie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Cele două apartamente situate în vila construită parțial pe terenul recurentului și parțial pe terenul învecinat au intrări separate, pe străzi diferite. Acesta este și un argument în plus în sensul că terenul aflat sub clădire nu este în indiviziune.
Cele două apartamente au curți separate, care nu sunt în indiviziune.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1.1. Susținerile referitoare la omisiunea instanței de apel de a lămuri cadrul procesual în ceea ce privește calitatea de parte a lui A.S.V., în absența formulării unei cereri de intervenție din partea acesteia și cu privire la nepronunțarea asupra excepției lipsei de interes a acestei persoane în formularea unei cereri de intervenție accesorie sunt întemeiate.
Dintre cele două aspecte enunțate interesează, în primul rând, cel privind calitatea de parte a persoanei menționate, deoarece, numai în ipoteza în care aceasta este parte în proces, se poate pune problema interesului în exercitarea demersului său judiciar.
Astfel, A.S.V. nu a formulat cerere de intervenție în cauză, ci, în primul ciclu procesual a declarat recurs, care a fost respins prin Decizia nr. 1381 din 3 martie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, argumentat de lipsa calității procesuale în exercitarea căii de atac, aceasta fiind terț față de hotărârea recurată.
Ca atare, persoana sus-amintită nu trebuia să figureze în proces, în rejudecarea cauzei, iar soluția de admitere a apelului declarat de pârâtă în contradictoriu cu ea este dată cu încălcarea normelor de procedură, necondiționat de existența unei vătămări, ceea ce va determina admiterea recursului sub acest aspect, modificarea deciziei atacate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și înlăturarea soluției pronunțate de Curte în contradictoriu cu A.S.V.
Neavând calitatea de parte în dosar, raportat la absența unei cereri de intervenție, nu se poate analiza excepția lipsei de interes, care presupune în mod necesar existența unui demers judiciar din partea celui în persoana căruia ar urma să se verifice îndeplinirea condiției de exercițiu respective.
Celelalte critici sunt, însă, neîntemeiate.
1.2. Contrar celor invocate de reclamant, Curtea de Apel a suspus dezbaterii cererea intimatului reclamant, de efectuare a unei noi expertize, pe care a respins-o motivat, după cum rezultă din cele consemnate în încheierea întocmită ca urmare a amânării pronunțării în cauză, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Analizarea efectivă a cererii de probe nu implică în mod obligatoriu admiterea acesteia, astfel cum încearcă să acrediteze recurentul prin criticile formulate.
2. în ceea ce privește nemotivarea deciziei raportat la inexistența argumentelor pentru care instanța a optat, în evaluarea situației de fapt, pentru expertiza întocmită în apel față de cea efectuată în dosarul primei instanțe, susținerile sunt nefondate.
Astfel, în cuprinsul hotărârii, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., trebuie să se regăsească într-o formă convingătoare și logică argumentele în fapt și în drept care au condus la soluția din dispozitiv, aceasta implicând, bineînțeles, raportarea instanței la probele administrate, și care au determinat pronunțarea unei anumite soluții. Aceasta nu înseamnă în mod necesar, ca, în cadrul hotărârii, care trebuie, printre altele, să reprezinte sinteza dosarului, ca instanța de apel să explice, raportat la flecare probă în parte, de ce a optat, în soluționarea cauzei, pentru una dintre probe, în detrimentul alteia, ci, doar cum s-a arătat deja, să menționeze și să interpreteze probele care susțin soluția.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speță, argumentele pentru care Curtea a pronunțat soluția raportat la expertiza efectuată în apel, înlăturând-o implicit pe cea de la fond, rezultă din înseși motivele pentru care nu a încuviințat o nouă expertiză în calea de atac și care se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate, conform cărora această expertiză a lămurit pe deplin situația de fapt, expertul a răspuns la toate obiecțiunile formulate și încuviințate reclamantului, care a dispus de timpul necesar pentru a lua cunoștință de acest răspuns.
Nu sunt îndeplinite, deci, cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub forma lipsei motivării.
3. Motivele străine de natura pricinii vizează, în esență, apelarea instanței la instituții de drept care nu au legătură cu cauza sau la aspecte de fapt care nu s-au conturat în dosar, ceea ce nu este cazul în speța.
Instanța de apel a luat în considerare imposibilitatea ieșirii din indiviziune asupra cotelor indivize din terenul aflat sub construcție, nu determinat de formularea unei asemenea cereri din partea reclamantului, ci ca argument pentru respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat de acesta. Or, un asemenea motiv nu este străin de natura cauzei, din moment ce se circumscrie tocmai pretenției părții, formulate în dosarul de față, respectiv restituirea în natură a terenului în suprafață de 142 m.p, precum și condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru aplicarea formei de reparație în natură.
Cât privește mențiunea instanței privind neexercitarea apelului de către reclamant, aceasta a vizat argumentarea soluției de respingere a efectuării unei noi expertize în rejudecare, astfel încât nu poate fi considerată un motiv străin de natura pricinii. Referitor la interesul reclamantului de exercita apel împotriva unei sentințe favorabile, susținerile nu se pot circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., fiind irelevante sub acest aspect.
4. Susținerile din cadrul acestui motiv de recurs vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece vizează interpretarea unei dispoziții legale, respectiv art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., criticile părții nepunând în dezbatere atribuții care țin de o altă putere decât cea judecătorească și pe care aceasta din urmă le-ar fî exercitat.
într-adevăr, dispozițiile art. 10 alin. (5) C. proc. civ. permit restituirea în natură și a unei cote părți dintr-un teren sau o suprafață mai mică decât cea pretinsă inițial, pe care este edificată o construcție autorizată, cu condiția ca aceasta să nu mai fie necesară unității deținătoare.
în speță, însă, instanța de apel nu a reținut că simpla stare de coproprietate/coindiviziune asupra terenului împiedică, prin ea însăși, restituirea în natură a cotei respective sau a unei porțiuni mai mici din suprafața pretinsă. Raportat la întreaga motivare a Curții, astfel cum a fost expusă mai sus, imposibilitatea restituirii terenului pretins de reclamant, în suprafață de 142 m.p., a fost generată nu de simpla stare de indiviziune, ci de faptul că pârâta deține doar 76,41 m.p. din întreaga suprafață pretinsă; această suprafață este ocupată de o clădire care este necesară pârâtei, fiind închiriată intervenientei M.D., iar diferența de teren, de 63.13 m.p. face parte dintr-o suprafață mai mare, cumpărată de familia H., în baza Legii nr. 112/1995, odată cu construcția existentă pe teren.
Prin urmare, nu drepturile indivize asupra terenurilor de sub construcție, ca atare, au dus la respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 142 m.p., ci situația juridică concretă a fiecărei cote de drept privind suprafața pretinsă, astfel cum a fost expusă mai sus.
Nu se poate reține, astfel, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de către instanța de apel, în sensul că nu s-ar putea restitui în natură, în temeiul acestui text de lege, cote din dreptul de proprietate asupra terenului sau suprafețe mai mici decât cea pretinsă prin notificare, nu aceasta fiind argumentația Curții pentru soluția de respingere a formei de reparație cerută de reclamant.
De altfel, critica este și irelevantă față de faptul că terenul aflat în deținerea pârâtei este ocupat de o construcție care este necesară acesteia din urmă, fără să mai conteze dacă dreptul asupra terenului aparține unui singur titular sau unor titulari diferiți, aflați în indiviziune.
5.1. Criticile privind absența utilității clădirii care ocupă terenul aflat în administrarea pârâtei pentru aceasta din urmă nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul invocând generic că apartamentul a fost ocupat de persoane fără demnitate publică și că nu există probe care să releve caracterul necesar al bunului pentru R.A. A.P.P.S. Or, discutarea probelor care ar duce la o altă modalitate de evaluare a situației de fapt este incompatibilă cu actuala structură a recursului, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 12 din O.U.G. nr. 138/2000.
Reclamantul nu a arătat argumentele pentru care, raportat la textele de lege indicate în decizia recurată și avute în vedere de Curte în aprecierea caracterului necesar al imobilului construcție pentru pârâtă, hotărârea ar fi dată cu încălcarea legii.
Cât privește încheierea contractului de închiriere, de către intervenientă, cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, această susținere este, de asemenea, lipsită de relevanță, atât timp cât recurentul nu a arătat, cu argumente de nelegalitate, de ce un apartament care ar trebui să fie considerat liber, ca urmare a încheierii nevalabile a unui act juridic, în speță, contract de închiriere, devine, prin aceasta, inutil unității deținătoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 3 din H.G. nr. 60/2005, pârâta are în obiectul său de activitate, printre altele, administrarea și închirierea bunurilor din domeniul public și privat al statului, cum a reținut și Curtea de Apel.
în ceea ce privește suspendarea prezentei cauze în raport de acțiunea în nulitatea contractului de închiriere, aflat pe rolul altei instanțe, această cerere nu constituie un veritabil motiv de recurs, fiind soluționată prealabil judecării căii de atac de față.
5.2. Nici susținerile subsumate acestui punct din cererea de recurs nu se pot încadra niciunui motiv de casare sau de modificare dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece aprecierea legalității deciziei pronunțate în prezentul dosar nu se poate realiza prin raportare la forma de reparație decisă de unitatea deținătoare sau de instanță în litigii care vizează alte suprafețe de teren, chiar dacă acestea ar fi amplasate în vecinătatea terenului din procesul pendinte.
5.3. Critica referitoare la suprafața deținută de pârâtă, care, în opinia recurentului, ar fi de 142 m.p., iar nu numai de 76,41 m.p., cât a stabilit instanța de apel raportat la probele administrate în cauză, pune în discuție o chestiune de fapt, de asemenea, incompatibilă cu recursul, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Aspectul referitor la faptul că terenul solicitat nu s-ar afla în indiviziune în raport de o altă configurație a construcțiilor, susținută de reclamant, pe lângă faptul ca tind la schimbarea situației de fapt reținută de Curte, ceea ce, cum deja s-a arătat, nu se mai poate realiza în recurs, nu este nici relevant în soluționarea cauzei, deoarece, indiferent de existența sau nu a unei stări de indiviziune pentru terenuri, important este că terenul reținut ca fiind în deținerea pârâtei este ocupat de o construcție utilă acesteia, ceea ce face imposibilă restituirea în natură în condițiile art. 10 alin. (5) C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, înalta Curte va modifica decizia doar sub aspectul înlăturării din proces a numitei A.S.V., care nu a formulat cerere de intervenție în cauză, în rest, susținerile recurentului fiind neîntemeiate sau imposibil de încadrat în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
în consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantului sub acest aspect, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va înlătura dispoziția de admitere a apelului formulat de pârâtă în contradictoriu cu intimata intervenientă A.S.V.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5070/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5057/2012. Civil → |
|---|
