ICCJ. Decizia nr. 5112/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 10 februarie 2010, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al deportării sale în U.R.S.S., timp de 4 ani și 10 luni și obligarea pârâtului la plata sumei de 240.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca efect al măsurii administrative menționate.
Prin Sentința civilă nr. 1265/PI din 19 mai 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive aplicate reclamantei și a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 80.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că deși Legea nr. 221/2009 nu clasifică în mod explicit măsura abuzivă a deportării în U.R.S.S., totuși, analizându-se acest act normativ prin coroborare cu Decretul-lege nr. 118/1990 și cu O.U.G. nr. 214/1999 - art. 2 alin. (1), se poate asimila deportarea în fosta U.R.S.S., la muncă forțată pentru reconstrucție cu o măsură administrativă cu caracter politic, abuzivă, acest statut fiind clarificat prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, cu care Legea nr. 221/2009 se completează.
De aceea, prima instanță a apreciat că sunt întrunite și condițiile de admisibilitate ale acțiunii din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S. a reclamantei, în perioada 14 ianuarie 1945 - 17 noiembrie 1949, având un caracter politic.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere importanța valorilor lezate, consecințele negative suferite de persoana deportată și de familia acestuia, asociată cu gradul în care i-a fost acestuia afectată situația familială, socială și profesională, dar și intensitatea percepției consecințelor vătămării.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor, s-a raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omul în cauzele Rotariu vs. România ori Sabău și Pârcălab vs. România.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 962 din 16 iunie 2011, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins cererea reclamantei privind obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri.
Instanța de apel a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege pentru viitor.
Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, această decizie a devenit obligatorie pentru instanță.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice, iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs.
Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susține că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Arată că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu-și produce efectele în cauză întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 10 februarie 2010, sub imperiul Legii nr. 221/2009, în forma inițială. Mai arată că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, obținând și o hotărâre judecătorească legală, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Este necontestat faptul că reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S. la muncă forțată și că prin acțiunea promovată aceasta tinde la repararea prejudiciului moral încercat ca urmare a deportării în perioada ianuarie 1945 - noiembrie 1949.
înalta Curte constată că situația dedusă judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele pe care le-a suportat reclamanta prin deportarea în fosta U.R.S.S., înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989.
în consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze privind prejudiciile imputabile direct și nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război, chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 6 martie 1945.
Dat fiind că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, sunt lipsite de relevanță cele stabilite prin Deciziile 1358/2010 a Curții Constituționale ca și cele dezlegate prin Decizia nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii.
Față de cele ce preced, înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5113/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5111/2012. Civil → |
|---|
