ICCJ. Decizia nr. 5314/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5314/2012
Dosar nr. 26445/3/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 18 iunie 2008, reclamanţii M.C.I., M.M.F., S.G.N.A. şi I.M.C. au chemat în judecată pe pârâta L.A.O., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pe pârâtă să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. C.D., sector 1, compus din două camere, vestibul, baie, bucătărie, camere serviciu, culoare, cămară, wc serviciu, două debarale, boxă, balcon, în suprafaţă utilă de 69,72 mp, reprezentând o cotă indiviză de 7,052% din imobil şi terenul aferent în suprafaţă de 13,17 mp.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii întregului imobil de la adresa sus-menţionată, compus din subsol, trei etaje şi mansardă, conform testamentului din 19 martie 1932 lăsat de autorul lor - M.L. şi Procesului-verbal de intabulare în Cartea funciară nr. AA/1940, pe care, potrivit succesiunilor care au urmat, l-au moştenit, în baza următoarelor înscrisuri: Jurnalul din 2 noiembrie 1936, Certificatele de moştenitor nr. BB/2001 şi nr. CC/2001, DD/2001, EE/2001 şi FF/2001 emise de Biroul Notarului Public "B.N.", Certificatul de moştenitor din 10 noiembrie 1971 emis de notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti.
Imobilul a fost preluat la stat prin naţionalizare potrivit Decretului nr. 92/1950, la poziţia nr. 4393 - anexa pe Bucureşti, pe numele L.E., cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe care România a ratificat-o, care sancţionează lipsirea de proprietate cu încălcarea dreptului oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, în condiţiile nerespectării legii şi a principiilor dreptului internaţional.
Mai susţin reclamanţii că recunoaşterea nevalabilităţii titlului afirmat de stat asupra imobilului şi a necesităţii restabilirii unei situări de legalitate prin restituirea acestuia către adevăratul proprietar, în speţă moştenitorilor familiei L., constă chiar în Dispoziţia de retrocedare a bunului către reclamanţi, nr. 4456 din 18 iulie 2005, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001 şi în Procesul-verbal de punere în posesie nr. 15785 din 10 august 2005 - mai puţin spaţiile din imobil ce au făcut obiectul vânzare-cumpărare către chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum este şi cazul apartamentului nr. 2 de la etajul 1, vândut pârâtei L.A.O., conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 de către Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.
În revendicarea formulată, s-a solicitat a se compara titlurile părţilor.
Astfel, s-a solicitat a se constata, pe de o parte, că titlul reclamanţilor este cel valabil, comparativ cu cel al pârâtei, şi preferabil, constând în acte de proprietate transcrise şi opozabile terţilor, prin care pot fi exercitate toate atributele dreptului de proprietate (drept absolut) recunoscut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei în materie.
Pe de altă parte, s-a arătat că titlul pârâtei provine de la un neproprietar, statul, care nu putea înstrăina mai multe drepturi decât avea, potrivit principiului de drept "nemo plus juri ad allium transfere potest, quam et ipse habet", la momentul din 23 aprilie 1996, pârâta neavând dreptul legal de a formula, în sensul prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 o cerere de cumpărare a apartamentului, iar societatea mandatară nu avea dreptul de a o încuviinţa, întrucât imobilul nu era supus vânzării, încadrându-se în art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 pct. 3 din H.G. nr. 20/1996 - vânzarea-cumpărarea efectuându-se în fraudarea legii.
În drept s-au invocat prevederile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997 şi Legea nr. 213/1998.
La data de 23 septembrie 2008, pârâta L.A.O. a solicitat să se constate că nu mai are calitate procesuală în cauză, întrucât după expirarea termenului de zece ani prevăzut de Legea nr. 112/1995, ea a vândut apartamentul în litigiu, cumpărătoarei S.C.A. potrivit Contractului de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.".
Reclamanţii au depus la dosar la data de 25 septembrie 2008, Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat la Biroul Notarilor Publici Asociaţia "C.E., C.N.D. şi S.M.Ş." din 21 iulie 2008 prin care, M.C.I. şi M.M.F. se substituie în drepturile reclamanţilor în cauză, I.M.C. şi S.G.N.A., în cote egale, cu privire la cotele indivize ideale de câte 1/6 din imobilul în litigiu.
La data de 23 octombrie 2009, reclamanţii M.C.I. şi M.M.F. au depus o cerere precizatoare de acţiune privind modificarea cadrului procesual în privinţa părţilor, prin introducerea în cauză, alături de pârâta L.A.O. şi a lui S.C.A. şi S.S. în calitate de subdobânditori ai apartamentului în litigiu, care justifică, la rândul lor, calitate procesuală activă, în urma contractului de vânzare de drepturi litigioase depus la dosar.
Pârâta S.C.A. a depus întâmpinare la dosar prin care a invocat excepţiile lipsei de competenţă materială de soluţionare a cauzei de către judecătorie, imobilul având o valoare de peste 500.000 RON, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, care nu deţin un titlu de proprietate.
În plus, s-a încălcat şi principiul unanimităţii, în procesul de revendicare, reclamanţii nefăcând dovada că cele două persoane menţionate în procesul-verbal de Carte funciară provizorie sunt moştenitoarele lui M.L., decedat în 1936, contradicţii grave pe linia succesiunilor existând în certificatele de moştenitor întocmite la Biroul Notarului Public "B.N.", atunci când, la epoci diferite, avem de-a face cu moştenitori diferiţi ai aceluiaşi de cujus.
Pârâta S.C.A. a depus Sentinţa civilă nr. 786 din 10 iunie 2008, irevocabilă, prin care s-a pronunţat divorţul său de S.S., luându-se act de tranzacţia pe partaj, în sensul atribuirii apartamentului nr. 2 în litigiu, între alte bunuri, sus-numitei, în deplina sa proprietate, şi o Declaraţie autentificată din 2 octombrie 2008 la Biroul Notarului Public "S.T." a celor doi foşti soţi privind acordul lor privind radierea sultei din Cărţile funciare, datorate, inclusiv pentru imobilul în litigiu.
S-au mai depus şi o serie de sentinţe de revendicare (unele irevocabile) prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor M., faţă de alte persoane fizice, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru lipsa de calitate procesuală activă, precum şi un raport de expertiză tehnică extrajudiciară de evaluare a unui apartament (nr. 5) similar din imobil.
În cauză s-a administrat o expertiză tehnică imobiliară care a evaluat apartamentul nr. 2 în litigiu, la suma de 140.702 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 4155 din 11 martie 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 10116/299/2008, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei - raportat la valoarea litigiului de peste 500.000 RON, conform art. 2 pct. b C. proc. civ., în baza art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată - după declinare - la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 26445/3/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 1522 din 13 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.S., s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei L.A.O. şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii M.C.I., M.M.F., S.G.N.A. şi I.M.C., în contradictoriu cu pârâţii S.C.A. şi S.S., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele considerente:
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, tribunalul a reţinut că M.C.I. şi M.M.F. sunt moştenitorii lui L.I. conform Certificatului de moştenitor din 17 iulie 2001 eliberat de Biroul Notarului Public "B.N.", decedată la 12 octombrie 2000, la rândul său moştenitoare a lui L.E., decedat la 11 aprilie 1970, conform Certificatului de moştenitor din 17 iulie 2001; conform Certificatului de moştenitor din 17 iulie 2001, L.E. a fost unicul moştenitor al lui L.L., decedată la 10 octombrie 1965.
Procesul-verbal nr. AA/1940 încheiat de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor funciare din Bucureşti privind imobilul situat în C.D. nr. 133, compus din teren în suprafaţă de 388 mp şi construcţie cu trei etaje coroborat cu Dosarul de succesiune nr. 8133/1936 al Tribunalului Ilfov, dar şi cu anexa la Decretul nr. 92/1950, în care autorul reclamanţilor figurează cu nouă apartamente preluate în proprietatea statului creează prezumţia de proprietate în favoarea persoanei de la care a fost preluat apartamentul (art. 24 din Legea nr. 10/2001).
În ceea ce priveşte regula unanimităţii conform căreia toţi coproprietarii unui bun revendicat trebuie să acţioneze în vederea restituirii bunului s-a constatat că aceasta a fost respectată.
Astfel, reclamanţii S.G.N.A. şi I.M.C. sunt descendenţii lui L.M.V., conform Certificatului de moştenitor nr. GG/1971 decedată la 25 aprilie 1971 şi care, la rândul său, a moştenit conform Certificatului de moştenitor din 25 noiembrie 1964 pe L.S.M.M.
Acestea două sunt soţia supravieţuitoare şi respectiv fiica lui L.M.C. decedat la 3 noiembrie 1962 în conformitate cu Certificatul de moştenitor din 17 iulie 2001.
Ulterior, decedând L.M.V. rămân ca moştenitori I.C. şi S.G.N.A. conform Certificatului de moştenitor nr. GG/1971.
I.C. a decedat la 6 decembrie 1978, fiind moştenit de I.A. conform Certificatului de moştenitor nr. HH/1979. Decedând şi I.A. au rămas ca moştenitori I.M. şi I.M.C., conform Certificatului de moştenitor nr. II/1987. În fine, la decesul lui I.M. a rămas ca unic moştenitor I.M.C., conform Certificatului de moştenitor din 20 aprilie 2000.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei L.A.O., s-a constatat a fi fondată, întrucât la data introducerii acţiunii, aceasta nu se mai afla în posesia şi proprietatea apartamentului în litigiu, înstrăinat prin Contractul din 2 octombrie 2006 către S.S. şi S.C.A., astfel că acţiunea a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.S. s-a reţinut că actul de partaj încheiat cu pârâta S.C.A. nu produce efecte faţă de terţi, câtă vreme nu s-a făcut dovada intabulării dreptului în Cartea Funciară.
Comparând titlul de proprietate al reclamanţilor cu titlul pârâţilor, tribunalul a constatat că titlul pârâtei L.A.O. nu a fost desfiinţat.
Pârâţii S.S. şi S.C.A. sunt subdodânditorii cu titlu oneros în favoarea cărora operează prezumţia de bună-credinţă.
Reclamanţii nu au solicitat prin cererea precizatoare, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul Bucureşti şi L.A.O. şi nici a actului subsecvent încheiat cu pârâţii S.S. şi S.C.A.
Or, câtă vreme aceştia nu au solicitat şi obţinut anularea titlului pârâţilor, nu pot invoca în susţinerea acţiunii inexistenţa sau ineficacitatea titlului pârâţilor.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii M.C.I. şi M.M.F., precum şi pârâta S.C.A.
Prin Decizia nr. 591 A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, a respins apelul formulat reclamanţii M.C.I. şi M.M.F., a respins apelul incident formulat de pârâta S.C.A., a admis apelul principal declarat de pârâta S.C.A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată faţă de pârâtul S.S., pentru lipsă de calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Privitor la apelul reclamanţilor, critica vizând greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei-cumpărătoare, chiriaşe în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, L.A.O., Curtea a apreciat că nu este fondată, în condiţiile în care aceasta a înstrăinat bunul soţilor S., după zece ani prevăzuţi de art. 9 din Legea nr. 112/1995, aceştia subrogându-se în drepturile şi obligaţiile vânzătoarei lor, inclusiv în toate apărările pe care acesta le putea opune reclamanţilor, cu privire la titlul vânzătoarei, care a stat la baza înstrăinării din 2006 către soţii S.
Or, la data sesizării instanţei - 18 iunie 2008, proprietatea bunului în litigiu se transmisese deja către pârâţii S. prin Contractul autentic de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.".
Totodată, s-a apreciat ca fiind nefondate şi criticile din apelul reclamanţilor vizând greşita respingere a acţiunii în revendicare.
În speţă, titlul autorului reclamanţilor, constând într-o autorizaţie de construcţie, unită cu testamentul lăsat de autorul M.L., soţiei şi celor doi fii ai săi, în temeiul căruia s-a efectuat pe numele moştenitorilor, înscrierea în procesul-verbal de Carte funciară din anul 1940 - bunul fiind preluat apoi în baza Decretului nr. 92/1950 în proprietatea statului, pe numele L.E., nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi anterioară vânzării bunului în litigiu, astfel încât, într-o comparare a titlurilor părţilor, să se poată da câştig de cauză reclamanţilor-moştenitori.
Aceştia sunt, în schimb, deţinătorii unui titlu administrativ de recunoaştere a dreptului lor de proprietate asupra întregului imobil, constând în Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 4456 din 18 iulie 2005 şi Procesul-verbal de punere în posesie nr. 15785 din 10 august 2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, mai puţin spaţiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu terenul aferent - astfel cum este cazul şi al apartamentului nr. 2 în cauză, pentru care reclamanţii aveau deschisă calea acordării de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, inclusiv prin formularea unei contestaţii în instanţă.
Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti recunoaşte dreptul reclamanţilor şi calitatea lor de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pentru dreptul de proprietate transmis către cumpărătoarea-chiriaşă L.A.O., care a cumpărat apartamentul nr. 2, cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995.
Nu a fost primită nici susţinerea reclamanţilor potrivit căreia actul juridic s-a încheiat în fraudarea intereselor lor, cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997, în condiţiile în care nu au atacat în termenul legal de prescripţie de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prorogat apoi, succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, încă şase luni, Contractul de vânzare-cumpărare al chiriaşei-cumpărătoare nr. JJ/1996, titlul acesteia consolidându-se ca un titlu valabil de proprietate, el constituind un "bun" efectiv şi actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, transmis mai departe cu aceste atribute, noilor cumpărători prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. KK/2006 la Biroul Notarului Public "D.M.D.", în favoarea cumpărătorilor S., care-l pot opune cu succes ca titlu valabil, neatacat, moştenitorilor foştilor proprietari, inclusiv în considerarea principiilor securităţii raporturilor civile şi a siguranţei circuitului civil, cu consecinţa păstrării bunului de către noii dobânditori.
Reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile art. 18 lit. c) şi celelalte prevederi ale Legii speciale nr. 10/2001, de care ei au şi uzat, fiind emisă Decizia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 4456/2005 împotriva căreia se putea formula contestaţie în instanţă, în condiţiile legii.
În lipsa neatacării în termenul legal de prescripţie prevăzut de legea specială a titlului cumpărătoarei-chiriaşe, nu au fost primite criticile reclamanţilor de a reanaliza titlul astfel consolidat sub aspectul fraudei, bunei-credinţe, lipsei obiectului etc., pe calea comparării cu vechiul titlu al autorului moştenitorilor-reclamanţi, spre a se putea obţine bunul în natură, inclusiv de la noii dobânditori, pârâţii S., respectiv pârâta S.C.A.
S-a apreciat că soluţia primei instanţe privind respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare este temeinică şi legală, ea este în acord cu respectarea principiului stabilităţii raporturilor civile şi asigurarea securităţii circuitului civil, statuate şi în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare în materie, dar şi statuate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în Hotărârea - pilot Athanasiu ş.a. contra României.
Într-adevăr, buna-credinţă nu valorează, proprietate, dar salvează contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de la o eventuală nulitate, buna-credinţă fiind prezumată potrivit art. 1899 C. civ., neputând fi pusă la îndoială după expirarea termenului de prescripţie special prevăzut pentru atacarea actului juridic al cumpărătorului-chiriaş - de care reclamanţii nu au uzat, dimpotrivă într-o comparare de titluri, având drept scop, retrocedarea în natură de către noii subdobânditori ai bunului, titularilor acţiunii în revendicare.
În practica sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de fiecare dată, că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.
În cauza Pincova & Pinc contra Cehiei, în cauza Athanasiu ş.a. contra României, Curtea Europeană a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile create în trecut, vechilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporţionate şi că legislaţia internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanţele sociale ale fiecărei speţe, astfel încât, persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă, să nu fie puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut, aceste bunuri.
Privitor la apelul principal formulat de pârâta S.C.A., Curtea a constatat că el este fondat, având în vedere intabularea dreptului de proprietate în Cartea funciară, în urma partajului de bunuri comune cu fostul soţ S.S., prin Încheierea nr. 130942 din 5 februarie 2010, încheiere ce era deja emisă la data pronunţării sentinţei apelate, justificând admiterea potrivit art. 296 C. proc. civ. şi modificarea parţială a sentinţei, în sensul solicitat.
În ceea ce priveşte apelul incident al pârâtei S.C.A., vizând lipsa de calitate procesuală activă a reclamanţilor, acesta s-a considerat a fi nefondat, având în vedere, pe de o parte, procesul-verbal de Carte funciară din 1940, testamentul instituit de autorul M.L. şi adresa Primăriei Municipiului Bucureşti privind eliberarea autorizaţiei de construire emis de către Sectorul I Galben în anul 1942 şi relaţiilor de la Direcţia de Taxe şi Impozite Sector 1 care atestă în evidenţele anilor 1942 - 1948 pe cei doi moştenitori ai autorului, cu rol fiscal.
De altfel, recunoaşterea dreptului de proprietate în persoana reclamanţilor este făcută cu privire la întregul imobil, inclusiv pentru apartamentul nr. 2 în cauză, prin titlul administrativ constând în Dispoziţia nr. 4456/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, pentru imposibilitatea restituirii în natură a spaţiilor vândute, reclamanţii având dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în beneficiul persoanei îndreptăţite, în condiţiile legii speciale.
Dispoziţia sus-menţionată nu a fost anulată.
Existenţa unor erori strecurate în certificatele emise pentru succesiunile care au avut loc după decesul autorului - proprietar M.L. în 1936, nu prezintă relevanţă, faţă de recunoaşterea drepturilor efectuate în baza Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 4456/2005, având în vedere totodată şi faptul că certificatele de moştenitor nu au fost anulate, producându-şi pe deplin efectele.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.C.I. şi M.M.F., care au formulat următoarele critici:
Referitor la primul considerent pe care instanţa de apel îl susţine în cadrul soluţiei de respingere a apelului promovat de reclamanţi, respectiv condiţionarea promovării unei acţiuni având ca obiect dedus judecăţii revendicarea imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., recurenţii susţin că nu poate fi menţinut ca şi valabil din punct juridic, întrucât imobilul a făcut obiectul unei preluări abuzive, în baza unui act normativ calificat apriori nelegal şi în contradicţie cu toate normele de drept în vigoare.
Astfel, deşi învestită cu o cerere în revendicare imobiliară purtând asupra unui bun imobil al cărui drept de proprietate a fost constituit în patrimoniul autorilor reclamanţilor, supus măsurii naţionalizării prevăzută într-un act normativ neconstituţional (Decretul-lege nr. 92/1950, la poziţia 4393 - anexa de Bucureşti) cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Drepturilor Omului, pe numele L.E., ce justifica la vremea respectivă calitatea de intelectual profesionist reglementată expres în cuprinsul art. 2 din decret, a fi exceptată de la aplicarea măsurii, aspecte de critică şi analiză ce au fost supuse atenţiei instanţelor judecătoreşti prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a apreciat în mod greşit necesitatea existenţei şi obţinerii în favoarea proprietarilor deposedaţi a unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie recunoscută valabilitatea titlului de proprietate al acestora.
Condiţiile şi limitele cărora trebuie să se supună instanţele de judecată în cadrul analizei cererii în revendicare imobiliară întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C. civ. sunt edictate de principiul comparării a două titluri de proprietate, în speţă, titlurile care trebuie comparate provin de la autori diferiţi impunându-se analiza elementelor definitorii ale celor două titluri prin prisma modalităţilor juridice care au stat la baza formării lor, iar nu în raport de buna-credinţă a părţilor la momentul perfectării actului şi/sau sub condiţia formulării unei cereri în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi în special nu în raport sau/şi condiţionat de existenţa unui termen de prescripţie instituit de o normă specială care are ca şi finalitate transformarea unui drept real într-un drept de creanţă faţă de reprezentaţii statului, iar nu recuperarea în natură a bunului imobil.
Susţin recurenţii că elementele ce se impun a fi analizate în speţa de faţă, care definesc şi conferă preferabilitate titlului lor în faţa titlului opus de intimaţi, constă în împrejurarea în care s-a produs deposedarea adevăratului proprietar - autorul recurenţilor.
Acelaşi aspect trebuie să fie avut în vedere şi trebuie să fie punctul de plecare şi în aprecierea valabilităţii titlului intimatei, iar nu buna-credinţă a acesteia.
În virtutea principiului comparării a două titluri de proprietate care emană de la autori diferiţi, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a analiza condiţiile în care s-a constituit dreptul real în patrimoniul autorilor părţilor ce opun preluarea lui şi formarea titlului de proprietate, şi dacă faptul juridic prin care s-a realizat transferul dreptului real a respectat normele legale în vigoare la momentului operării transferului.
Referitor la primul aspect, al constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor, de la care părţile afirmă preluarea, recurenţii susţin că titlul lor constă într-un contract de vânzare-cumpărare, transcris şi opozabil terţilor, prin care pot să îşi exercite toate atributele dreptului de proprietate, pe care le conferă legea.
În ceea ce priveşte transferul dreptului real către stat, în baza Decretului nr. 92/1950 şi apoi, către pârâta persoană fizică, criticile şi argumentele recurenţilor în susţinerea nevalabilităţii acestuia vizează nerespectarea dispoziţiilor imperative cuprinse în Decretul-lege nr. 92/1950 prin încălcarea art. 1 şi 2 din lege, neconstituţionalitatea acestui act normativ în raport de Constituţia din 1948 şi de actele normative internaţionale care garantează şi protejează dreptul de proprietate.
În privinţa titlurilor opuse de pârâţi, reiese în mod evident că transferul dreptului de proprietate s-a făcut de la un detentor precar, iar nu de la adevăratul proprietar şi mai ales, că vânzarea în temeiul legii speciale nu putea opera în mod valabil.
Nefiind proprietarul bunului, statul nu putea înstrăina ceea ce nu-i aparţinea, calitatea de detentor precar a statului fiind confirmată de art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, care prevede că: "apartamentele dobândite în condiţiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la data cumpărării".
Un prim aspect care demonstrează nevalabilitatea titlului opus de pârâţi se referă la circumstanţele juridice în care acest "titlu" numit contract de vânzare-cumpărare s-a format şi conturat, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, se susţine că reglementările actului normativ sub imperiul căruia pârâta-cumpărătoare şi-a constituit titlul de proprietate opus în speţă, sunt exprese şi limitativ reglementate şi sunt coroborate cu dispoziţiile H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997 în privinţa condiţiilor în care se permitea părţilor (chiriaşul şi reprezentantul statului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar) să încheie contract de vânzare-cumpărare asupra imobilelor ce intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
În raport de situaţia de fapt existentă, titlul pârâtei s-a constituit prin fraudarea Legii nr. 112/1995, din conţinutul actelor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare rezultând elemente cu relevanţă juridică asupra condiţiilor juridice în care s-a perfectat titlul pârâtei.
Astfel, cererea de cumpărare a fost formulată la data de 23 aprilie 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni stipulat expres de legiuitor în beneficiul proprietarilor imobilelor, în art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
La momentul 23 aprilie 1996 intimata nu avea dreptul legal de a formula o astfel de cerere de cumpărare a apartamentului, iar societatea mandatară nu avea dreptul de a o încuviinţa, astfel că titlul intimatei care s-a format în astfel de condiţii, cu încălcarea şi depăşirea obiectului legii sub incidenţa căreia s-a constituit, nu poate fi menţinut valabil şi nici considerat preferabil faţă de titlul de proprietate opus de reclamanţi.
Toate aceste aspecte sunt elemente asupra cărora instanţa de apel avea obligaţia a le analiza, dispoziţiile legale incidente în cauză şi modalitatea juridică de constituire a dreptului de proprietate în patrimoniul părţilor reprezentând puncte de analiză în cadrul revendicării imobiliare în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., nefiind relevant un capăt de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare (titlul de proprietate opus de una din părţi).
Cu privire la preferinţa titlului de proprietate, faţă de care instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 45 alin. (1) şi alin. (2) coroborat cu art. 18 din Legea nr. 10/2001, recurenţii susţin că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., şi nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, iar preferabilitatea titlului conform dreptului comun este analizată în funcţie de alte criterii.
Prin acordarea de eficacitate exclusiv reglementărilor cuprinse în art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, s-ar urmări nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă, ci şi preferabilitatea acestora faţă de titlul proprietarului deposedat de stat, astfel că acesta are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Curtea Europeană a constatat şi statuat ineficacitatea Fondului Proprietatea, precum şi faptul că accesul oferit de legea specială este teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri juste.
Instanţele româneşti şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, în contextul legislaţiei în vigoare în România, care reglementează revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a acestor bunuri terţilor de bună-credinţă, chiar anterioară oricărei recunoaşteri de către o instanţă judecătorească printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.
O asemenea privare combinată cu lipsa unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin c. România, Porteanu c. România).
În ceea ce priveşte securitatea raporturilor juridice şi a circuitului civil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că prin Convenţie nu s-a impus statelor contractante obligaţia de a restitui bunurile confiscate, însă din moment ce un stat a luat această decizie, trebuie să o pună în aplicare în mod clar şi coerent pentru a se evita insecuritatea juridică şi a circuitului civil.
Or, în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 4456 din 18 iulie 2005 prin care a dispus restituirea în natură a imobilului din C.D. nr. 133, dispoziţie ce nu a fost pusă în aplicare. Deci, nerespectarea acestei dispoziţii este o nerespectare a securităţii circuitului civil (Cauza Păduraru c. României, Ioan c. României).
Este eronată susţinerea instanţei judecătoreşti că acţiunea reclamanţilor privind restituirea imobilului nu poate fi admisă decât în situaţia în care, în mod cumulativ a fost desfiinţat titlul statului şi s-a anulat în mod irevocabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, din moment ce niciun text de lege nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în revendicare de acestea.
A admite această susţinere înseamnă a considera că acţiunea în revendicare nu îşi mai găseşte aplicarea în practică şi ar fi o simplă instituţie de drept, lipsită de efectele sale avute în vedere de către legiuitor atunci când a reglementat-o, şi anume apărarea dreptului de proprietate.
Mai susţin recurenţii că o comparare de titluri nu trebuie să se facă între o eventuală hotărâre de retrocedare şi contractul de vânzare-cumpărare, ci între titlul autorilor reclamanţilor, aşa cum rezultă el din coroborarea tuturor actelor aflate la dosarul cauzei, şi contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât ceea ce interesează este valabilitatea titlurilor autorilor reclamanţilor în raport de calitatea lor de proprietar sau neproprietar şi momentul dobândirii imobilului.
Invocând ca temei al recursului lor dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 1522 din 13 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul menţinerii soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei L.A.O., iar pe fond, admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin acţiunea cu care au învestit instanţa, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ., ca în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea prevalenţă titlului pe care îl deţin, care este cel al autorului, de la care statul ar fi preluat imobilul în mod abuziv, astfel că acesta este preferabil celui deţinut de către pârâţi, care ar fi lovit de nulitate pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/2005.
În prezentul litigiu, chiar dacă s-ar aprecia că titlul statului ar fi nelegal, nu le-ar crea niciun folos reclamanţilor, întrucât acest lucru nu ar putea duce la admiterea acţiunii în revendicare, faţă de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a stabilit principiile aplicabile în soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit acestei decizii, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar într-un conflict între această lege şi Convenţia Europeană are prioritate aceasta din urmă, cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În aceste condiţii, chiar dacă în prezentul litigiu s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, nu s-ar putea dispune restituirea imobilului către reclamanţi, întrucât s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, acesta fiind deţinut de terţe persoane, ale căror titluri nu pot fi desfiinţate.
Aceasta întrucât valabilitatea contractelor nu poate fi analizată în prezentul litigiu decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001, care prevede un termen expres de formulare a unei asemenea acţiuni, care a expirat în anul 2002.
În speţă, numai pârâţii sunt deţinătorii unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce confirmă legalitatea soluţiei pronunţate, în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
În Hotărârea-pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a reţinut că:
"134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Faţă de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, aceştia nu se pot prevala de existenţa unui "bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să le dea dreptul să pretindă o analiză a ingerinţei în lumina acestei norme şi o restituire în natură a imobilului.
Nu se poate reţine că prin soluţia pronunţată s-ar încălca dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.
Faţă de susţinerile recurenţilor potrivit cărora Legea nr. 10/2001 ar încălca, în abstract, dreptul lor de proprietate, reglementat de Primul Protocol adiţional la Convenţie, soluţia oferită de acest act normativ fiind teoretică şi iluzorie, trebuie subliniat că recunoaşterea calităţii de proprietar a persoanei care pretinde această calitate trebuia realizată prin declanşarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuţie are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziţiei administrative sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest sens.
Obţinerea recunoaşterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este o condiţie prealabilă firească exerciţiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept, pentru care, calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.
De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, ce trebuie să fie rezonabile, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestor drepturi, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea lor abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, incontestabil, în raport de natura acţiunii şi de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite, însă, obţinerea bunului, în orice condiţii, şi indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun, ci devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislaţiei unui stat, inclusiv al documentelor internaţionale, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului în discuţie.
În aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea de faţă nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamanţi, în raport de absenţa oricărui demers anterior pentru constatarea nulităţii titlului translativ de proprietate al terţului cumpărător, în condiţiile Legilor nr. 112/1995 şi 10/2001.
Susţinerea recurenţilor privind ineficienţa "Fondului Proprietatea" interesează strict modalităţile de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr. 247/2005, dar nu are relevanţă în prezenta cauză.
Reclamanţii au invocat şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dar fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţele de fond şi argumentele pentru care, în absenţa recunoaşterii judiciare a dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de un bun actual, în sensul Convenţiei.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, dar nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziţiei menţionate.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor, anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în ceea ce priveşte politica lor economică şi socială în această materie.
Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare şi să atace actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat şi terţul cumpărător, cu o acţiune în nulitate.
Reclamanţii nu au atacat actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat şi terţul cumpărător.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamanţii au pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, introdusă abia în anul 2008.
Ca atare, soluţia instanţei de apel este în deplină concordanţă şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenţei dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenţiei.
În ce priveşte susţinerile recurenţilor privind necondiţionarea, potrivit legii speciale, a restituirii în natură a apartamentelor către foştii proprietari sau moştenitorii lor, de anularea sau constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, şi acestea sunt nefondate faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau posibilitatea să atace în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestuia, în interiorul termenului special de prescripţie de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.
Or, reclamanţii nu au acţionat în acest sens şi nici nu au oferit o explicaţie a motivului pentru care au rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractului şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
Recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C.I. şi M.M.F. împotriva Deciziei civile nr. 591 A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5316/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5310/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
