ICCJ. Decizia nr. 5396/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5396/2012
Dosar nr. 18360/1/2005
Şedinţa publică din 18 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti la 26 iunie 2000, reclamanta R.F. a chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B., solicitând obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 6.277,50 m.p. situat în Bucureşti, Str. Secerei fără număr, sector 4.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că terenul situat la adresa menţionată a aparţinut tatălui său, G.S., fiind dobândit în baza actului de vânzare – cumpărare transcris sub nr. 18.137 din 22 august 1946. Reclamanta a precizat că are calitatea de moştenitoare conform certificatului de moştenitor nr. 769/1980, eliberat de notariatul Local al Sectorului 4 Bucureşti.
S-a susţinut că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în prezent fiind liber şi nesupus detaliilor de sistematizare.
Prin sentinţa civilă nr. 5065 din 7 octombrie 2003, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reţinând că valoarea imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecăţii este de 10.651.316.800,28 lei, echivalentul sumei de 367.921,13 dolari S.U.A.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 635 din 24 iunie 2004, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, examinând situaţia juridică actuală a terenului în litigiu, că acesta este inclus în Parcul Tineretului, încadrându-se, conform Planului urbanistic general aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269 din 21 decembrie 2000 în zona V1a – parcuri, grădini şi scuaruri publice orăşeneşti şi constituie domeniu public, potrivit Legii nr. 213/1998.
S-a apreciat că tribunalul are de analizat nu doar existenţa şi valabilitatea titlului statului, ci şi dacă la momentul preluării de către stat, dreptul de proprietate de care se prevalează reclamanta se mai află în patrimoniul autorilor săi. S-a constatat, astfel, că la datele de 14 martie 1980 şi 15 octombrie 1980, când s-au dezbătut succesiunile defuncţilor S.G. şi, respectiv, S.C., în masa succesorală nu mai exista terenul în litigiu, dobândit de părinţii reclamantei prin actul de vânzare – cumpărare transcris sub nr. 18137 din 22 august 1948, deşi din examinarea ansamblului probator a rezultat că preluarea imobilului a avut loc în anul 1986. S-a mai reţinut că reclamanta nu a declarat şi nu a dovedit o altă dată de trecere a imobilului în proprietatea statului şi nici nu a probat existenţa rolului fiscal pentru terenul în litigiu pe numele său sau al autorilor.
Prima instanţă a mai reţinut că reclamanta are deschisă calea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia poate face dovada că este persoană îndreptăţită şi că îşi păstrează calitatea de proprietar de la momentul preluării bunului.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care prin decizia nr. 261/ A din 17 februarie 2005, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta, susţinând că Planul urbanistic general nu face proba dreptului de proprietate al pârâtului întrucât, în lumina dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă fără echivoc că regimul juridic specific proprietăţii publice nu poate fi aplicat, inclusiv sub aspectul inadmisibilităţii revendicării de drept comun, atunci când, cum este cazul şi în speţă, nu există un titlu valabil al statului, respectiv al unităţii administrativ – teritoriale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1606 din 21 februarie 2007, a admis recursul reclamantei şi a casat decizia nr. 261/ A din 17 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu trimitere pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin considerentele deciziei de casare, Înalta Curte a reţinut că, în şedinţa publică de la 3 aprilie 2001, instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză topo de către acelaşi expert, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., respectiv pentru nedovedirea convocării părţilor.
Faţă de susţinerile contradictorii ale expertului din cele două lucrări şi pentru identificarea corectă a terenului în litigiu, Înalta Curte a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize, urmând a se avea în vedere şi faptul că actul de vânzare – cumpărare încheiat între I.N.I. şi E.I.N.I., în calitate de vânzători şi G.S., în calitate de cumpărător, face trimitere la o schiţă de plan din 16 ianuarie 1940, prin care sunt precizate vecinătăţile şi dimensiunile terenului.
În faza procesuală a rejudecării apelului, s-a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului C.G.M.B. de către numita M.M., cerere încuviinţată în principiu prin încheierea din 27 mai 2008.
De asemenea, Z.M. a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul intimatului C.G.M.B. Prin încheierea din 7 aprilie 2009 s-a admis în principiu intervenţia accesorie, formulată în interesul C.G.M.B., fiind respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie principală.
Prin încheierea din 26 mai 2009 s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale de la apelanta reclamantă la I.L.I. şi I.A., cesionari de drepturi litigioase în temeiul contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 5633 din 22 noiembrie 2001 la B.N.P. M.G.O., A.A.J. şi asociaţii, fiind admisă, totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei – reclamante R.F.
Prin decizia civilă nr. 447/ A pronunţată la 26 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţii I.L. şi I.A.M., ca nefundat, şi a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienţii M.M. şi Z.M. în favoarea intimatului C.G.M.B.
Faţă de indicaţiile date de instanţa de casare şi având în vedere concluziile noii expertize tehnice efectuate în faza rejudecării apelului, instanţa de apel a reţinut că probatoriul administrat nu a permis identificarea imobilului revendicat, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare sub aspectul probării dreptului de proprietate pe care reclamanţii doresc să îl valorifice pe calea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile art. 480 – art. 481 C. civ.
S-a constatat că toţi experţii desemnaţi în cauză au apreciat că schiţa de plan din 16 ianuarie 1940, parte integrantă din actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sub nr. 1576 din 18 ianuarie 1940 şi transcris la acelaşi tribunal la nr. 554/1940, nu oferă elemente de identificare a terenului în litigiu, iar reclamanţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., la solicitarea instanţei, nu au înţeles să completeze probatoriul administrat, susţinând că nu deţin alte înscrisuri pe care să le poată depune la dosar.
Prin urmare, Curtea de apel a constatat că dreptul de proprietate invocat de apelanţii – reclamanţi nu a fost probat.
Cu privire la critica adusă considerentelor hotărârii apelate prin care tribunalul a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Curtea de apel a reţinut că prima instanţă doar a indicat reclamantei că are deschisă calea procedurii administrative, ca o simplă recomandare, cercetând, însă, pricina în fond, pe baza dispoziţiilor dreptului comun incidente în cauză.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii I.L.I. şi I.A.M., criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel este rezultatul unui proces vădit inechitabil, tergiversat în afara oricărui termen rezonabil, contrar principiului consfinţit prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanţii au arătat că, achiziţionând un număr mare de terenuri, intervenienta M.M. a obţinut Hotărârea Consiliului General nr. 232/2005 prin care i s-a acordat în compensare o suprafaţă de 20.107 m.p., fără a se ţine seama de prezentul litigiu, ce impunea indisponibilizarea zonei aflate în posesia pârâtului, ce include fosta Str. Secerii.
S-a susţinut că lipsa de echitate a procesului s-a manifestat, printre altele, prin denaturarea dezbaterilor. Astfel, deşi apelanţii – reclamanţi şi-au prezentat titlul, iar experţii au identificat bunul, întreaga dezbatere a fost împinsă spre detalii (puncte cardinale, vecinătăţi) nesemnificative, în condiţiile inexistenţei titlului pârâtului.
Totodată, s-a susţinut că, neputându-se contesta titlul autorului reclamanţilor, s-a dat, fără temei, valoare juridică certificatelor de moştenitor, s-a acceptat depunerea unor înscrisuri irelevante, care orientau discuţia localizării bunului spre o cu totul altă zonă decât cea înscrisă în titlu (partea din deal a moşiei Văcăreşti, în loc de partea din vale) şi s-au transferat consecinţele neidentificării terenului în sarcina reclamanţilor, pretinzându-li-se acestora să facă o dovadă negativă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea hotărârii recurate şi argumentarea pe considerente străine de natura pricinii, în condiţiile în care s-a interpretat absenţa bunului din masa succesorală menţionată în cele două certificate de moştenitor ca o dovadă a inexistenţei bunului în patrimoniul autorului reclamantei, ignorându-se preluarea fără titlu în anul 1980. S-a arătat că stabilirea ca an al preluării a anului 1986 se leagă de posesia exercitată asupra terenului de C.L.S. 4 Bucureşti, persoană străină de proces.
Cea de a treia critică formulată de recurenţi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceştia susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, s-a învederat că pentru a se înlătura raportul experţilor F., F. şi P., instanţa de apel a reţinut că aceştia au modificat în cadrul lucrării punctele cardinale de pe schiţa imobilului, deşi la dosar nu există nicio dovadă în acest sens, în realitate experţii semnalând că punctele cardinale erau indicate imprecis, ceea ce este explicabil cu mijloacele de acum 70 de ani.
Ca o concluzie, recurenţii au arătat că, deşi titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, curtea de apel a reţinut că nu şi-au probat dreptul de proprietate.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, care se circumscriu parţial motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat pentru considerentele ce succed:
Respectând îndrumările obligatorii din decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1606 din 21 februarie 2007, conform art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a solicitat Arhivelor Naţionale schiţa de plan din 16 ianuarie 1940, parte integrantă a actului de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, la nr. 1576 din 18 ianuarie 1940 şi transcris la acelaşi tribunal la nr. 554/1940 şi a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice de identificare a terenului revendicat.
Toţi experţii desemnaţi să efectueze lucrarea au constatat că schiţa anexă la contractul de vânzare – cumpărare invocat drept titlu de către reclamanţi nu oferă elemente suficiente de identificare a terenului în litigiu.
În aceste condiţii, instanţa de apel a procedat corect, solicitând reclamanţilor – apelanţi, în aplicarea art. 1169 C. civ., să completeze probatoriul prin depunerea unor înscrisuri care să permită identificarea terenului revendicat.
La această solicitare, apelanţii – reclamanţi au precizat că nu deţin alte înscrisuri pe care să le folosească în susţinerea acţiunii în revendicare.
Prin completarea la raportul de expertiză topografică, experţii şi-au menţinut punctul de vedere, în sensul că, din motive independente de voinţa lor, nu pot identifica terenul.
Ca atare, Curtea va constata că instanţa de apel a ţinut seama de îndrumările din decizia de casare, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., insistând în administrarea probelor necesare pentru identificarea terenului.
Şi intimatul C.G.M.B. a întreprins demersuri în acelaşi sens, depunând la dosar mai multe înscrisuri, care s-au dovedit însă nerelevante, întrucât vizau terenuri situate într-o altă zonă decât cel în litigiu.
În acest context, instanţa de apel a apreciat în mod legal că reclamanţii – apelanţi nu şi-au dovedit pretenţiile pe care au înţeles să le valorifice prin acţiunea întemeiată pe art. 480 – art. 481 C. civ., ce presupun în mod necesar dovedirea dreptului real invocat.
În raport de aceste considerente, Curtea va reţine că instanţa de apel a respectat îndrumările din decizia de casare, respectiv dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., motivele expuse care au fundamentat decizia recurată nefiind străine de natura pricinii, astfel că nu sunt întrunite nici dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs vizând modul în care s-a stabilit situaţia de fapt în funcţie de modul de apreciere a probelor, respectiv a certificatelor de moştenitor care atestă absenţa bunului din masa succesorală rămasă de pe urma autorului reclamantei, precum şi cele referitoare la înlăturarea raportului de expertiză efectuat de experţii F., F. şi P. nu vor fi examinate întrucât se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat, şi nu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nici primul motiv de recurs nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel că nu va fi examinat. Considerentele expuse referitoare la interesele intervenientei M.M. exced cadrului procedural şi nu pot face obiectul cererii în recurs.
Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantele I.L.I. şi I.A.M. împotriva deciziei nr. 447/ A din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie .
Obligă pe recurentele-reclamante la 4.500 lei, cheltuieli de judecată către intimata - intervenientă M.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5397/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5392/2012. Civil → |
|---|
