ICCJ. Decizia nr. 542/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.542/2012
Dosar nr.37665/3/2008
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 9 octombrie 2008, reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la soluţionarea notificării din 29 mai 2001, în sensul acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. A., sectorul 3 şi obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei, pentru fiecare zi de întârziere, în executarea obligaţiei menţionată anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 325/08 martie 2010, Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă a admis cererea formulată de către reclamantă, a obligat pârâta să emită o dispoziţie motivată, prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. A. (fostă str. Intrarea Trinităţii B şi Intrarea W.F.), sectorul 3, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001; că este nelegală şi abuzivă modalitatea preluării imobilului, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001.
Având în vedere că unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti nu a respectat obligaţiile instituite prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului care cuprinde cererea de restituire în natură a imobilului, tribunalul a dat eficienţă juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 privind recursul in interesul legii.
Tribunalul a reţinut că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, imobilul situat în Bucureşti, str. A., sectorul 3 fiind vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, către P.A. şi P.F., potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 1974.
În privinţa măsurilor compensatorii prin echivalent, tribunalul a învederat că acestea se vor calcula în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (9) din Legea 10/2001, potrivit cărora valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate, preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la daune cominatorii, ca mijloc de constrângere, în vederea executării obligaţiei reţinute în sarcina sa prin prezenta hotărâre, având în vedere prevederile exprese ale art. 580 ind. 3 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora, pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol, nu se pot acorda daune cominatorii.
Împotriva sentinţei, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 6A din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care se constată că restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă, restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, acesta fiind vândut în temeiul Legii nr. 4/1973, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1974, numiţilor P.A. şi P.F.
În consecinţă, în cauză, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent, ce urmează a fi individualizate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, situaţie ce a fost corect reţinută de instanţa de fond.
Contrar susţinerilor apelantului, în cauză, nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor şi nici nu a fost obligat apelantul să calculeze aceste despăgubiri, astfel încât nu se poate reţine vreo încălcare a dispoziţiilor legale enunţate, de natură a atrage admiterea apelului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor, recurentul a arătat următoarele:
Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile Învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale, învestite cu soluţionarea notificărilor si in care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridica actuala a imobilului obiect al restituirii se predau, pe baza de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) si (2) din art. 16, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, in vederea întocmirii raportului de evaluare.
In baza acestui raport, Comisia Centrala va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Aşadar, în mod greşit, instanţa de apel a acordat reclamanţilor dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care recurentul are competenţă, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziţiei si stabilirea calităţii de proprietar.
Recurentul a învederat că nu s-au făcut nici dovezi, în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată.
La termenul din 23 noiembrie 2011, instanţa de recurs l-a citat pe recurent cu menţiunea de a semna cererea de recurs sau de a transmite un exemplar semnat al cererii de recurs.
În şedinţa publică din 1 februarie 2012, Înalta Curte a pus în discuţie incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) şi art. 3021 lit. d) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că recurentul pârât, deşi citat cu menţiunea de a complini lipsa semnăturii, nu s-a conformat acestei obligaţii.
Examinând actele si lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, semnătura recurentului.
Potrivit art. 112 pct. 6 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă semnătura reclamantului.
În considerarea art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă; lipsa semnăturii se poate, totuşi, împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar, când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea (alin. (2)).
Dispoziţiile art. 112 pct. 6 si 133 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la judecata în primă instanţă, sunt aplicabile si judecăţii în apel si recurs, conform art. 298 si art. 316 C. proc. civ., nefiind potrivnice prevederilor referitoare la faza recursului.
Din perspectivă procesuală, excepţia lipsei de semnătură are natura unei excepţii procesuale de procedură, absolută, care începe prin a avea efect dilatoriu si tinde spre un efect peremptoriu.
În cauză, se constată că recurentul pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, a depus o cerere de recurs nesemnată si, ulterior, deşi a fost citat cu menţiunea expresă de a semna cererea de recurs sau de a expedia o copie semnată a acesteia, în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 6, respectiv art. 133 C. proc. civ., acesta nu s-a conformat dispoziţiilor procesuale puse în vedere de instanţă.
În consecinţă, reţinând că cererea de recurs nu îndeplineşte o condiţie formală reglementată expres de lege, în absenţa căreia, instanţa nu se poate considera regular învestită, instanţa de recurs consideră că se impune aplicarea sancţiunii nulităţii prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) coroborate cu art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 2.480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă G.N., reprezentând onorariu avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 6/ A din 12 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă G.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 544/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 525/2012. Civil → |
|---|
