ICCJ. Decizia nr. 544/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.544/2012
Dosar nr.2143/115/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 2143/115/2009 din 21 iulie 2009 reclamanta N.E., născută Ghionea a chemat în judecată pârâţii Primăria com. Măureni, P.I. şi P.I.A. solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună repunerea în termenul legal prevăzut de Legea 10/2001, cu prelungirile din actele normative prevăzute în legile ulterioare, obligarea pârâţilor să-i restituie în natură sau prin echivalent bănesc imobilul cuprins în CF Măureni, casa cu nr. 106 şi teren în suprafaţă de 1.223 m.p.
În motivarea în fapt a cererii sale reclamanta a arătat că a fost proprietara tabulară a imobilului cuprins în CF Măureni, casa cu nr. 106 şi teren în suprafaţă de 1.223 m.p.
Prin Decizia nr. 511 din 24 ianuarie 1989 al fostului Consiliu al jud. Caraş-Severin, acest imobil a fost trecut fără plată în proprietatea Statului Român. Consiliul Local Măureni a cerut intabularea în CF a dreptului de proprietate a Statului Român. Primăria Măureni a afirmat că a vândut imobilul pârâţilor P.I. şi P.I.A., foşti chiriaşi.
Reclamanta a apreciat că este îndreptăţită să solicite restituirea imobilului proprietatea sa, de care a fost deposedată fără plată, însă Primăria i-a comunicat să cererea sa nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă cerute de lege fără să arate care sunt acestea şi că cererea sa este tardivă. S-a arătat că are o vârstă foarte înaintată, locuieşte în străinătate, este foarte bolnavă şi nu a putut să se deplaseze în ţară să facă somaţiile necesare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. şi Legea 10/2001.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, Comuna Măureni a precizat că referitor la primul capăt de cerere privind repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 trebuie respins ca neîntemeiat deoarece, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul legal de depunere al notificărilor pentru retrocedarea imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001. Acest termen a fost prelungit succesiv prin OG nr. 109/2001 şi prin OG nr. 145/2001 şi a expirat la data de 12 februarie 2002. Reclamanta a motivat că are o vârstă înaintată, că locuieşte în Germania, că este bolnavă şi că nu a putut să se deplaseze în ţară să facă somaţiile necesare, fără a face vreo dovadă în acest sens.
Pârâta a apreciat aceste motive total neîntemeiate deoarece în opinia ei nu era necesară prezenţa reclamantei în ţară pentru întocmirea documentaţiei prev. de disp. Legii 10/2001, ci, aşa cum a procedat şi acum, avea posibilitatea să împuternicească pe altcineva.
Reclamanta a depus la data de 18 iunie 2009 o cerere la Primărie prin care solicitat restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Măureni, nr. 296. iar cu adresa nr. 1925 i s-a răspuns că cererea nu poate fi soluţionată administrativ deoarece nu întruneşte condiţiile de formă şi de fond cerute de lege, şi chiar dacă nu ar fi aşa, este tardivă.
Cu toate acestea,la data de 24 iulie 2009, s-a primit prin intermediul executoriului judecătoresc Modâlcă Gheorghe o notificare în baza Legii nr. 10/2001 depusă de reclamantă prin av. C.L. prin care solicita restituirea imobilului care face şi obiectul prezentului dosar. Notificarea a fost soluţionată administrativ în termenul legal prev. de Legea nr. 10/2001 prin respingerea ei ca tardivă, fiind emisă în acest sens, dispoziţia nr. 175 din 17 august 2009.
Reclamanta a uzat deci, de două căi:de cea administrativă şi de cea judecătorească. Pârâta a apreciat că din moment ce reclamanta a făcut uz de calea administrativă prev. de Legea nr. 10/2001 cale, care, chiar dacă s-a finalizat cu respingerea notificării depusă la executorul judecătoresc, exclude din start posibilitatea iniţierii alteia paralele, fie ea şi judecătorească. De altfel,în acest sens a decis şi I.C.C.J. prin Decizia nr. 33/2008.
Pârâta a arătat că un alt motiv de respingere este şi acela că aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Imobilul revendicat a trecut în proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, fiind emisă decizie de preluare. Casa şi terenul aferent au fost închiriate în baza legilor în vigoare la data închirierii, iar foştii chiriaşi, în speţă P.I. şi Ileana au cumpărat casa şi 126 mp de teren în condiţiile şi cu respectarea normelor imperative prev. de Legea nr. 112/1995.
În drept au invocat dispoziţiile art. 115-118 C. proc. civ., art. 7 alin. (5), art. 22 alin. (1)-(5), art. 45, art. 46 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J., Decizia nr. 1351 a Curţii Constituţionale, art. 9 şi art. 22 din Legea nr. 112/1995.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată arătând că înţelege să nu mai solicite restituirea în natură a imobilului din litigiu, ci solicită acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc pentru acesta.
Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 759 din 3 mai 2010 pronunţată în Dosar nr. 2143/115/2009 a respins cererea de repunere în termenul de depunere a notificării conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 formulată de reclamanta N.E. A admis excepţia de tardivitate.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N.E., în contradictoriu cu pârâţii P.I. şi P.I.A.,domiciliaţi în com. M., jud. Caraş-Severin şi Comuna Măureni prin Primar.
Tribunalul a reţinut că termenul de depunere a notificării a fost, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, de 12 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002.
Nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, deoarece acest termen este unul de decădere, care curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
Pentru ca cererea de repunere în termen să fie admisibilă, reclamanta ar fi trebuit să dovedească, conform art. 103 C. proc. civ., că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să îndeplinească această procedură până la 14 februarie 2002.
Sancţiunea decăderii este inoperantă numai dacă împrejurarea care justifică repunerea în termen este obiectivă, mai presus de voinţa părţii, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de aceasta.
Aspectele invocate de reclamantă nu reprezintă împrejurări mai presus de voinţa sa, pe care nu ar fi putut să le depăşească.
Astfel, starea de sănătate a reclamantei nu s-a ameliorat odată cu înaintarea în vârstă, după cum rezultă din chiar susţinerile acesteia. Însă, reclamanta avea posibilitatea de a angaja un apărător, cum a procedat şi în prezenta cauză, care să o reprezinte în demersurile pe care le-ar fi urmat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal la data de 15 iulie 2010 reclamanta N.E. solicitând admiterea lui, modificarea sentinţei civile în sensul admiterii cererii de repunere în termenul legal prevăzut de Legea 10/2001, cu modificările ulterioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond a petitului 2 din acţiune prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata echivalentului bănesc al imobilului înscris în CF Măureni, casa cu nr. 106 şi teren in suprafaţă de 1223 m.p.
În motivarea apelului reclamanta a precizat că a solicitat instanţei de fond repunerea in termenul legal de introducere a notificării în condiţiile Legi nr. 10/2001, motivat de faptul că este o persoană în vârstă, grav bolnavă, domiciliată în Germania şi aflată în imposibilitate obiectivă de a formula în termen notificarea necesară.
În raport de această situaţie, reclamanta a criticat ca nelegală hotărârea instanţei de fond care a respins cererea de repunere in termenul legal de depunere a notificării în condiţiile legi 10/2001 şi prin urmare, i-a respins ca tardivă cererea de chemare în judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 296 - 297 C. proc. civ., art. 103 C. proc. civ şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.
Prin Decizia civilă nr. 128/ A din 27 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta N.E. împotriva sentinţei civile nr. 759 din 3 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în Dosar nr. 2143/115/2009, pentru revendicare imobiliară în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prezenta acţiune civilă formulată de către reclamanta N.E., întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în mod corect şi legal a fost respinsă ca tardivă, reclamanta nefăcând dovada vreunei împrejurări obiective, mai presus de voinţa ei, care să o fi împiedecat să formuleze notificarea cu respectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, până la data de 14 februarie 2002.
Potrivit art. 103 C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".
Partea care a fost decăzută din dreptul de a îndeplini vreun act de procedură va trebuie să solicita instanţei repunerea în termen, fiind necesar însă a dovedi că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei. În sensul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuia să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către reclamant. Unei astfel de situaţii, practica judiciară în materie a stabilit că nu poate fi asociată aceia că reclamanta „a pierdut legătura cu apărătorul; că a fost ocupată cu pregătirile pentru comemorarea decesului soţului; că a fost bolnavă, neinternată în spital; că s-a mutat de la adresa indicată la o altă adresă".
Reclamanta N.E. a solicitat repunerea in termen legal de înregistrare a notificării (expirat la 14 februarie 2002), invocând faptul că este o persoană în vârstă, grav bolnavă, locuieşte în străinătate şi nu a avut posibilitatea efectivă să se deplaseze în ţară pentru a formula notificările necesare.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că reclamanta nu justifică nici o împrejurare obiectivă, mai presus de voinţa ei, asimilabilă forţei majore care să justifice cererea de repunere în termen întrucât, deşi suferă de anumite afecţiuni cardiace, care o împiedică să se deplaseze din Germania în România, aceasta avea posibilitatea legală de a proceda la formularea notificării şi trimiterea ei prin poştă, înăuntrul termenului legal, ori să apeleze la serviciile unui apărător de specialitate, respectiv avocat, care să formuleze această cerere.
Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 21 din Legea 10/2001 şi având în vedere practica judiciară în materie, termenul de 12 luni prevăzut de art. 21 alin. (1) din legea 10/2001 este unul de decădere, iar nu de prescripţie, astfel că nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau de repunere în termen.
Termenul de 12 luni prev. de art. 21 alin (1) din Legea 10/2001 pentru notificarea persoanei juridice deţinătoare este un termen de decădere şi nu de prescripţie extinctivă, astfel că sancţiunea nerespectări lui pentru neînregistrarea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Spre deosebire de termele de prescripţie extinctivă, cele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, în timp ce prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune.
Forţa majoră este un caz tipic de suspendare a cursului prescripţiei, inaplicabil în speţa de faţă. Termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea 10/2001 este incompatibil cu instituţia repuneri în termen.
Raţiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din dorinţa legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod faţă de acesta.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta N.E., fără a încadra în drept motivele de nelegalitate a hotărârii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care face posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că instanţa a reţinut în mod nelegal, în raport de starea de fapt invocată, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile privind repunerea în termen pentru depunerea notificării.
Recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente:
Instanţa a reţinut corect tardivitatea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a stabilit corect natura termenului în care trebuie formulată notificarea, a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile de drept material şi normele procedurale referitoare la instituţia decăderii.
Dreptul la măsuri reparatorii, reglementat prin Legea nr. 10/2001, este un drept subiectiv. Prin art. 22 din lege s-a prevăzut un termen limită pentru exercitarea acestui drept.
Sancţiunea decăderii pentru neexercitarea acestui drept în termenul legal este expres prevăzut în alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 – textul prevăzând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – deci pierderea dreptului subiectiv.
Termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru că sancţiunea decăderii are ca efect pierderea dreptului subiectiv.
Dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în speţă.
Aceste dispoziţii au ca obiect un drept procedural şi deci şi decăderea priveşte un drept procedural subsecvent sesizării instanţei de judecată, pe când decăderea prevăzută de art. 22 are în vedere un drept subiectiv.
Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii instanţei, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, a dreptului la măsuri reparatorii.
Cum termenul de decădere din dreptul substanţial nu admite repunerea în termen, devine inutilă analiza probatoriul administrat în soluţionarea unei cereri inadmisibile.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza art. art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva deciziei nr. 128/ A din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 55/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 542/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
