ICCJ. Decizia nr. 560/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 560/2012
Dosar nr. 2422/99/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1582 din 123 iulie 2010 a Tribunalului Iaşi a dispus următoarele:
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului Iaşi.
A respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Z.C. Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al municipiului Iaşi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Z.C. Iaşi, cu sediul în Iaşi, str. A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi - prin Primar, cu sediul în Iaşi, b-dul. Ş.M.
A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilelor compuse din teren în suprafaţă de 2.248 m.p. - pe care se află amplasată biserica (CI), casa parohială (C2), sală praznice (C3) şi trei anexe construite din piatră şi cărămidă (C4, C5, C6) - identificat în planşa - anexă la ultimul raport de expertiză efectuat de expertul C.C., în punctele 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, ce face parte integrantă din prezenta şi din teren în suprafaţă de 659 mp (spaţiu verde), delimitat prin planşa - anexă la raportul de expertiză prin punctele, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 19, 20, lucrare ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
A respins acţiunea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul vizând constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilelor compuse din teren în suprafaţă totală de 793 mp (platformă betonată) şi teren în suprafaţă totală de 646 mp (formată din 280 mp şi 360 mp - zonele haşurate), ambele terenuri fiind identificate în planşa - anexă la raportul de expertiză efectuat de expertul C.C., lucrare ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, fată de materialul probator administrat în cauză, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilului - teren în suprafaţă de 2.248 m.p. pe care se află amplasată biserica, casa parohială şi celelalte anexe şi teren în suprafaţă de 659 m.p., reprezentând spaţiu verde, constatând că termenul de prescripţie a curs neîntrerupt începând cu anul 1945, nefiind probat existenţa vreunui caz de întrerupere, reclamanta făcând dovada existenţei unei posesii neviciate şi neîntrerupte de peste 30 de ani asupra bunurilor imobile în litigiu.
Coroborând concluziile expertizei cu înscrisurile depuse la dosar de pârâţi a rezultat că din suprafeţele de teren construite şi neconstruite, terenul în suprafaţă de 793 m.p. identificat de expert ca fiind platformă betonată nu poate face obiectul dobândirii dreptului de proprietate, deoarece este inventariat ca teren din domeniul public din anul 2005 la poz. 126 (fila 112) ca şi parcare, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998. De asemenea suprafaţa totală de teren de 646 m.p. din care 280 m.p. spaţiu pietonal şi zona de protecţia a Pasajului Nicolina şi 366 m.p. teren ocupat de proprietăţile private S. şi L., face parte din domeniul public, respectiv suprafaţa de 280 m.p., iar cealaltă parte aparţine unor proprietăţi private.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Parohia Z.C. şi pârâţii Municipiul Iaşi, prin Primar şi Consiliul Local Iaşi.
Prin cererea de apel formulată de reclamanta Parohia Z.C. Iaşi s-au formulat următoarele critici:
Din probele testimoniale şi expertiza tehnică judiciară rezultă foarte clar că Parohia Z.C. stăpâneşte de pete 30 de ani sub nume de proprietar şi suprafaţa de 793 m.p. teren delimitat de punctele cadastrale 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.
Instanţa de fond a respins în mod netemeinic constatarea dreptului de proprietate asupra platformei betonate, neţinând cont de probele administrate în cauză, iar Municipiul Iaşi nu a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
În apelul formulat de Municipiul Iaşi, prin Primar şi Consiliul Local Iaşi s-a arătat că rolul activ al judecătorului nu trebuie confundat cu principiul disponibilităţii care îl obligă pe reclamant să-şi probeze pretenţiile.
Aşa cum a statuat practica judiciară în materie, acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în posesia imobilului, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care i se recunoaşte dreptul sau dacă dovedeşte că acest drept îi este contestat.
Hotărârea instanţei de a admite acţiunea reclamantei şi cu privire la constatarea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 659 m.p. teren reprezentând spaţiu verde, motivat de faptul că terenul nu este inventariat în domeniul public este nelegală.
Această suprafaţă de teren se află în administrarea Consiliului Local, iar potrivit prevederilor OUG nr. 114/2007, schimbarea destinaţiei acestor terenuri amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţei acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora.
Mai mult, se poate observa din planul de situaţie al vechii proprietăţi că această suprafaţă de teren excede suprafeţei de teren ce reprezintă fosta proprietate a parohiei, această suprafaţă se află în afara proprietăţii reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 23 din 18 februarie 2011 Curtea de apel Iaşi a respins ambele apeluri reţinând că prin probele administrate s-a dovedit fără echivoc că suprafaţa de 793 m.p. teren face parte din domeniul public de interes local al unităţii administrativ teritoriale a Municipiului Iaşi, fiind inventariat ca atare încă din anul 2005.
Bunurile aparţinând proprietăţii publice sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Ceea ce este de examinat în speţă este caracterul imprescriptibil al bunurilor publice, deşi Codul civil nu conţine reglementări precise privitoare la domeniul public, printr-o dispoziţie înscrisă în materia prescripţiei, declară bunurile care fac parte din această categorie imprescriptibilă deoarece sunt scoase din circuitul civil general.
Într-adevăr potrivit art. 1844 C. civ., nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ. Acelaşi caracter juridic al bunurilor din domeniul public este prevăzut atât în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, cât şi în art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Din moment ce nici art. 1844 C. civ. şi nici dispoziţiile speciale amintite nu fac vreo distincţie, înseamnă că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv. Drept consecinţă, în ceea ce priveşte bunurile aparţinând domeniului public nu pot fi dobândite prin această uzucapiune.
Criticile formulate de Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar şi Consiliul Local Iaşi sunt nefondate. Astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, în mod corect instanţa de fond a stabilit că în calitate de pârâtă trebuie să stea unitatea administrativ teritorială şi nu Consiliul Local Iaşi.
În mod corect s-a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate şi asupra suprafeţei de 659 m.p. teren, deoarece contrar susţinerilor apelantei nu a dovedit că această suprafaţă de teren face parte din domeniul public prin efectul legii sau prin destinaţie, astfel încât dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile pentru această suprafaţă de teren şi nici dispoziţiile OUG nr. 114/2007.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar.
În recursul reclamantei s-a arătat că instanţa a nesocotit proba testimonială şi expertiza tehnică din care a rezultat că Parohia Z.C. a stăpânit de peste 30 ani platforma betonată în suprafaţă de 793 m.p.
Pârâtul a învederat, în motivarea recursului său, că suprafaţa de teren de 659 mp, amenajată ca spaţiu verde, se află în administrarea Consiliului Iaşi şi nu putea fi uzucapată de reclamantă care nu a exercitat o posesie utilă timp de 30 de ani asupra acestui teren.
Recursul reclamantei este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
În ce priveşte motivele de nelegalitate care pot fi invocate pe calea recursului, acestea sunt limitativ reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În speţă, recurenta nu a invocat niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de textul menţionat anterior şi nici dezvoltarea criticilor acestora nu face posibilă încadrarea, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul din motivele de recurs.
Aşa-zisele aspecte de nelegalitate au constat în consideraţii de ordin general referitoare la neaprecierea corectă a probelor, aspect care nu poate fi reţinut drept motiv de recurs.
Faţă de cele ce preced, se va constata nulitatea recursului.
Recursul declarat de pârât nu este fondat.
În mod corect s-a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune şi asupra terenului de 659 mp ocupat de un spaţiu verde neamenajat.
Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, ca efect al posesiei utile, pe toată durata prescrisă de lege, anume 30 ani sau 10-20 ani, după caz. Odată împlinit termenul uzucapiunii, proprietatea se dobândeşte automat, de la lege, cererea de chemare în judecată, prin care posesorul solicită să se constate aceasta, având doar efect declarativ, fiind o acţiune în constatare cu caracter interogativ sau provocatoriu, prin care pârâtul este pus în situaţia de a-şi manifesta poziţia.
Aşadar, uzucapiunea conduce la dobândirea proprietăţii, prin exercitarea posesiei utile, iar nu prin transmiterea dreptului de proprietate de la un proprietar către altul, ca în cazul actelor juridice.
Prin probele administrate în cauză s-a dovedit că reclamanta a exercitat o posesie utilă asupra terenului timp de 30 de ani. Ca atare, situaţia de fapt a fost stabilită definitiv de instanţa de apel şi nu mai poate fi reanalizată în recurs, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut constant pe parcursul derulării litigiului că terenul de 659 mp se află în administrarea Consiliului Local Iaşi, însă nu a făcut nici o dovadă în acest sens. Simpla susţinere a recurentului nu poate fi luată în consideraţie, din moment ce art. 1169 C. civ. prevede expres că cel ce face o propunere în faţa instanţei trebuie să o şi dovedească.
Având în vedere aceste considerente recursul pârâtului este nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta Parohia Z.C. Iaşi împotriva deciziei nr. 23 din 18 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 570/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 56/2012. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
