ICCJ. Decizia nr. 546/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 546/2012
Dosar nr. 3566/114/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, sub nr. 3566/114/2010, reclamantul P.M.G. a chemat în judecată pârâtul Comuna Verneşti, prin Primar, solicitând instanţei, ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului Cămin cultural, cu terenul aferent în suprafaţă de 7200 mp şi obligarea pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu, situat în comuna Verneşti, sat Cândeşti, judeţul Buzău, având următoarele vecinătăţi: la nord - M.S. şi T.V., la sud - canal betonat scurgere ape din versanţi, la est - drum naţional 10 Buzău - Braşov, la vest - drum comunal.
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul descris anterior a fost preluat abuziv în anul 1949, de statul comunist, în ciuda faptului că, în art. 8 din Constituţia din anul 1948, se recunoştea şi garanta, în mod expres, dreptul la proprietatea particulară, că acest imobil, fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului, transmiţându-se reclamantului prin moştenire, astfel că se impune a se constata că reclamantul este autorul bunicului său, M.A. şi al fiicelor sale, care au avut în proprietate clădirea şi terenul revendicat, conform înscrisurilor anexate acţiunii.
A mai arătat reclamantul că, în prezent, imobilul respectiv este deţinut de pârât şi închiriat ca bar - discotecă, iar restituirea imobilului ar avea un caracter reparatoriu, sub aspect material şi moral, reclamantul şi fiicele sale vrând să amenajeze, în acest imobil, sediul Fundaţiei M.A., fost ministru al Justiţiei, Decan al Baroului de Avocaţi Ilfov, şeful Catedrei de Drept Civil a Facultăţii de Drept Bucureşti.
Pârâtul Comuna Verneşti, prin Primar, la data de 11 octombrie 2010, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a solicitat respingerea acţiunii.
Prin încheierea din data de 25 octombrie 2010, instanţa a luat act că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă prevederile art. 480 C. civ., reclamantul, prin avocat, precizând că nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că a considerat că nu i s-ar fi oferit posibilitatea unei retrocedări efective.
Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2010, instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitoarelor reclamantului decedat pe parcursul procesului, P.M.G., respectiv H.M.V. şi D.S.
Prin încheierea din data de 24 ianuarie 2011, s-a luat act de precizarea reprezentantului reclamantelor, în sensul că nu reprezintă un capăt de cerere distinct solicitarea privind dispunerea nevalabilităţii preluării de către statul comunist a imobilului Cămin cultural, cu terenul aferent în suprafaţă de 7200 mp, aceasta fiind o justificare şi o motivare a caracterului întemeiat, în opinia reclamantelor, a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun formulată.
Prin sentinţa civilă nr. 218 pronunţată la 31 ianuarie 2011, Tribunalul Buzău a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea în revendicare.
Pentru a adopta această soluţie, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut că, în considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, referindu-se la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, instanţa supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanţe, în sensul existenţei unei asemenea opţiuni, cu consecinţa că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin urmare, în respectarea celor decise cu efect obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În speţă, având în vedere că reclamantul P.M.G., deşi avea posibilitatea să o facă, nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare a imobilului, promovată de reclamant şi continuată de moştenitoarele acestuia, este inadmisibilă.
S-a mai arătat că nu poate duce la o concluzie contrară argumentul expus de reprezentantul reclamantelor, în concluziile scrise, cum că, în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2), prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, întrucât, prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009, deci anterior promovării prezentei acţiuni, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat.
Pe de altă parte, chiar instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat că speranţa de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate, pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată ca un „bun”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Nefondat a fost considerat şi argumentul reclamantelor, în sensul că ar trebui acordată prevalenţă dispoziţiilor Convenţiei Europene şi practicii europene pertinente, faţă de legislaţia specială, pentru a nu i se impune reclamantului o sarcină disproporţionată şi inechitabilă, dacă cererea sa ar fi considerată inadmisibilă.
În susţinerea acestui argument, tribunalul a constatat că se invocă, practic, propria culpă a reclamantului iniţial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001.
În acest context, s-a arătat că, prin simplul fapt că a ales să nu urmeze această cale conferită de legea specială, reclamantul în cauză şi-a asumat riscul producerii sancţiunilor stabilite de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.
De asemenea, susţinerile, conform cărora, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, s-ar leza dreptul de acces la justiţie, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană, au fost apreciate ca nefondate, tribunalul reţinând că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din data de 13 ianuarie 2009, a constatat încălcarea acestor dispoziţii legale, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă judecătorească, în condiţiile în care s-a respins, ca inadmisibilă, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deşi procedura vizând restituirea bunului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, iniţiată de reclamanţii din acea cauză, nu a fost efectivă, pentru că nu a dus, după mai mult de 7 ani de la iniţierea procedurii administrative respective, la acordarea niciunei despăgubiri.
Or, în prezenta cauză, reclamantul iniţial, P.M.G., spre deosebire de cauza amintită anterior, nu a iniţiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, considerentele făcute cu privire la caracterul inefectiv al acestei proceduri neputând fi verificate în concret, în cazul reclamantului, în lipsa acestei iniţieri a procedurii prevăzute de legea specială.
S-a mai arătat că, în acelaşi sens, al neîncălcării dreptului de acces la justiţie, prin reglementarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, sunt şi considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite.
Nu a fost primită nici aserţiunea reclamantelor, conform căreia s-ar impune cercetarea pe fond a cauzei, faţă de faptul că preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de către stat reprezintă o situaţie de fapt ce persistă şi în prezent.
Astfel, sub acest aspect, s-a arătat că reclamantul nu a probat faptul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat caracterul abuziv, nelegal al preluării imobilului în litigiu din patrimoniul pretinsului său autor. Mai mult, reclamantul iniţial, P.M.G., nici nu a probat că ar fi singurul moştenitor al persoanei (E.A.), despre care susţine că ar fi proprietarul imobilului în cauză.
Astfel, potrivit certificatului de moştenitor nr. 991 din 16 iulie 1982, de pe urma defunctei Ecaterina Antonescu, decedată la 18 iulie 1954, a rămas ca moştenitor, în calitate de fiu, alături de reclamantul iniţial, P.M.G., şi numitul P.A., fratele său, despre care nu se probează în niciun fel dacă mai este sau nu în viaţă, respectiv, în cel de-al doilea caz, care sunt moştenitorii săi, aşa încât, există dubii serioase şi justificate cu privire la veridicitatea calităţii reclamantului P.M.G. de unic dobânditor, pe calea moştenirii, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
De asemenea, susţinerile reclamantelor că judecarea pe fond a prezentei acţiuni nu ar înfrânge textul excepţiei inserate în considerentele Deciziei nr. 33/2008, în sensul că nu creează prejudicii unui terţ, cu consecinţa încălcării altui drept de proprietate, legitim recunoscut, au fost considerate nefondate.
Sub acest aspect, în speţă, tribunalul a reţinut că pârâtul a probat că imobilul care face obiectul prezentului litigiu este în proprietatea publică a Comunei Verneşti, figurând ca atare în anexa nr. 81 a H.G. nr. 1348/2001, ceea ce înseamnă că, indiscutabil, pârâtul are un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În fine, referitor la teza reclamantelor, cum că nu ar fi urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, faţă de faptul că executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti se face prin intermediul Fondului Proprietatea, în privinţa căruia, Curtea a constatat deja, în numeroase cazuri, faptul că nu funcţionează, în prezent, de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, tribunalul a observat, în primul rând, că aceste constatări ale Curţii de la Strasbourg au survenit ulterior momentului în care a expirat termenul (14 februarie 2001-14 februarie 2002), în care reclamantul iniţial, P.M.G., putea formula notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceste evoluţii ulterioare neputând fi, în niciun caz, previzibile la acel moment.
În al doilea rând, tribunalul a reţinut că, în acest moment, nu poate fi primit nici argumentul, reiterat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că nu ar avea caracter efectiv mecanismul de despăgubire reglementat de Legea nr. 247/2005, în raport cu faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi cotat la Bursa de Valori, ceea ce ar lipsi titularii unei creanţe împotriva Statului, obţinute în condiţiile Legii nr. 10/2001, de o garanţie cu privire la data la care vor putea primi despăgubirea.
În acest sens, tribunalul a conchis că, la data pronunţării prezentei hotărâri, este de notorietate faptul că, începând cu data de 25 ianuarie 2011, Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti, acţiunile sale putând fi tranzacţionate în mod liber.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamantele H.M.V. şi D.S., care au arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a stabilit că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, înlăturând, astfel, caracterul imprescriptibil al acesteia şi încălcând prevederile art. 6 din C.E.D.O, cât şi pe cele ale Protocolului nr. l, întrucât a închis accesul la justiţie al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate fără titlu de către statul comunist.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a soluţionat acţiunea în revendicare promovată de reclamante pe excepţia inadmisibilităţii, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv faţă de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Recurentele au mai arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau orice persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Astfel, pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este absolut necesar să se stabilească daca bunul (hanul vechi - căminul cultural) face obiectul Legii nr. 10/2001.
Or, în prezenta cauză, nu s-a stabilit data preluării imobilului şi modul în care a fost preluat, pentru a se putea reţine concursul dintre legea speciala şi legea generală, astfel că nu se putea retine că regimul juridic al bunului este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, fără să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se putea reţine existenţa obligaţiei transmiterii notificării către Primăria Verneşti.
Recurentele au considerat că, şi în ipoteza existenţei obligaţiei transmiterii notificării, nu pot fi nesocotite prevederile din Legea 10/2001, care, deşi recunosc dreptul de proprietate, în situaţia imobilelor trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, condiţionează exercitarea dreptului de proprietate de parcurgerea procedurii prealabile administrative, astfel că instanţa de fond trebuia sa stabilească daca aceste prevederi sunt sau nu conforme exigentelor Convenţiei şi, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea.
Prin încheierea din 23 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a recalificat calea de atac exercitată de reclamantele H.M.V. şi D.S. ca fiind apel, iar nu recurs.
Prin decizia civilă nr. 97 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele H.M.V. şi D.S.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a constatat următoarele:
Nu se poate considera că, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii, instanţa de fond a înlăturat caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, încălcând accesul la justiţie al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate fără titlu de către Statul Român şi dreptul de proprietate al acestora, astfel cum sunt ocrotite de art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În susţinerea celor de mai sus, sunt considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care se referă la problema, de principiu, rezolvată neunitar, a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi anume Codul civil.
Instanţa supremă a constatat că nu poate fi primit punctul de vedere al unor instanţe, în sensul existenţei unei asemenea opţiuni, cu consecinţa că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat, în termenul legal, o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, este opţiunea reclamantului de a uza sau nu, de prevederile acestei legi speciale, dar refuzul lui de a urma calea specială de reparaţie nu-i poate conferi dreptul de a promova, oricând, o acţiune în revendicare a bunului. Aceasta întrucât, în respectarea celor decise, cu efect obligatoriu, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., iar concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
De altfel, nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanţa nu a stabilit dacă legea specială este aplicabilă, respectiv dacă bunul face sau nu obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la data preluării imobilului şi modul în care a fost preluat.
Astfel, în raport chiar de cele susţinute de reclamant, imobilul în litigiu se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul acestei legi speciale de reparaţie, se înţeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
În condiţiile în care, la dosarul cauzei, există dovada încadrării acestui imobil printre imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001, în mod corect, Tribunalul Buzău a constatat propria culpă a reclamantului iniţial, P.M.G., care nu a urmat procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001, asumându-şi riscul producerii sancţiunilor stabilite de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru imobilele despre care afirmă că ar fi fost preluate fără titlu valabil, deci care ar fi fost în sfera de aplicare a acestei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun.
Soluţia instanţei de fond nu încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţie, câtă vreme reclamantul iniţial a avut posibilitatea efectivă de urmare a procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar nu a iniţiat-o, deşi, în cadrul acestei proceduri, avea posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în legătură cu bunul preluat abuziv, având, deci, dreptul la un recurs efectiv, în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu se poate aprecia că, prin această soluţie, s-ar încălca dreptul de proprietate al reclamantului, astfel cum este consfinţit de Constituţia României, de art. 480 C. civ. şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce prevedea, în mod expres, că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la data de 6 februarie 2009, anterior promovării prezentei acţiuni.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele H.M.V. şi D.S., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii în revendicare, cu obligarea intimatei de a le lăsa, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul (construcţie şi teren) revendicat, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploieşti, pentru rejudecarea apelului, cu administrarea probelor solicitate în primă instanţă, inclusiv a unei expertize tehnice judiciare de specialitate.
În dezvoltarea criticilor, după reiterarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor dispuse în cauză, recurentele-reclamante au arătat următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., constând în aceea că instanţele de fond au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În ceea ce priveşte admisibilitatea prezentului recurs, prin prisma acestui motiv, s-a învederat că s-a afirmat în doctrină, cu deplin temei, că acest motiv de nelegalitate nu se referă doar la convenţii, într-o interpretare mai largă a textului, considerându-se că vizează sfera largă a actelor juridice deduse judecăţii, care include orice act emanând de la o parte.
În cauză, atât judecătorul fondului, cât şi cei ai apelului au denaturat semnificaţia titlului de proprietate al autorului lor, prin raportarea greşită la o procedură prevăzută de legislaţia specială cu caracter reparator din domeniul bunurilor imobile preluate în mod abuziv de statul comunist şi prin lipsirea acestuia de efectele juridice pe care trebuia să le producă potrivit art. 480 din C. civ.
Mai mult, a doua instanţă de judecată a interpretat în mod greşit principiul de drept, potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 instituie o procedură specială privind reconstituirea dreptului de proprietate a foştilor proprietari, aceasta nu exclude ab initio, pentru toate cauzele, posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 din C. civ., astfel că principiul menţionat nu trebuie interpretat şi aplicat în mod rigid, in abstracto, ci în raport atât de circumstanţele specifice ale cauzei, cât şi de normele şi jurisprudenţa CEDO, norme care prevalează în raport de dispoziţiile legislaţiei naţionale.
Astfel, circumstanţele specifice ale cauzei sunt în favoarea admiterii prezentei acţiuni în revendicare, deoarece însăşi pârâta admite că imobilul solicitat a fost preluat de către statul comunist în anul 1949.
În acest sens, instanţa de apel a respins, în mod neîntemeiat, apărarea recurentelor referitoare la obligaţia primei instanţe de a cerceta aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel a făcut o confuzie inadmisibilă între încadrarea imobilului solicitat în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce nici chiar intimata nu a contestat, şi aplicabilitatea efectivă în cauză a legii speciale, ceea ce impunea, din partea ambelor instanţe, cercetarea aspectului dacă şi în ce măsură reclamantul iniţial ar fi putut să recurgă la dispoziţiile acestei legi, iar, în continuare, în ipoteza că ar fi apelat la această lege, dacă şi în ce măsură putea obţine o reparaţie efectivă.
Sub acest din urmă aspect, este cert că reclamantul nu mai poate urma o procedură specială, din cauza decăderii din termenul de formulare a notificării către unitatea deţinătoare a imobilului, Primăria comunei Verneşti, context în care soluţia de inadmisibilitate a prezentei acţiuni în revendicare, adoptată de judecătorul fondului şi menţinută de instanţa de apel, deturnează cuprinsul legilor speciale de reparaţie de la scopul pentru care au fost adoptate, privându-le pe reclamante de dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
În condiţiile în care niciuna dintre cele două instanţe nu a procedat la administrarea probatoriilor, pentru a putea reţine sau nu susţinerile reclamantului din cererea introductivă, acestea s-au aflat, în mod evident, în imposibilitatea obiectivă de a observa că finalitatea reparatorie a legislaţiei speciale este lipsită de orice consecinţă pentru cel în cauză, care a înţeles să nu parcurgă procedura administrativă prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, conştient fiind de ineficacitatea acesteia.
Or, având în vedere caracterul de notorietate al acestei ineficacităţi, constatat printr-o jurisprudenţă abundentă a CEDO, în materie, care a culminat cu hotărârea pilot M.A. şi alţii contra României, a menţine hotărârea atacată ar însemna a impune o sarcina prea grea recurentelor, evident disproporţionată faţă de finalitatea legislaţiei speciale reparatorii, adoptate tocmai ca urmare a presiunii standardelor normative şi jurisprudenţiale europene.
S-a susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că reclamantelor li i s-a încălcat atât dreptul la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile procedurale interne, precum şi de cele europene, ale art. 6 din CEDO, cât şi dreptul la respectarea proprietăţii bunurilor, prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
Din această perspectivă, s-a învederat că hotărârea instanţei de apel este lacunar motivată, fiind pronunţată pe baza interpretării excesiv de restrictive a principiului, potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.
In al doilea rând, motivarea instanţei de apel, potrivit căreia soluţia instanţei de fond nu încalcă dispoziţiile art. 6 din CEDO reprezintă, în mod evident, expresia unei interpretări parţiale şi părtinitoare atât a normelor menţionate, cât şi a prevederilor art. 20 din Constituţia României, astfel că judecătorii apelului se limitează la menţionarea selectivă a considerentelor hotărârii Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei, potrivit cărora „speranţa de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate, pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1, în aceeaşi măsură, reprezentând efectul unei creanţe sub condiţie, încetând prin neîndeplinirea condiţiei”.
Dincolo de faptul că aceste considerente din hotărârea CEDO nu sunt direct aplicabile în prezenta cauză, pentru că situaţia de fapt este esenţial diferită, trebuie reţinut că autorul recurentelor nu avea doar o speranţă de a obţine un bun, ci chiar un bun actual, în sensul CEDO, deoarece, în mod incontestabil, în lipsa oricărei valabilităţi a titlului statului asupra imobilului, dreptul de proprietate al recurentelor nu a încetat să existe niciodată.
Mai mult, aceste considerente nu trebuie absolutizate ori ridicate la rang de principiu, deoarece conform art. 1 precizat, noţiunea de bun, care este o noţiune autonomă, în sensul Convenţiei, nu se limitează la proprietatea corporală, fiind independentă, deci, de calificările formale din dreptul intern, ceea ce înseamnă că anumite alte drepturi şi interese pot fi considerate bunuri în sensul Convenţiei (a se vedea cauza Teteriny versus Federaţia Rusă, 30 iunie 2005). Astfel, o creanţă poate fi considerată bun, dacă este suficient de certă, încât petentul să aibă speranţa legitimă la dobândirea unui avantaj patrimonial.
În mod evident, recurentele beneficiază nu doar de o speranţă de dobândire a bunului, ci chiar de bunul însuşi, ca bun actual, care există în materialitatea lui.
Pe de altă parte, pârâta intimată nu a oferit nicio justificare rezonabilă pentru faptul preluării abuzive, iar instanţa, care a pronunţat inadmisibilitatea acţiunii noastre, a omis, în mod nelegal, să respecte una din condiţiile esenţiale a limitării dreptului la un proces echitabil, aceea a proporţionalităţii dintre interesul general şi interesul privat (a se vedea cauza Ashingdane c. Regatului Unit din 28 mai 1985). În lipsa acestei proporţionalităţi, dreptul la un proces echitabil devine lipsit de orice conţinut, de aceea trebuie să li se permită recurentelor să-şi expună argumentele pe fondul cauzei, într-o acţiune în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate ale părţilor implicate.
S-a invocat şi motivul de recurs bazat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ, constând în aceea că decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Astfel, recurentele au invocat faptul că instanţa de apel ignoră cercetarea problemei structurale cu care se confruntă România, în materia restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de statul comunist, problemă pe care Curtea Europeană a sesizat-o şi a evidenţiat-o, în mod constant, în cauzele sale (cauzele Viaşu c. României (9 decembrie 2008), Faimblat c. României (13 ianuarie 2009), Katz c. României (20 ianuarie 2009), Deneş c. României (3 martie 2009).
Din cercetarea acestor cauze, rezultă fără îndoială faptul că, chiar dacă ar fi apelat la legea specială nr. 10/2001, şi, ulterior, ar fi supus procedura legii speciale controlului judecătoresc, reclamantul iniţial tot nu ar fi beneficiat de un recurs efectiv, în înţelesul Convenţiei, în condiţiile în care atâţia alţii au apelat la calea legii speciale, în mod ineficient.
Prin urmare, Legea nr. 1/2009 exclude posibilitatea obţinerii restituirii în natură a bunurilor, de către o mare parte dintre proprietarii, ale căror bunuri au fost preluate în mod abuziv, în timpul regimului comunist.
Analizând criticile deduse judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale si a jurisprudenţei Curţii Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, şi în ipoteza în care părţile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii si a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.
Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Or, promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a imobilului situat în satul Cândeşti, comuna Verneşti, judeţul Buzău, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamantele urmăresc aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil.
Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurentele s-au întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantelor este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale.
În acelaşi sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunţarea deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de faţă, astfel cum, legal, au stabilit si instanţele anterioare.
În acest context, critica recurentelor întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţele fondului nu au interpretat greşit clauzele unui act juridic, în înţelesul material, de negotium iuris, denaturându-le înţelesul, ci au aplicat, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absenţa oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparaţie, sub incidenţa căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, asupra rezultatelor căreia reclamantele nu pot specula în mod obiectiv.
În acest sens, Înalta Curte nu poate primi ca valid nici argumentul recurentelor, conform căruia soluţia respingerii acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, ar fi susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentelor de acces la instanţă, astfel cum este acesta garantat de Constituţia României (art. 21) şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul la un proces echitabil, pentru următoarele raţiuni:
Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate, emise în soluţionarea notificării, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale; după cum, blocajul major, decurgând din refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificările ce îi sunt adresate, a fost depăşit prin pronunţarea recursului în interesul legii, decizia nr. XX/2007.
Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamante o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor lor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Astfel, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurentele să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea lor de moştenitoare legale ai proprietarilor deposedaţi de stat, dar şi deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât, în cauză, o are unitatea administrativ-teritorială (comuna Verneşti, prin Primar), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată de recurente, repectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 par. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu au adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25).
În fine, contrar celor susţinute de recurente, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurente, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamantul P.M.G. era simplu solicitant în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurentele, în calitate de succesoare ale reclamantului iniţial, nu pot invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tot astfel, contrar susţinerilor reclamantelor recurente, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în par. 143 şi 144, că: „(…) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un ";bun actual";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamantelor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par. 43).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).
Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţele de fond, în mod legal, au constatat, era ca recurentele reclamante să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita, în justiţie, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă.
Astfel, nu se poate susţine, în mod valid, că decăderea din termenul de formulare a notificării deturnează conţinutul legilor speciale de reparaţie, câtă vreme instituirea unor proceduri administrative prealabile şi a unor termene de decădere reprezintă limitări legale şi proporţionale ale dreptului de acces la instanţă, în ipoteza în care reclamantele nu invocă motive obiective care le-ar fi împiedicat să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod obligatoriu, de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor, pretins nefavorabile, ale acestei proceduri.
În ceea ce priveşte motivul de recurs, conform căruia decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, încadrat în mod greşit pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi acesta s-ar fi încadrat, în mod formal, în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, câtă vreme hotărârea instanţei de apel respectă prescripţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 par. 1 al Convenţiei, privind garanţia procesului echitabil, constând în motivarea corespunzătoare a hotărârii pronunţate sub aspectul problemelor de drept supuse dezbaterii în cauză, instanţa de apel răspunzând tuturor argumentelor esenţiale ale părţilor şi expunând motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi au determinat concluzia raţionamentului aplicat speţei deduse judecăţii.
Astfel, în cauză, problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de apel este în esenţă aceea dacă proprietarul unui bun preluat de stat poate redobândi acel bun printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin legea specială de reparaţie, în cauză, Legea nr. 10/2001.
Or, din această perspectivă, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea motivării hotărârii, fără ca, prin aceasta, instanţa să fie obligată să răspundă, punctual, fiecărui argument invocat de reclamante, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice şi coerente, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare în raport de care o asemenea critică nu poate fi primită.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H.M.V. şi D.S. împotriva deciziei nr. 97 din 30 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele H.M.V. şi D.S. împotriva deciziei nr. 97 din 30 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 538/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 548/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
