ICCJ. Decizia nr. 550/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 550/2012
Dosar nr. 50419/3/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 811 din 8 iunie 2010, pronunţată în dosarul nr. 50419/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei D.A. de obligare a S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic la care soţul reclamantei a fost supus, respectiv a dislocării din frontiera de vest, în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955.
Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut, din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit ori soţul sau descendenţii acestuia pot solicita, în condiţiile Legii nr. 221/2009, despăgubiri materiale, conform lit. b) din art. 5, nu şi despăgubiri morale.
S-a mai arătat că textele, fiind de strictă interpretare, nu pot fi extinse prin analogie şi nu se poate reţine susţinerea reclamantei, în sensul că sunt îndeplinite condiţiile în speţă.
Împotriva sentinţei, a declarat apel reclamanta D.A.
În motivarea cererii de apel, în sinteză, s-a susţinut că intenţia legiuitorului nu a fost de a se acorda daune morale numai persoanelor condamnate politic, raţiunea legii fiind aceea de a se întregi cadrul juridic privind repararea nedreptăţilor comise de regimul comunist; că măsura la care a fost supus soțul său reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic ce se încadrează în art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 204/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.A.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond, din analiza susţinerilor reclamantei şi probele administrate, a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba de măsuri administrative cu caracter politic.
Referitor la primul motiv de apel critica este nefondată şi apare din modul de redactare a art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), în sensul că scopul prevăzut de art. 5 alin. (1) este defalcat în art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5 alin. (1) lit. b), respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, la litera a, şi acordarea de despăgubiri pentru bunuri confiscate prin hotărâre sau ca efect al măsurilor administrative, deci tot cu privire la bunuri confiscate, dar ca urmare a măsurilor administrative, la lit. b).
De altfel, distincţia este mai vizibilă, atunci când se are în vedere şi art. 5 alin. (5), în care se arată că, dacă se aplică art. 5 alin. (1) lit. b), încetează de drept procedurile de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, faţă de modul de reglementare al scopului despăgubirilor, rezultă că, în ipoteza măsurilor administrative, se acordă despăgubiri, dacă, urmare acestor măsuri administrative, s-a procedat şi la confiscarea de bunuri.
Pentru aceste considerente, primul motiv de apel a fost respins ca nefondat.
Referitor la critica, potrivit căreia legea ar trebui interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului, precum şi faptul că C.E.D.O. a reţinut constant cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 din Convenţie, nici aceasta nu poate fi primită, întrucât nu există nici un text de lege care să dispună interpretarea unui text de lege în favoarea unui pretins creditor.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 5 par. 1 din C.E.D.O., este de observat că, pentru a fi aplicate aceste dispoziţii, este necesar ca faptul să se fi petrecut după anul 1994, când România a ratificat Convenţia sau să se fi adoptat o nouă reglementare după anul 1994, cu privire la faptele pretinse.
În speţă, s-a adoptat Legea nr. 221/2009, în cele două texte incidente, art. 5 alin. (1) lit. a), prin care s-a reglementat posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciu moral şi art. 5 alin. (1) lit. b), prin care s-a reglementat posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciile materiale.
Textul art. 5 alin. (1) lit. a), pe care apelanta reclamantă şi-a întemeiat acţiunea, a fost declarat neconstituţional, prin Deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale şi, deci, reclamanta nu mai poate susţine, ca temei, aceste dispoziţii.
Textul art. 5 alin. (1) lit. b) este cel în care se încadrează situaţia de fapt şi care, corect, a fost reţinut de către instanţa de fond.
Întrucât, textul art. 5 alin. (1) lit. a) a fost declarat neconstituţional, rezultă că apelantă nu mai are un text de lege, ulterior ratificării Convenţiei.
În condiţiile în care nu există un text actual, care să dispună cu privire la prejudiciul moral pentru măsurile administrative, toate textele de lege invocate, precum şi actele normative invocate, fiind ulterioare măsurilor administrative, nu pot retroactiva, astfel că, şi sub acest aspect, nu se poate primi cererea de aplicare în apel a noilor reglementări.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei civile nr. 811 din 08 iunie 2010, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale, reclamanta a susţinut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurenta a invocat şi principiul neretroactivităţii legii, susţinând că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă, întrucât, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O., art. 1 al Primului Protocol, art. 14 din Convenţie, iar instanţele de judecată trebuie să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte si celorlalte acte internaţionale în materie, care au fost descrise in extenso.
Mai mult, s-a invocat că autorităţile statului erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci când este in joc o chestiune de interes general, sa reacţioneze în timp util şi cu cea mai mare coerentă, iar absenţa resurselor bugetare nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, se poate constata că, la momentul soluţionării recursului, criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de soţul recurentei-reclamante, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai sunt determinante în soluţionarea cauzei, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi din perspectiva adoptării deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care instanţele fondului, în mod nelegal, l-au îndepărtat de la aplicare, întrucât acest aspect a fost tranşat printr-o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi, în sensul că sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, sub aspectul posibilităţii acordării daunelor morale, include ambele categorii de persoane, cele cărora le-au fost aplicate condamnări cu caracter politic, dar şi cele care au fost supuse măsurilor administrative cu caracter politic, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat, în prezent, cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010).
În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011), obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, si contrar opiniei recurentei reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă, la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranță legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta D.A., norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine aceasta, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta D.A. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 204/ A din 23 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 204/ A din 23 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 548/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5528/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
