ICCJ. Decizia nr. 548/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 548/2012
Dosar nr. 3961/117/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 16 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 3961/117/2009, s-a admis în parte acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta Ţ.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul procesual ales la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj. S-a admis în parte cererea de intervenţie formulată de către intervenientul I.E., împotriva reclamantei şi a pârâtului şi, în consecinţă, s-a constatat de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată prin sentinţa nr. 1042/1956 de către Tribunalul Militar al Regiunii a III – a Militară Cluj, în dosarul nr. 1181/1956, împotriva defunctului B.V.C, născut la data de 21 Iulie 1903, decedat la data de 16 Septembrie 1980.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantei şi intervenientului, în calitate de succesori ai defunctului B.V.C. suma de 120.000 euro, în echivalent lei la momentul plăţii, cu titlu de daune morale cuvenite defunctului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1042/1956, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, în dosarul nr. 1181/1956, tatăl reclamantei şi bunicul intervenientului a fost condamnat la 8 ani detenţiune grea cu confiscarea în întregime a averii pentru crimă prevăzută şi pedepsită de art. 1931 alin. (2) C. pen., computându-se detenţia preventivă pentru acesta de la 26 iulie 1948, până la 26 iulie 1956, constatându-se astfel executată în întregime pedeapsa aplicată, urmând a fi pus în libertate conform dispoziţiilor art. 320 alin. (2) C. proc. pen.
Având în vedere faptul că tatăl reclamantei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1931 alin. (2) C. pen., tribunalul a constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că reclamanta în calitate de fiică şi intervenientul în calitate de nepot de fiică, conform actelor de stare civilă depuse sunt îndreptăţiţi la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, legiuitorul considerând că prejudiciul material suferit de condamnaţii politici este reparat prin acordarea drepturilor stabilite de Decretul - Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Instanţa a avut în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu stabileşte criteriile în cuantificarea daunelor, mărginindu-se doar la precizarea că acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral se va realiza ţinându-se cont de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Traumele morale ale fiecărui condamnat politic au fost generate, pe de o parte, de regimul de detenţie inuman, iar pe de altă parte, de urmările acestei condamnări după executarea pedepsei, având consecinţe atât în plan familial, material şi social.
În ceea ce priveşte regimul de detenţie, este de notorietate faptul că toţi condamnaţii politici au fost supuşi unor măsuri inumane de anchetă, fiind loviţi, maltrataţi psihic, ţinuţi în condiţii mizerabile, atât din punct de vedere alimentar, cât şi igienico-sanitar.
A mai precizat instanţa de fond că martorii audiaţi în cauză, au arătat faptul că familia reclamantei trimitea pachete cu alimente neperisabile tatălui respectiv, slănină, făcând un efort deosebit pentru a procura aceste alimente, în vederea uşurării situaţiei condamnatului. Consecinţele arestării ca fiind deţinut politic s-au repercutat asupra întregii familii, mama reclamantei fiind obligată să divorţeze de tatăl său pentru că altfel nu avea voie să obţină serviciu, a fost angajată sub nivelul pregătirii sale, fiind retribuită cu un salariu de mizerie în calitate de casieriţă sau magazioneră, deşi era absolventă de liceu.
Totodată, din cauza veniturilor modeste, mama cu cele două fiice a fost nevoită să-şi vândă o parte din bunurile pe care le deţinea, pentru a obţine banii necesari în vederea achiziţionării de alimente, bucurându-se că au reuşit să înstrăineze nişte lucruri ca să îşi procure cartofii pentru o săptămână.
Reclamanta, deşi elevă eminentă având media anuală aproape 10 nu a putut să-şi termine cursurile liceului teoretic, fiind obligată să se înscrie la o şcoală medie tehnică de construcţii civile şi industriale, net inferioară liceului la care a fost înscrisă iniţial sub aspectul pregătirii teoretice.
Nu a putut să acceadă la învăţământul universitar după absolvirea liceului, pentru că s-a descoperit că tatăl său a fost condamnat politic situaţie în care s-a angajat, însă în cele din urmă a reuşit să absolve studiile superioare, respectiv facultatea de construcţii. Chiar şi după terminarea facultăţii a fost repartizată pe şantier, unde era noroiul mai mare, având funcţii modeste neputând să avanseze.
După întoarcerea din detenţie, tatăl reclamantei, deşi absolvise Facultatea de Drept, a fost angajat ca muncitor sau tehnician la un depozit, lucrând în nişte condiţii mizerabile, respectiv afară, deşi sănătatea îi era şubrezită.
Datorită veniturilor materiale reduse, familia reclamantei era nevoită să mănânce la o cantină a săracilor care avea locaţia în zona Casei Matei, unde mai primeau câte un pachet pentru acasă din bună-voinţa personalului.
Având în vedere cele ce preced, tribunalul a considerat că onoarea şi demnitatea defunctului tată au fost lezate fără putinţă de tăgadă, producându-i-se de asemenea şi suferinţă fizică, ca urmare a condiţiilor de detenţie.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul pornind de la ideea că daunele morale nu pot avea un caracter pur simbolic, dar nici nu pot deveni o sursă de îmbogăţire pentru victimă, trebuind să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-şi uşura ori compensa în măsura posibilităţii suferinţele sau neplăcerile pe care le-a îndurat, a acordat echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 120.000 Euro, cu titlu de daune morale, cuvenite defunctului, admiţând în parte pretenţiile formulate.
S-a avut în vedere şi faptul că daunele morale constituie o compensaţie care poate fi, de multe ori, nu atât un efect al cuantumului sumei respective (deşi nici acest aspect nu poate fi neglijat), cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
Cu toate că, în şedinţa publică din 29 septembrie 2009 la solicitarea instanţei reclamanta a învederat faptul că toate pretenţiile sale decurg din condamnarea tatălui său, pe parcursul judecăţii acesta s-a prevalat de propriile suferinţe, însă tribunalul a apreciat că toate acestea au fost cauzate de condamnarea tatălui său, creând un prejudiciu moral acestuia, fiind pus în situaţia de a-şi vedea familia săracă şi chinuită de discriminările la care a fost supusă; cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta Ţ.C. şi intervenientul I.E. au declarat apel în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunilor aşa cum au fost formulate, prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în sumă de 240.000 euro.
În motivarea apelului, reclamanta şi intervenientul au arătat că este adevărat că Legea nr. 221/2009 lasă la latitudinea instanţei de judecată stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă daunele morale acordate de prima instanţă sunt insuficiente, având în vedere caracterul şi natura detenţiei antecesorului părţilor, tratamentele inumane şi degradante suportate de către acesta pe o perioadă îndelungată, în care a fost afectată şi demnitatea persoanei sale. La acestea mai trebuie adăugat şi efectele detenţiei nelegitime în planul carierei sale de avocat, întrucât după ieşirea din închisoare acesta nu a mai putut practica decât diverse munci necalificate, aspect de natură a marca definitiv persoana şi familia antecesorului lor, aceştia fiind stigmatizaţi în raport cu morala socială specifică vremii.
Aceste aspecte nu au fost analizate temeinic de tribunal astfel încât apelanţii nu înţeleg care au fost criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor în sumă de 120.000 euro, sumă care este simbolică şi care nu reprezintă o reparaţie rezonabilă în comparaţie cu suferinţele antecesorului şi ale familiei din perioada detenţiei şi după eliberarea acestuia din închisoare.
Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat apel, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia. schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că instanţa de fond nu a menţionat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, limitându-se să facă aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul acordat reclamantei şi intervenientului.
Raţionamentul tribunalului în privinţa acordării despăgubirilor nu are la bază un suport probator temeinic şi nu este în acord cu practica judiciară.
La pronunţarea hotărârii atacate, instanţa de fond şi-a întemeiat motivarea doar pe prezumţii, reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. În realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situaţia reclamantei, s-au reţinut împrejurări care nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a se angaja răspunderea civilă.
Prezumţia trasă în legătură cu deteriorarea condiţiilor de viaţă ale reclamantei, dedusă din lipsirea de libertate a tatălui său, este lipsită de fundament în condiţiile în care nu este dovedit raportul de cauzalitate şi că în aceea epocă condiţii similare de viaţă aveau şi cei a căror părinţi nu erau privaţi de libertate.
Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentinţa apelată.
Prima instanţă nu a ţinut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale acordate de măsurile reparatorii recunoscute reclamantei şi antecesorului acesteia prin deciziile emise de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, în baza O.U.G. nr. 214/1999.
Reclamanta intimată şi intervenientul intimat, prin întâmpinare la apelul pârâtului, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat întrucât argumentele folosite sunt de rea-credinţă şi denotă o superficială cunoaştere a legilor şi a practicii judiciare.
Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2010, pârâtul apelant a completat motivele de apel, învederând instanţei că prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul a înţeles să stabilească o limită maximă a despăgubirilor băneşti care pot fi acordate de către instanţele judecătoreşti în cazul în care acestea constată incidenţa dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel încât potrivit acestui act normativ, limitele maxime ale despăgubirilor de care pot beneficia intimaţii sunt de 5.000 euro pentru reclamantă şi 2.500 euro pentru intervenient.
În şedinţa publică din 11 noiembrie 2010, Curtea a pus în discuţia părţilor faptul că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unor excepţii de neconstituţionalitate care vizează anumite dispoziţii ale Legii nr. 221/2009, astfel cum aceste au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.
Reclamanta Ţ.C. şi intervenientul I.E. au arătat că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale este în contradicţie cu decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, motiv pentru care lasă la aprecierea instanţei judecătoreşti stabilirea cuantumului bănesc al daunelor morale.
Prin înscrisul intitulat „concluzii scrise” înregistrat la data de 08 octombrie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că în condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie, decizia prin care este declarată neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi general obligatorie, opozabilă erga omnes inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor. Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale a măsurii reparatorii de către pârât, astfel încât se impune respingerea apelului reclamantei şi intervenientului.
În şedinţa publică din 17 februarie 2011, reclamanta apelantă şi intervenientul apelant au depus o cerere intitulată „precizarea cadrului juridic” prin care au invocat ca temei juridic al acţiunii prevederile art. 998 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituţia României şi art. 504 C. proc. civ., astfel încât nu se mai poate vorbi de inadmisibilitatea acţiunii, respectiv a apelului.
Prin înscrisul intitulat „concluzii scrise” depus la acelaşi termen de judecată, reclamanta apelantă şi intervenientul apelant au arătat că în cazul în care instanţa nu va accepta punctul lor de vedere să admită doar în parte apelul pârâtului numai cu privire la daunele morale, dar să menţină sentinţa primei instanţei cu privire la restul capetelor de cerere întrucât art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituţionale.
Prin decizia civilă nr. 102/A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Jud. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 228 din 16 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 3961/117/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi, în consecinţă, a înlăturat din sentinţă dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamanta Ţ.C. şi către intervenientul I.E. a sumei de 120.000 euro, în echivalent lei la momentul plăţii, cu titlu de daune morale cuvenite defunctului.
A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă.
A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Ţ.C. şi de intervenientul I.E., în contra aceleiaşi sentinţe.
În privinţa cererii intitulată „precizarea cadrului juridic” prin care reclamanta şi intervenientul au invocat ca temei juridic al acţiunii civile prevederile art. 998 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituţia României şi art. 504 C. proc. civ., Curtea a constatat că acestea intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, fundamentată pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Cererea introductivă de instanţă a fost exclusiv întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile Legii nr. 221/2009, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lege specială în materia condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Niciodată în faţa primei instanţe, în mod procedural, cu respectarea prevederilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., reclamanta şi intervenientul nu şi-au precizat cererea introductivă de instanţă, prin schimbarea cauzei juridice a acesteia respectiv, prin indicarea ca temei juridic al cererilor lor, a prevederilor de drept comun ale art. 998-999 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituţia României şi art. 504 C. proc. civ., în loc de prevederile Legii speciale nr. 221/2009.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că instanţa de fond a fost legal învestită cu o cerere de acordare a despăgubirilor întemeiată pe dispoziţiile Legii speciale nr. 221/2009 astfel încât schimbarea cauzei juridice şi a obiectului litigiului pentru prima dată în calea de atac a apelului, prin invocarea unui alt temei juridic al cererii, respectiv prevederile de drept comun ale art. 998-999 C. civ., art. 5 C.E.D.O., art. 20 din Constituţia României şi art. 504 C. proc. civ., contravine dispoziţiilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., intrând astfel sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii.
Curtea de reţinut că art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Din interpretarea art. 147 din Constituţia României cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000 şi prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000 a statuat obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, dar şi pentru celelalte persoane fizice sau juridice.
În speţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel încât textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta Ţ.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi intervenientul I.E.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia invocând în drept disp. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că în mod nelegal instanţa a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantei şi intervenientului.
A arătat recurentul, că părţile nu au interes în soluţionarea acestui capăt de cerere, întrucât în baza Decretului-lege nr. 118/1990, autorului şi intervenientului li s-a recunoscut calitatea de luptător în revoluţia anticomunistă.
Deşi s-au invocat şi disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a dezvoltat argumente în a arăta în ce sens actul juridic dedus judecăţii a fost interpretat greşit.
Reclamanta Ţ.C. şi intervenientul I.E., au criticat decizia ca nelegală fără a indica temeiul juridic al cererii de recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care fac posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat că în mod nelegal instanţa a dispus aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale în faza procesuală a apelului, fiind încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Au arătat recurenţii că soluţia instanţei este greşită şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, dezvoltând argumente în susţinerea cererii aşa cum a fost formulată la instanţa de fond.
Au solicitat recurenţii soluţionarea cauzei, conform precizării de acţiune depuse în apel, respectiv pe noul temei juridic indicat în cererea depusă la 7 februarie 2011.
Recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
În situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor intră sub incidenţa noului act normativ.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă şi intervenient, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Critica formulată de către reclamantă şi intervenient privind modul greşit de determinare a cuantumului despăgubirilor, urmează a nu fi analizată, având în vedere considerentele de mai sus.
În mod legal şi cu respectarea disp. art. 294 C. proc. civ., instanţa a reţinut că în apel nu se poate soluţiona litigiul pe o altă cauză juridică decât cea invocată la instanţa de fond.
Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor este nefondat.
Critica privind greşita aplicare a legii, respectiv în aprecierea interesului în promovarea acţiunii în constatarea caracterului politic al condamnării este o critică nou invocată direct în recurs şi care nu mai poate fi analizată fără încălcarea principiului potrivit cu care o critică nu poate fi invocată omissio medio.
Deşi recurentul a invocat şi disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Ţ.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi de intervenientul I.E. împotriva deciziei nr. 102/A din 17 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 546/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 550/2012. Civil → |
|---|
