ICCJ. Decizia nr. 517/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 517/2012
Dosar nr. 2044/108/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 7 aprilie 2010, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 3.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său L.A. la 25 ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.S.R., faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen. combinat cu art. 1 lit. c), art. 4 şi 7 din Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 14/1949, închisoare pe care a executat-o în perioada 22 august 1951 - 24 iunie 1964, respectiv 13 ani închisoare grea.
Prin sentinţa nr. 400 din 26 mai 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să-i plătească acestuia suma de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că Reclamantul M.D. a formulat cererea în calitate de fiu a defunctului L.A., care pentru opiniile sale a fost condamnat politic (administrativ) prin sentinţa nr. 66 din 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, la 25 ani muncă silnică şi confiscarea averii, pentru delictul prev. de art. 209 C. pen. comb. cu art. 1 lit. c), art. 4 şi art. 7 din Decretul nr. 199/1950, pentru activitate de tip legionar.
S-a reţinut că tatăl reclamantului fost învăţător în localitatea Bocsig, a fost membru al organizaţiei Mişcarea Naţională de Eliberare şi a uneltit împotriva securităţii interne şi externe a Republicii Populare România. Tatăl reclamantului a executat pedeapsa în perioada 22 august 1951-24 iunie 1964, respectiv 13 ani închisoare grea.
Tribunalul a reţinut că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 al Legii nr. 221/2009 şi dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantului, care rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat şi încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a arătat şi faptul că tatăl reclamantului, L.A. nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, deoarece atât el cât şi soţia au decedat anterior apariţiei acestei legi. Nici reclamantul M.D. nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
În atare condiţii, instanţa a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei adică a reclamantului.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile obiective, prima instanţă a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, conform cărora urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
De asemenea, s-a avut în vedere şi cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa I.C.C.J., clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei speţe în parte, pentru a se da eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 şi totodată, în speţă ţinând cont de faptul că totuşi autorul reclamantului, chiar dacă a fost supus unui act administrativ cu caracter politic, şi acestuia i-au fost impuse foarte multe restricţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul M.D., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru termenul din 8 februarie 2011 apelantul-reclamant a făcut precizări scrise cu privire la temeiul de drept al acţiunii sale care, ca urmare a publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, permite aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (2) şi art. 505 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a art. 20 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, a art. 2, 3 şi 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 Protocol 7 al aceleiaşi Convenţii, art. 998 şi urm. C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (1), (2) din Legea nr. 303/2004, art. XIII din Legea nr. 202/2010, cu argumentul că motivele de drept trebuie să se concretizeze în temeiul juridic pe care se sprijină acţiunea, pe care reclamantul nu este ţinut să îl indice în cuprinsul cererii sale ca un text de lege anume, întrucât indicarea în drept a faptelor este şi trebuie să fie opera magistratului.
Prin decizia nr. 138 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant; a admis apelul formulat de pârât, a schimbat sentinţa atacată şi, în consecinţă, a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la precizarea temeiului juridic corect al acţiunii, că prin textele de lege menţionate în cuprinsul precizării scrise se tinde la înlocuirea temeiului juridic iniţial la acţiunii, indicat în mod expres de avocatul reclamantului ca fiind art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 1 alin. (1) şi (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, procedură pe care art. 294 C. proc. civ. o interzice categoric.
Acceptarea unei asemenea cereri ar conduce la transformarea pentru prima dată în apel a acţiunii formulate iniţial, în cadrul special şi derogatoriu al Legii nr. 221/2009, într-o nouă acţiune, de drept comun, ceea ce nu este îngăduit de lege.
În privinţa condamnării suferite de tatăl reclamantului, s-a reţinut că aceasta are o natură politică în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) lit. a) şi i) din Legea nr. 221/2009, aspect pe care instituţia pârâtă niciodată nu l-a contrazis.
În ceea ce priveşte posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 pentru daunele morale cauzate de o atare condamnare, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, care a intervenit în substanţa legii, este aplicabilă cauzei şi are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale), nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Curtea de apel a arătat că problema aceasta trebuie tratată nuanţat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanţii o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
De asemenea, instanţa de apel a arătat că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin urmare, s-a reţinut că aceleaşi argumente care impun respingerea acţiunii se opun solicitării reclamantului de majorare a despăgubirilor acordate iniţial.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul M.D., solicitând, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este total nefondată, neconformă cu realitatea, subiectivă, tendenţioasă, cu reminiscenţe tipic comuniste în adevăratul sens al cuvântului, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel s-a transformat într-un real apărător al Ministerului Finanţelor Publice, ignorându-se surprinzător toate drepturile reclamantului, apărate prin Constituţia României, prin Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel ignoră prevederile cu caracter obligatoriu menţionate distinct în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, cu privire la principiul egalităţii si interzicerii discriminării, prevăzute distinct în art. 124 alin. (2) din Constituţia României şi art. 16 alin. (1), alin. (2) din Constituţia României, pe care le-a invocat în mod repetat reclamantul.
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000.
De asemenea, Curtea Constituţionala a mai făcut referire şi la principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri. Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81.
Recurentul a făcut trimitere şi la dispoziţiile menţionate în mod expres în Decizia C.C. nr. 186 din 18 noiembrie 1999, conform cărora: „este necesara examinarea problemei obligaţiei instanţelor judecătoreşti de aplicare directă a dispoziţiilor Constituţiei atunci când nu există reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente”, aplicându-se direct dispoziţiile art. 21 din Constituţia României referitoare la accesul liber la justiţie. în caz contrar fără nicio reţinere se poate pretinde că sunt încălcate dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii si fără discriminări”.
Un alt aspect important este cel potrivit căruia deşi instanţa de judecată are obligaţia de a aplica dispoziţiile prevăzute de Constituţia României privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, aceasta - în prezent prin invocarea Deciziei C.C. nr. 1358/2010, respinge acţiunile privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv că nu mai există temei de drept, aflându-se în situaţia denegării de dreptate - art. 3 C. civ., încălcând totodată cerinţele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Totodată, în motivarea recursului s-a arătat că, atâta timp cât prin alin. (1) din art. 20 din Constituţia Romanici, dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate si aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, în niciun caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai există nici un temei de drept, iar acţiunea se impune să fie respinsă. O asemenea abordare lezează în mod clar, cert şi fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic şi creează convingerea că seria persecuţiilor instituite înainte de anul 1989, se continuă şi în prezent, într-un alt mod, într-o altă manieră, existând o discriminare incredibilă între cetăţeni, în funcţie de momentul în care aceştia au promovat acţiune în temeiul Legii nr. 22I/2009.
În speţă, a susţinut reclamantul că s-a ignorat un aspect deosebit de important şi anume cel potrivit căruia Decizia C.C. nr. 1358/2010 a intervenit în faza apelului, aspect care nu poate fi imputat reclamantului, care nu are nicio culpă. Ceea ce se întâmplă acum este de altfel, o continuare a unor nedreptăţi, abuzuri, înjosiri şi umiliri la care a fost supus tatăl său pe criterii politice, aceste umilinţe fiind mai mari decât oricând. Nu sunt respectate cerinţele art. 6 din Convenţia europeana a drepturilor omului, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Totodată, recurentul-reclamant a arătat că, pe parcursul desfăşurării procesului în apel, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţionala a deciziei sale nr. 1358/2010, a completat temeiul de drept al cererii sale, aşa cum reiese în mod clar şi fără echivoc din cuprinsul actului intitulat Precizare privind temeiul de drept al acţiunii. Cu toate acestea, instanţa de judecată în mod curios şi inexplicabil a ignorat actul în cauză şi în cuprinsul deciziei sale, considerând că ar fi o modificare a temeiului de drept iniţial.
A apreciat recurentul că acest temei de drept pe care l-a invocat în cursul procesului de la curtea de apel îl poate completa şi în apel, cu atât mai mult cu cât nu a fost o modificare a pretenţiilor sale iniţiale, ci o nouă argumentaţie juridică şi cu alte dispoziţii legale, iar scopul urmărit a fost acelaşi în primă instanţa şi în apel. Pentru cazul în speţă nu se poate pune în discuţie incidenţa art. 294 C. proc. civ., întrucât completarea temeiului de drept nu reprezintă o schimbare a calităţii părţii, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată şi nici nu s-au făcut alte cereri noi. Temeiul de drept pe care l-a invocat reprezintă o complinire a temeiului de drept iniţial, o noua argumentaţie juridică - scopul urmărit fiind acelaşi ca la prima instanţa.
Cu privire la consecinţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra drepturilor sale, recurentul a invocat art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Aplicarea deciziei C.C. nr. 1358/2010 unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de existenţa, deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Curtea Europeana a atras atenţia asupra pericolelor inerente in folosirea legislaţiei cu efect retroactive, care poate influenta soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul intr-unul imposibil de câştigat.
Prin motivele de recurs, s-a arătat şi că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri"; priveşte atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza Van cler Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei;cauza Draon împotriva Franţei, cauza Gratzinger si Gratzinger împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Ori atât timp cât reclamantul este în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, acţiunii şi implicit cauzei îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie a C.C. neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională, chemată să aplice Convenţia.
Astfel efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Aplicarea deciziei C.C nr. 1358/2010 în prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
În susţinerea recursului, reclamantul a arătat şi faptul că instanţa de apel nu a mai analizat aspectele de fond importante pe care le-a ridicat cu privire la condamnarea pe care a suferit-o tatăl său şi la toate nedreptăţile, chinurile la care a fost suspus atât el, cât şi familia. Toate acestea i-au cauzat antecesorului său prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea lipsirea tatălui său de libertate o perioadă atât de îndelungată de 13 ani, a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale, inclusiv după momentul eliberării lui, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului.
De asemenea, recurentul a arătat că, în data de 20 iunie 1987 tatăl său a decedat. astfel nu a mai ajuns să fie beneficiarul Decretul-lege nr. 118/1990, iar reclamantul până în prezent nu a beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii.
Recurentul a făcut trimitere şi la un alt aspect deosebit de important în soluţionarea corectă şi pertinentă a cauzei, şi anume cel potrivit căruia Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Arad nu a contestat prin niciun înscris condamnarea cu caracter politic a tatălui său la cei 13 ani închisoare grea, suferinţele la care acesta a fost supus şi toate consecinţele pe care le-a indurat ca efect a celor 13 ani de închisoare grea pe care i-a făcut, consecinţe care s-au repercutat şi asupra reclamantului, în calitate de fiu al său.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la criticile prin care se susţine că instanţa de apel ar fi putut lua în considerare alte temeiuri de drept, precizate de reclamant în faza procesuală a apelului, este de reţinut că instanţa superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenţiile reclamantei din perspectiva altui temei de drept, deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Din această perspectivă, nu se poate susţine nici aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3 C. civ. Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece faptul că acţiunea reclamantului a fost respinsă, arătându-se argumentat în considerentele hotărârii motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată, nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 138 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 516/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 518/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
