ICCJ. Decizia nr. 521/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 521/2012
Dosar nr. 11735/3/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 5 martie 2010, reclamantul S.V. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1126 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând că, cererea reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, însă faţă de situaţia concretă, dedusă judecăţii, de faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparaţie emise anterior, precum şi de faptul că, în ceea ce priveşte cuantumul şi caracterul daunelor morale, ce nu pot avea efect compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive sau mijloc de îmbogăţire şi neexistând posibilitatea unui determinări ştiinţifice, pretenţiile sunt nejustificate şi în mod evident disproporţionale.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul S.V., în baza dispoziţiilor art. 282 – art. 298 C. proc. civ.
La data de 7 decembrie 2010, apelantul-reclamant a depus o cerere numită precizare, prin care a invocat ca şi temeiuri de drept art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 şi art. 5 din C.E.D.O.
Prin decizia nr. 202/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamant şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dovada fiind că la instanţa de fond a invocat temeiul de drept sub formă art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, dar şi art. 5 alin. (1) lit. a), precizate în motivul cererii de chemare în judecată. Apoi în apel se menţionează ca temei art. 5 lit. a).
Prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 2010 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, situaţie în care cererea reclamantului nu mai are temei de drept, deci nu se mai poate vorbi de încălcarea şi neaplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ce priveşte noile temeiuri de drept invocate în apel, curtea de apel a reţinut că prin constatarea caracterului neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu se mai poate vorbi de o neconcordanţă între legile interne şi C.E.D.L.O., atât timp cât legea internă nu mai acordă daune morale, deci nu mai există legea internă.
Totuşi art. 5 şi 6 din C.E.D.O. nu se aplică situaţiei apelantului-reclamant, deoarece la data la care s-a dispus dislocarea în altă localitate, România nu ratificase Convenţia şi nici art. 20 din Constituţia României nu poate produce efecte retroactive, situaţie în care nu se poate aplica apelantului–reclamant aceste dispoziţii. La fel este şi situaţia rezoluţiilor invocate de apelant. Astfel, Rezoluţia nr. 1056/1996 a Consiliului Europei nu face nici o referire la acordarea de daune morale persoanelor dislocate. La fel Rezoluţia nr. 1481/2006 se referă la adoptarea de măsuri pentru condamnarea internaţională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, la fel Rezoluţia nr. 40/30/1985 nu conţine dispoziţii de drept substanţial prin care să se acorde daune morale.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul S.V., solicitând admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, dat fiind că decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croaţia, paragraful 81).
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul dedus instanţei de judecată înainte de publicarea in M. Of., determină în mod inevitabil soluţionarea acestei cauze ca efect exclusiv al intervenţiei Statului, pentru a asigura un rezultat favorabil pentru sine a unui litigiu in care este parte si care a văzut că începe sa piardă tot mai mult.
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituţia României, însă tot în Constituţia României se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15.
Recurentul a arătat că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. care garantează persoanei dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile si obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în speţa de faţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamant, ar însemna să accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
De asemenea, recurentul a arătat că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Totodată, o altă critică priveşte aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea reclamantul, constituind motiv de recurs în cadrul căruia să se reexamineze cauza şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a C.E. Dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională, mai favorabilă.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
Mai mult decât atât, recurentul a considerat că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. şi cele din Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens, au fost invocate cauzele F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14, atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
De asemenea, recurentul a invocat şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”, Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985.
În acelaşi sens, paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza D.P. împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007) precizează într-o manieră exemplară şi fără echivoc că: „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”; deoarece Convenţia europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român. Potrivit par. 103 din aceeaşi Hotărâre C.E.D.O.: „Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.
În ceea ce priveşte reaprecierea cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă şi nu a se limita să-şi motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curţii Constituţionale. Aceste consecinţe dăunătoare au fost probate şi instanţa trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Totodată, s-a arătat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, iar respingerea acţiunii creează premizele ca S.R. să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date in aceste cauze.
Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea ca neconstituţional a art. 5 din Legea nr. 221/2009 este cel financiar, respectiv daune prea mari şi lipsa resurselor bugetare, nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil. În acest sens, în cauza A. şi alţii contra Franţei, din 09 ianuarie 2007, C.E.D.O. a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenţia legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 202/ A din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 518/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 538/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
