ICCJ. Decizia nr. 518/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 518/2012
Dosar nr. 5032/101/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, la data de 21 iunie 2010, reclamanta P.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. Bucureşti solicitând obligarea acestuia la despăgubiri morale în valoare de 600.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de bunicul său P.D. prin condamnarea la pedeapsa de 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică.
La termenul din 27 septembrie 2010, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către intervenienta C.V., prin care a solicitat să se constate că, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, justifică acelaşi drept ca şi reclamanta, fiind descendentă de gradul II a autorului dreptului, P.D.
A solicitat prin cererea de intervenţie obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantumul solicitat, împărţit în cote egale pentru fiecare.
Prin sentinţa civilă nr. 565 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientă; a obligat S.R. prin M.F.P. către reclamantă şi intervenientă la plata sumei de 2.500 Euro, echivalent în lei la data plăţi, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, condamnarea aplicată bunicului reclamantei şi intervenientei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 pct. 1. C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
În cauză, instanţa a constatat că reclamanta şi intervenienta fac parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale, autorul comun, bunic, numitul P.D. fiind condamnat pentru una dintre infracţiunile prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,.
La stabilirea cuantumului, prima instanţă a avut în vedere dreptul conferit descendenţilor celui condamnat, care deşi nu au suferit în mod obligatoriu un prejudiciu moral, legiuitorul a precizat cuantumul pe care aceştia îl pot solicita cu titlu de daune morale.
Legiuitorul a limitat cuantum despăgubirilor ce pot fi acordate şi, prin urmare, cererea reclamantei şi a intervenientei a fost încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1), lit. a), pct. 3 din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanta P.M. şi intervenienta în interes propriu C.V., cât şi pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 91 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă şi de intervenientă; a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că la momentul promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 şi ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia şi, ca atare, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Potrivit condiţiilor stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată că la data soluţionării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au stat la baza promovării acţiunii.
În această situaţie, curtea de apel a reţinut că nu se poate susţine că reclamanţii au dobândit o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa C.E.D.O.), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenţei unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza K. contra Slovaciei).
S-a arătat că în decizia Curţii Constituţionale s-a reţinut că, prin decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Prin urmare, apreciind că, faţă de cele expuse, reclamanta şi intervenienta nu au putut dobândi o „speranţă legitimă”, în acordarea compensaţiilor solicitate, acţiunea şi cererea acestora au fost respinse, ca neîntemeiate.
Instanţa de apel a reţinut, ca nefondată, critica referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii, derivată din neparticiparea procurorului la judecarea acţiunii, dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea 221/2009 dispunând cu privire la obligativitatea participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, acţiunea dedusă judecăţii nu are un astfel de petit.
Referitor la critica din apelul reclamantei şi intervenientei cu privire la prevederile art. 998 C. civ., s-a reţinut că are o valoare generală de principiu, nu poate fi supusă analizării şi cenzurării exercitată de către instanţa de control judiciar, atâta vreme cât aceasta constituie un temei juridic ce nu a fost avut în vedere la fond. Conform art. 292 C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă şi de asemenea, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nu se pot face alte cereri noi.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta P.M. şi intervenienta C.V., invocând în drept dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În motivarea recursului, s-a arătat în primul rând că instanţa de fond a apreciat în mod corect că prin condamnarea politica a bunicului reclamantei şi intervenientei, i-au fost cauzate prejudicii morale si materiale, fiindu-i lezat în principal dreptul la libertate, ceea ce a condus si la lezarea altor drepturi, respectiv onoarea, reputaţia, proprietatea, fiindu-i îngrădit accesul la instrucţie şi împiedicat să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoarea personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional, să dobândească un statut corespunzător pregătirii sale; viaţa sociala şi cea de familie i-a fost afectată şi după eliberare, toate acestea răsfrângându-se şi asupra întregii familii.
Recurentele au considerat, însă, că aprecierea instanţei de fond în privinţa cuantumului daunelor morale acordate este neîntemeiată, deoarece în aprecierea prejudiciului, instanţa nu a ţinut cont şi de severitatea pedepsei aplicate. Bunicul reclamantei şi intervenientei a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică din care, doar prin voia sorţii a executat 6 ani, 2 luni şi 19 zile de muncă silnică în cele mai de temut închisori comuniste. Suma acordata de către instanţa de fond reprezintă o compensaţie minoră.
De asemenea, în motivarea recursului s-a susţinut că Legea nr. 221/2009 este adoptată în corespundere cu Rezoluţiile nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Prin aceste rezoluţii se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. În acest sens, trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile art. 504 şi 505 C. proc. pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009, cuprinde o Rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării măsurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, recurentele au arătat că în considerarea principiilor tempus regit actum şi neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o alta dispoziţie legală decât cea care exista atunci când el s-a născut. Admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la un articol din lege nu presupune că acel articol nu a existat vreodată. Pentru toate acţiunile introduse anterior, se aplică legea în forma iniţială. Prin abrogarea dispoziţiei legale ca urmare a controlului de constituţionalitate nu însemnă că dispoziţia declarată neconstituţională se aplică retroactiv, deci încă de la intrarea în vigoare a legii, ci numai ex nunc, pentru acţiunile introduse după publicarea deciziei. Altfel, nu numai că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, dar s-ar da naştere şi la insecuritate juridică şi incertitudine (cauzele B. împotriva Poloniei şi P. împotriva României).
În speţa de faţă, la data pronunţării deciziei curţii de apel, norma nu era abrogată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale.
Recurentele au invocat şi jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la noţiunea de „bunuri”, ce priveşte atât bunurile actuale, având o valoare patrimonială (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza V.M. împotriva Belgiei), precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunţată în Cauza P.C.N. SA şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea pronunţată în Cauza D. împotriva Franţei, Hotărârea pronunţată în Cauza G. şi G. împotriva Cehiei, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunţată în Cauza T. împotriva Croaţiei).
Tot potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. l, adoptă o legislaţie prin care stabileşte reparaţii pentru prejudiciile create de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii (Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunţată în Cauza B. împotriva Poloniei).
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurente aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei şi a intervenientei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. şi de intervenienta C.V. împotriva deciziei nr. 91 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 517/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 521/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
