ICCJ. Decizia nr. 5575/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă sub nr. 12099/118/2009 la data de 10 noiembrie 2009 reclamanții R.I. și R.P. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri în sumă de 271.700 euro (sau suma de de 1.165.593 lei la cursul BNR din ziua de 30 octombrie 2009) ce reprezintă valoarea reală de piață a apartamentului situat în Constanța, apartament retrocedat și predat efectiv proprietarilor la 6 august 2007.

în motivarea cererii, reclamanții au susținut că prin contractul de vânzare cumpărare nrdin 29 octombrie 1996 au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 dreptul de proprietate asupra locuinței pe care au ocupat-o în calitate de chiriași, în baza contractului de închiriere din 05 februarie 1983.

Prin sentința civilă nr. 406/2000 a Tribunalului București și Decizia civilă nr. 1563 din 09 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6274 din 26 iunie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a declarat nul contractul de vânzare cumpărare și a fost admisă acțiunea în revendicare, reclamanții fiind obligați să predea proprietatea și posesia bunului imobil.

Prin procesul verbal din 06 august 2007 s-a pus în executare hotărârea irevocabilă, reclamanții fiind evacuați.

Din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 191 din 14 august 2008 rezultă că proprietara R.M.R. a vândut întreaga clădire și terenul aferent cu prețul total de 700.000 euro, ce reprezintă valoarea reală de piață, în raport de care reclamanții au calculat cota ce li cuvine ca valoare de despăgubire, respectiv, suma de 271.700 euro, ceea ce în echivalent în lei înseamnă 1.165.593 lei.

în drept, s-au invocat dispozițiile art. 948 C. civ., art. 1336, 1337, 1339, 1341, 1344, Legea nr. 1/2009.

Pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității sale procesual pasive, iar pe fondul cauzei, a învederat că trebuie stabilit dacă anularea contractului de vânzare cumpărare a intervenit ca urmare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, caz în care nu se poate solicita decât prețul actualizat, sau, dacă au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare, s-ar putea solicita acordarea prețului de piață al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 806 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța și a admis în parte actiunea formulată de reclamanții R.I. și R.P. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța.

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța către reclamanți la plata sumei 3.169,9468 lei actualizată cu rata inflației la data plății efective.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța prin Primar.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au interes pprocesual în promovarea acțiunii, care constă în intenția de a readuce în patrimoniul lor valoarea imobilului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare ce a fost constatat nul prin Decizia civilă nr. 6274 din 26 iunie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

în privința calității procesuale pasive, prima instanță a analizat dispozițiile art. 9 alin. (5) și ale art. 29 din Legea nr. 112/1995 ca și cele reglementate prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a stabilit că, în raport de aceste norme, Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice îi revine obligația de restituire a prețului reactualizat, indicându-se expres fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar nu R.A.E.D.P.P. Constanța, astfel că, această pârâtă este lipsită de calitate procesuală.

Asupra fondului cauzei, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 406/2000 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 6274 din 26 iunie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 29 octombrie 1996 prin care reclamanții au cumpărat imobilul situat în Constanța, compus din 4 camere, pentru suma de 31.699.468 lei.

Instanța a mai constatat că din considerentele Deciziei civile nr. 6274 din 26 iunie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a rezultat că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare au fost eludate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ceea ce presupune incidența în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care dispun că cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

Prin urmare, s-a apreciat că în situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiriașul are dreptul la restituirea prețului actualizat și nu la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în temeiul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care s-a dispus restituirea către reclamanți a prețului de 31.699.468 lei, actualizat cu rata inflației la data plății efective.

împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții R.I. și R.P., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ambele părți criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie.

Prin Decizia civilă nr. 207/ C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

1. Cu privire la apelul reclamanților, s-a reținut că aceștia au fost titularii contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce a avut ca obiect apartamentul situat în Constanța.

Prin sentința civilă nr. 406 din 10 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul București, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorii R. și i-a obligat, împreună cu autoritățile administrative locale, să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunul revendicat. Sentința a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1563 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București și a devenit irevocabilă prin respingerea recursului, înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Deciziei civile nr. 6274 din 26 iunie 2006.

Cutea de apel a apreciat că ceea ce interesează în speță, pentru determinarea normei legale aplicabile, este motivul reținut de instanță la declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de familia R. Astfel, atât prima instanță, ca și instanța de apel au considerat contractul ca fiind nul pentru că "statul nu a preluat imobilul în litigiu în baza unui titlu legal", dar și pentru că "intervenienții au cunoscut că imobilul face obiectul unui litigiu", instanțele concluzionând că "intervenienții au fost cumpărători de rea-credință". Pe de altă parte, înalta Curte a confirmat motivarea instanțelor de fond și de apel atât sub aspectul nevalabilității titlului de preluare la stat a bunului, dar și sub aspectul relei-credințe a cumpărătorilor.

Din aceste considerente rezultă neîndoielnic faptul că instanțele au constatat că la momentul încheierii contractului, cumpărătorii nu au fost de bună-credință pentru că au cunoscut de nevalabilitatea titlului vânzătorului.

în consecință, instanța de apel a apreciat că în raport de aceste date, tribunalul a stabilit în mod corect că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, contractul încheiat de reclamanții Răducea fiind declarat nul pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatare ce are putere de lucru judecat.

Potrivit acestei norme legale, pentru contractele încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii au dreptul la restituirea prețului plătit, reactualizat.

în aceste condiții, instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile din apelul reclamanților referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, au fost înlăturate ca nefondate și motivele de apel prin care s-a invocat de către reclamanți încălcarea dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece contractul încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 a fost declarat nul în mod irevocabil prin sentința nr. 406/2000, menținută prin Decizia nr. 6274/2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, potrivit regimului nulității actelor juridice, în cazul declarării nulității absolute a contractului, efectele nulității se produc ex tunc, respectiv de la momentul încheierii contractului întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale, consecința declarării nulității fiind aceea de lipsire în tot a actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă.

Cum în cazul contractului încheiat de reclamanții R. s-a declarat irevocabil nulitatea, iar efectele nulității se produc de la momentul încheierii contractului, se impune concluzia că reclamanții nu pot afirma calitatea lor de proprietari ai apartamentului și dreptul lor, în virtutea acestei calități, de a primi o compensație pentru proprietatea pierdută, egală cu valoarea de circulație a bunului obiect material al proprietății.

în același timp, s-a reținut că C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție protejează titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. în acest sens, în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, Hotărârea nr. 365/1997 și în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, C.E.D.O. a afirmat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât "persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".

însă, în speță, prin Decizia civilă nr. 6274/2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție s-a înlăturat în mod irevocabil buna-credință a cumpărătorilor Răducea, în raport de momentul încheierii contractului.

De asemenea, s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și următoarele C. civ., întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în virtutea principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, norma legală citată, ca normă specială ce derogă de la regimul dreptului comun în materia efectelor nulității actului juridic civil, instituind o asemenea derogare doar în privința persoanei debitorului obligației de restituire și care, în toate cazurile, este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu vânzătorul.

în fine, instanța de apel a găsit neîntemeiat și motivul de apel referitor la încălcarea de către instanța de fond a hotărârilor Curții Europene, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Raicu contra României.

Spre deosebire de cauza Raicu, în care C.E.D.O. a constatat că prin recursul în anulare declarat de procurorul general s-a încălcat principiul securității raporturilor juridice prin infirmarea unei hotărâri judecătorești irevocabile ce constată buna-credință a cumpărătoarei, reclamanții din prezenta cauză nu au beneficiat niciun moment de recunoașterea în justiție a validității contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul lor de proprietate nefiind consolidat în justiție.

în aceste condiții, apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.

2. Cu privire la apelul pârâtului Statul Român:

în raport de obiectul acțiunii principale, angajarea răspunderii statului în virtutea art. 50 din Legea nr. 10/2001 și având în vedere că R.A.E.D.P.P. Constanța a acționat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform Legii nr. 112/1995, în calitate de mandatar legal al statului, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut că R.A.E.D.P.P. Constanța nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Locuința în litigiu a fost înstrăinată de pârâtul Statul Român prin mandatar, R.A.E.D.P.P. Constanța, care nu a acționat în calitate de vânzător, nici măcar aparent, ci a îndeplinit un mandat legal.

Comisionul de 1 % încasat de mandatar nu reprezintă decât prețul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acțiuni rezultate din contractul de mandat, iar nu în cererea de răspundere pentru evicțiune ori de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, cauza de răspundere, neavându-și izvorul în același raport juridic.

De aceea, în lipsa unei acțiuni întemeiate pe contractul de mandat, instanța de apel a apreciat că răspunderea R.A.E.D.P.P. Constanța nu poate fi antrenată pentru comisionul de 1 % încasat.

în termen legal, împotriva acestei decizii, au promovat recurs atât reclamanții R.I. și R.P., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

1. Recurenții reclamanți s-au prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 și 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 și a nesocotit jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Raicu c. României) care este obligatorie pentru instanțe, statuându-se eronat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat al imobilului, iar nu la acordarea prețului de piață.

Astfel, prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea contractului lor de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 s-a reținut preluarea imobilului fără titlu de către stat; de altfel, chiar instanța supremă nu a declarat expres că, în circumstanțele cauzei, cumpărătorii ar fi fost e rea credință, ci a enunțat preluarea fără titlu valabil, drept cauză esențială de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare și lipsa de prevedere minimă a cumpărătorilor la încheierea acestuia.

Drept urmare, această inacțiune a fost evaluată ca un fapt ce a exclus buna credință, fără a se reține intenția de fraudare și, deci, existența unei cauze ilicite, care ar afecta soarta actului juridic, potrivit art. 948 C. civ., ceea ce ar fi echivalat cu reaua credință.

Recurenții învederează că tocmai în astfel de situații concrete își are domeniul de aplicare art. 50 alin. (21) din Legea nr. 1/2009, căci dacă și acestea s-ar exclude atunci textul nu ar mai avea aplicare și ar rămâne iluzoriu, ceea ce este inadmisibil.

în speță, mai arată recurenții, au fost respectate condițiile concrete cerute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar cumpărătorul (neglijent/imprudent, conform deciziei irevocabile) nu a cercetat îndeaproape evidențele primăriei și a acceptat doar informațiile date de vânzător, temei ce a fost valorificat drept motiv de nulitate a contractului.

Art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cazurile de fraudă la lege (din intenție) și de cauza ilicită evidentă a contractului, declarată ca atare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce constituie o evidentă rea credință și încălcare a Legii nr. 112/1995.

însă, instanța de apel a făcut aplicarea necritică și mecanică a textului, eliminându-l din dreptul pozitiv, căci în interpretarea dată, norma nu s-ar aplica de plano atunci când cumpărătorul, prin hotărâre irevocabilă, este declarat că nu a fost de bună credință și, ca atare, beneficiază numai de prețul actualizat, deci, și atunci când nu este declarat expres de rea-credință.

Pe de altă parte, lectura selectivă a Hotărârii Raicu din septembrie 2006, prezentată în acțiune, relevă că soluția legală și echitabilă este cea pentru care recurenții au optat, Curtea Europeană acordând fostului chiriaș cumpărător prețul de piața al imobilului cu titlu de despăgubire pentru deposedarea provenită dintr-o hotărâre irevocabilă prin care s-a declarat nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat in circumstanțe similare celor din cauza de față.

Recurenții susțin că prin decizia recurată instanța de apel a obturat total aplicarea textului și a jurisprudenței C.E.D.O., iar pe de altă parte, a acordat o sumă derizorie și total disproporționată, ceea ce atrage încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., text care trebuia aplicat direct, după modelul din cauza Raicu.

Totodată, aceiași recurenți învederează că aplicarea Hotărârii Raicu la speță este obligatorie, aplicarea fiind una directă pentru determinarea fundamentului răspunderii statului și, mai ales, a întinderii valorii de dezdăunare.

în raport cu dezlegarea dată de instanța europeană în această cauză, cât și în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, în speță operează principiul dezdăunării echitabile și integrale la valoarea actuală de piața a imobilului, stabilită pe baza unor probe certe, căci, în cazul privării de proprietate, C.E.D.O. a decis în echitate, ca valoarea de despăgubire trebuie să fie egală cu suma cu care poate fi achiziționat un bun similar pe piață imobiliară, sens în care recurenții citează para. 41 - 46 din Cauza Raicu.

Prin urmare, făcându-se o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pe fond în mod eronat instanța de apel a decis că reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor în cuantumul acordat.

2. Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, prin motivele sale de recurs a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se arată că potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, la nivelul M.E.F. se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a acestor prevederi, care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Recurentul mai arată că acest comision de 1% reținut de unitatea vânzătoare trebuie restituit de aceasta, având în vedere că suma în cauză a intrat în patrimoniul acestei instituții.

De asemenea, art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, dispune: "Comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează și vând apartamente este de 1% din valoarea acestora."

Ca atare, în aprecierea recurentului, rezultă că o parte a prețului realizat din vânzarea bunului preluat de stat fără titlu a fost încasat de unitatea specializată care a efectuat evaluarea și vânzarea, în speță, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, înființată prin HCLM Constanța nr. 332 din 02 august 1996.

în sistemul Legii nr. 112/1995, R.A.E.D.P.P. a acționat în baza unui mandat legal, încasând comisionul cuvenit din vânzare. Anterior vânzării, R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului avea obligația de a analiza situația juridică a imobilului vândut, inclusiv aspectele care ?in de valabilitatea titlului statului, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea.

Cu toate acestea, Ministerul Finanțelor Publice suportă, conform legii, riscul evic?iunii, fiind în situația de a restitui în totalitate prețul actualizat, în condițiile în care acest pre? nu se regăsește în totalitate în patrimoniul său.

Recurentul mai precizează că vânzarea unui bun pentru care statul, astfel cum s-a reținut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu deține un titlu valabil reprezintă o neîndeplinire a mandatului legal în condițiile în care analiza riscului de evicțiune trebuia făcută de unitatea specializată, în speță, R.A.E.D.P.P. Constanța. Ca atare, reținerea comisionului în situația în care evicțiunea subdobânditorului a avut loc nu mai are temei legal.

Pe de altă parte, recurentul pârât arată că îmbogățirea fără just temei este reprezentată de faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără temei juridic.

în speță, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și reclamanți, cu efect retroactiv, ca și când nu ar fi existat niciodată, părțile fiind puse în situația anterioară.

Cu toate acestea, numai Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să restituie foștilor cumpărători prețul actualizat, în acest preț intrând și procentul de 1% din prețul de vânzare ce reprezintă comisionul pe care l-a reținut vânzătoarea R.A.E.D.P.P. Constanța; or, efectele constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și repunerea părților în situația anterioară nu pot fi parțiale și nu pot avea consecințe numai între anumite părți, ci între toate părțile, iar efectele produse fiind totale și ele constau în desființarea retroactivă și repunerea tuturor părților în situația anterioară.

Se mai arată de recurent că întrucât Legea nr. 112/1995, deși prevede deducerea acestui comision de 1% din valoarea de vânzare a imobilelor înstrăinate foștilor chiriași de către societățile/instituțiile abilitate, nu dispune ce se întâmplă în situația în care contractul este declarat nul, lipsind atare dispoziții și din Legea nr. 10/2001, situație în care se va proceda conform dreptului comun cu privire la îmbogățirea fără just temei.

Astfel, în considerarea argumentelor de fapt si de drept prezentate, recurentul pârât solicită admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar, admiterea cererii și în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanța în sensul obligării acesteia la restituirea comisionului de 1 % din prețul actualizat al imobilului.

Pentru termenul de judecată din 14 septembrie 2012, recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice a invocat în scris două motive de ordine publică: a) excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în susținerea căreia s-au prevalat de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 ca și de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, norme care indică Ministerul Finanțelor Publice ca subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; b) excepția prescripției dreptului material la acțiunea privind restituirea prețului actualizat.

în susținerea celei din urmă excepții, recurentul pârât a arătat că reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată la data de 10 noiembrie 2009 prin care au solicitat obligarea sa la plata valorii reale de piață, iar instanțele au acordat prețul reactualizat, soluție care încalcă principiul disponibilității părților în procesul civil (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), întrucât reclamanții nu au formulat nici inițial o astfel de cerere și nici ulterior nu au făcut vreo precizare a cererii în acest sens.

S-a mai arătat de către recurent că, trecând peste acest aspect, cererea privind acordarea prețului actualizat este prescrisă.

Din interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a stabilit că prin "contract desființat" se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care contractul nu a fost anulat, însă s-a admis acțiunea în revendicare.

Pe de altă parte, prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, obligă instanța să distingă între o desființare a contractului cauzată de eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului determinată de eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Analiza întrunirii cerințelor de validitate a contractului trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care contractul a fost desființat.

Or, prin Decizia civilă nr. 6247 din 26 iunie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție (prin care a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 406 din 10 aprilie 2000 a Tribunalului București), cu putere de lucru judecat s-a reținut că reclamanții - cumpărători au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, contractul fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

în consecință, fiind eludate prevederile Legii nr. 112/1995, despăgubirile cuvenite reclamanților constând în prețul actualizat pot fi solicitate pe calea unei acțiuni personale patrimoniale, supusă termenului general de prescripție de 3 ani reglementat de prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958.

Referitor la momentul la care acesta începe să curgă, recurentul pârât susține că sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (2) din același Decret, normă ce acoperă practic atât ipoteza răspunderii contractuale, cât și delictuale (actio de in rem verso, precum cea din speța de față).

Așa fiind, dreptul la acțiune într-o pricină ce are ca temei juridic îmbogățirea fără just temei este momentul la care cel căruia i s-a diminuat patrimoniu a cunoscut sau trebuia să cunoască pe cel care a beneficiat de mărirea patrimoniului său, în speță acest moment fiind cel la care hotărârea prin care reclamanții au fost evinși total de către proprietari a rămas irevocabilă - 26 iunie 2006.

Cum cererea de față a fost promovată la data de 10 noiembrie 2009, rezultă că termenul de prescripție era împlinit.

înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de reclamanți, în timp ce recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi admis, în considerarea motivului de ordine publică invocat de acesta, anume, a excepției prescipției dreptului material la acțiune, potrivit celor ce succed.

Obiectul cererii de față l-a reprezentat pretenția concretă a reclamanților de dezdăunare pentru pierderea proprietății asupra apartamentului situat în Constanța, apartament retrocedat și predat efectiv proprietarilor la 6 august 2007, în urma constatării nulității contractului de vânzare cumpărare al acestora, prin sentința civilă nr. 406/2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1563 din 09 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin Decizia nr. 6274 din 26 iunie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Inițierea acestui demers juridic a fost determinată de adoptarea modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, prin introducerea art. 501 în corpul actului normativ de referință, text care prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restutirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", recurenții reclamanți pretinzând prin cererea de chemare în judecată acordarea prețului de piață al imobilului ("valoarea reală de piață", în termenii cererii cu care instanța a fost învestită).

Cauza acțiunii (causa petendi) este reprezentată de scopul către care se îndreaptă voința celui care reclamă, scop care exprimă și caracterizează voința juridică a acestuia de a afirma pretenția sa în justiție și care este explicat prin împrejurările și motivele ce au determinat partea să acționeze.

Această cauză a acțiunii este diferită de cauza raportului juridic sau a obligației puse în discuție (causa debendi), cea din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formulează pretenția. Causa debendi constituie, totodată, cauza cererii de chemare în judecată, iar nu cauza acțiunii în totalitatea ei.

Prin urmare, cauza cererii de chemare în judecată, ca element al acțiunii civile, este dată de temeiul juridic al acțiunii sau, altfel spus, situația de fapt calificată juridic.

Acest temei juridic al cererii (motivare în drept) constituie una dintre împrejurările de drept asupra cărora judecătorul este îndrituit să exercite rolul activ, date fiind dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd: "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare."

Așa cum rezultă din expozeul prezentei decizii, recurenții reclamanți au invocat ca temei juridic - "dispozițiile art. 948 C. civ., art. 1336, 1337, 1339, 1341, 1344, Legea nr. 1/2009", prevalându-se așadar, în motivarea pretenției lor, atât de dispozițiile dreptului comun, cât și de prevederile legii speciale.

Cele două temeiuri juridice nu pot coexista cu privire la aceeași situație de fapt dedusă judecății, întrucât în virtutea principiului specialia generalibus derogant, incidența legii speciale înlătură aplicabilitatea dreptului comun, astfel încât, temeiul juridic nu poate fi decât alternativ, ținând seama de incidența prioritară a legii speciale.

Aplicarea celor anterior expuse la situația generată de deposedarea chiriașilor cumpărători de imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, presupune că dezdăunarea acestora are loc fie în temeiul legii speciale - art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 (în cazul în care au încheiat contractul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995), fie în baza normelor de drept comun - principiul repunerii în situația anterioară (pentru situația desființării contractului ca urmare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995), ca principiu ce guvernează efectele nulității actului juridic.

Or, dezlegarea chestiunii normei incidente reprezintă tocmai operațiunea de calificare juridică a cererii ce revine instanței de judecată în baza prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., anterior citate.

Deși, astfel cum susține recurentul pârât, principiul disponibilității părților reprezintă o regulă fundamentală a procesului civil, acesta își găsește o legală și legitimă limitare în principiul rolul activ al instanței; în plus, încălcarea ei nu poate fi invocată în recurs decât în termenii art. 304 pct. 5 și 6 C. proc. civ., fiind subsumată cerinței de vătămare a părții raportată la cauza pretinsei neregularități (art. 105 alin. (2) C. proc. civ.); pe de altă parte, celelalte părți (decât cea ale cărei cereri ori apărări au fost au fost denaturate sau excesiv interpretate), nu pot invoca încălcarea principiului disponibilității fără a demonstra pretinsa vătămare.

Față de cele anterior menționate, reiese că încălcarea principiului disponibilității nu constituie un motiv de ordine publică ce poate fi invocat de instanță din oficiu sau de părți în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, recurentul pârât era ținut de a formula această critică în cadrul termenului de motivare a recursului, în condițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., iar nu în condițiile cererii depuse pentru termenul din 14 septembrie 2012 (fila 54 dosar recurs) cu depășirea termenului legal de motivare a căii de atac, după cum avea și obligația de a demonstra propria sa vătămare, iar nu a reclamanților.

Deși simpla constatare a faptului că acesta nu constituie un motiv de ordine publică este suficientă pentru a justifica neanalizarea aceastei critici, instanța de recurs constată că, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul pârât nu era în măsură să justifice vreo vătămare procesuală, de vreme ce încă de la prima instanță s-a valorificat alternativa dreptului comun pentru dezdăunarea reclamanților (preț actualizat, iar nu preț de piață), astfel încât acesta a fost în măsură să își construiască strategia de apărare în raport de această dezlegare dată de instanță; ca atare, primul remediu de invocare a acestei pretinse vătămări de către pârât ar fi fost formularea unor critici în apel cu un atare conținut, ceea ce acesta nu a făcut.

în aplicarea prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere regimul juridic de invocare a acestor excepții procesuale de fond (excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și excepția prescripției dreptului material la acțiune) ce pot fi invocate și direct în recurs, astfel cum recurentul pârât a procedat, înalta Curte constată că acestea trebuie analizate cu prioritate.

în ce privește prima excepție, înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât, deși corect se invocă de către recurent dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, potrivit cărora Ministerului Finanțelor Publice îi revine obligația de restituire fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în această materie, distincția între aceste două subiecte de drept (Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice) nu este una de esență, de vreme ce legiuitorul a indicat în mod expres în cuprinsul normei din legea specială, fondul extrabugetar, cu afectațiune specială și exclusivă, din care urmează a se realiza și executa obligația privind dezdăunarea chiriașilor cumpărători, indiferent de întinderea acestei creanțe, în funcție de vocația concretă a acestora, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

De altfel, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit o veritabilă subrogație legală a persoanei debitorului în acest raport juridic obligațional antrenat de desocotirea părților contractante în temeiul Legii nr. 112/1995, obligație care, potrivit dreptului comun revine părții cocontractante - vânzătorul (fie că este vorba despre răspunderea contractuală pe temeiul evicțiunii, fie că intervine aplicarea principiului restitutio in integrum).

Pentru a se răspunde însă excepției prescripției dreptului material la acțiune (care este invocată de pârât în legătură cu restituirea prețului actualizat), în ordinea de analiză anterior enunțată, înalta Curte este ținută să examineze mai întâi criticile recurenților reclamanți prin care au susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat aplicarea dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, că li s-ar cuveni prețul de piață, iar nu prețul actualizat.

înalta Curte constată că motivele de recurs ale reclamanților sunt nefondate, întrucât, în mod legal curtea de apel a constatat că nu întrunesc cerințele art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Premisele textului menționat sunt următoare: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi “desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, înalta Curte apreciază că “desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex, dar și altele, ce nu interesează speța de față) fiind o cauză de ineficacitate, prin urmare, o specie a genului.

întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă, în contextul acestei norme, nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare.

Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

în același timp, se constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

în plus, înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50 alin. (21) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, este permisă concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:

- Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum și norma îi desemnează pe destinatarii ei.

în cealaltă ipoteză însă - art. 50 alin. (21) coroborat cu art. 501, legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

înalta Curte apreciază că, din acest punct de vedere, nici art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererii privind acordarea prețului de piață, cum corect a statuat instanța de apel.

Așa cum s-a menționat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și recurenții reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută prin sentința civilă nr. 406/2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1563 din 09 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin Decizia nr. 6274 din 26 iunie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nulitatea, ca sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate.

în consecință, cum principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare permite înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un “bun actual" în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei “valori patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime" în sensul jurisprudenței instanței de contencios european.

în plus, deși simpla constatare a inexistenței unui bun (sau alternativei noțiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar a se stabili și existența ingerinței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict au fost interesele a doi particulari, iar nu un interes general și unul individual.

Drept urmare, instanța de apel în mod legal a constatat că în speță nu este incident raționamentul Curți Europene din Cauza Raicu, dată fiind absența bunei credințe a recurenților reclamanți la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare (constatată prin hotărâre irevocabilă), după cum în hotărârea instanței europene "ingerința" a fost constatată ca fiind determinată de existența în dreptul intern a recursului în anulare la îndemâna procurorului general, care astfel, avea posibilitatea de a repune în discuție un litigiu tranșat definitiv printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, litigiu derulat între părți și în cadrul căruia reclamanta fusese constată de bună credință ("Curtea arată că în baza hotărârii definitive din 12 martie 2001, reclamanta și-a văzut recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând-o de bună credință începând cu încheierea contractului de vânzare a apartamentului din 16 octombrie 1997" - par. 38 din Cauza Raicu).

Pe de altă parte, înalta Curte constată că în mod nelegal recurenții reclamanți susțin că prin Decizia civilă nr. 6274 din 26 iunie 2006 a înaltei Curți de Casați și Justiție instanța de recurs, infirmând titlul lor de proprietate nu a constatat reaua lor credință (reținând că "nu se poate susține că au fost de bună credință", ceea ce, în opinia recurenților, nu echivalează cu reținerea relei credințe), deși simpla constatare a eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 este suficientă, în termenii art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a face acest text inaplicabil.

în consecință, înlăturând incidența normei invocate anterior (aplicație particulară în cuprinsul legii speciale a răspunderii contractuale pentru evicțiune reglementate în dreptul comun de art. 1337 și urm. C. civ.), instanța de apel a considerat ca fiind incident principiul repunerii părților în situația anterioară restitutio in integrum, ceea ce dădea reclamanților vocația la restituirea prețului actualizat în condițiile stipulate de art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, iar nu de partea contractantă (municipiul Constanța).

însă, restituirea prețului actualizat poate fi solicitată pe calea unei acțiuni personale patrimoniale, supuse termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat prin art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, depășirea acestui termen fiind invocată de recurentul pârât prin cererea formulată în recurs (fila 54) prin invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Termenul de prescripție curge de la data nașterii dreptului material la acțiune, regulă instituită prin prevederile art. 7 alin. (1) din același Decret (dispozițiile art. 8 nefiind incidente, cum eronat a susținut recurentul pârât), așadar, de la data la care principiul repunerii în situația anterioară era operant, aceasta fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare; aceasta hotărâre este decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6274 din 26 iunie 2006.

Cum cererea de chemare în judecată în prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 10 noiembrie 2009, rezultă că termenul de prescripție s-a împlinit anterior promovării acțiunii (la 26 iunie 2009), recurenții reclamanți neformulând apărări asupra acestei excepții de natură a pune în discuție o eventuală repunere în termenul de prescripție (în condițiile art. 19 alin. (2)) suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție potrivit art. 14 - 16 din Decretul nr. 167/1958 și a impune înaltei Curți luarea în considerare a unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare pentru probatorii asupra acestor incidente privind cursul termenului.

Având în vedere împrejurarea că recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat această excepție procesuală de fond al cărei regim juridic de invocare (excepție absolută fiind) presupune inclusiv posibilitatea invocării ei direct în recurs, se impune evaluarea acestei apărări a pârâtului și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special a celor reținute de instanța europeană în Cauza Vișan contra României din 24 decembrie 2008, cu referire la încălcarea dreptului de acces la instanță (art. 6 par. 1 din Convenție).

Astfel cum reiese din par. 19 din Cauza Vișan: "Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 par. 1 din Convenție de lipsa de acces la o instanță în măsura în care cererea sa privind acordarea de despăgubiri a fost respinsă ca prescrisă în temeiul unei legi ce nu era în vigoare la data la care ea și-a formulat acțiunea."

Pe de altă parte, instanța europeană a mai reținut în par. 25: "Reclamanta a contestat argumentele prezentate de Guvern și a reiterat faptul că art. 504 nu era aplicabil în momentul în care a sesizat instanțele de judecată".

Din perspectiva dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în temeiul cărora înalta Curte a statuat anterior aspra posibilității instanței de a realiza calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, în par. 29 din aceeași Cauză, Curtea europeană a apreciat "Curtea, ca și Guvernul, nu neagă competența instanțelor interne de a determina temeiul legal al unei acțiuni. Totuși, ea observă că, făcând acest lucru în cauza de față, instanțele au analizat acțiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulării acesteia și care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile în materie de răspundere civilă delictuală, în special termene-limită diferite pentru introducerea acțiunii. Așadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislație și să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv."

în sfârșit, în par. 33, instanța europeană concluzionează: "Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să constate că, în analiza acțiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia, instanțele interne au încălcat dreptul reclamantei la o instanță", având loc o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.

Ca atare, înalta Curte reține că nu invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în etapa recursului și admiterea ei au determinat încălcarea dreptului de acces la instanță în Cauza Vișan, ci soluționarea pricinii în temeiul unei norme de drept substanțial care nu era în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, întrucât calificarea cererii potrivit normei noi a atras un regim mai restrictiv în privința termenului de prescripție (18 luni, conform art. 506 alin. (2) C. proc. civ. în contextul cererii calificate de instanță în baza art. 504 C. proc. pen., față de cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 incident în contextul cererii întemeiate de reclamanta însăși pe dispozițiile art. 998 C. civ.).

Or, în speța de față, principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum) este o regulă de drept a cărei incidență a fost luată în discuție încă de la prima instanță, ca urmare a calificării situației de fapt reținute în cauză, iar pe parcursul soluționării pricinii nu a intervenit nicio modificare legislativă de natură a atrage incidența unui alt temei de drept material, principiile care guvernează efectele nulității actului juridic fiind, în mod evident, preexistente și unanim recunoscute în doctrina și jurisprudența anterioare cererii reclamanților.

Totodată, din perspectiva exigențelor jurisprudenței Curții europene, înalta Curte mai constată că regula restitutio in integrum, chiar dacă nu are o consacrare legală expresă, se încadrează în accepțiunea materială a noțiunii de "lege", instanța europeană admițând în mod constant că aceasta nu are doar o accepțiune formală (act normativ adoptat de puterea legiuitoare, valabil pentru dreptul continental), ci și una de ordin material (reguli de drept doctrinare, dublate de o jurisprudență constantă a instanțelor sau de tip infra-legislativ - acte ale unor autorități competente adoptate în exercitarea unor atribuții de legiferare delegate).

O asemenea distincție se regăsește de ex. și în par. 61 din Cauza Bock și Palade contra României din 15 februarie 2007, cauză în care Curtea europeană a făcut o analiză a dreptului de superficie, ca drept real fără consacrare legislativă expresă în dreptul pozitiv românesc, sau în par. 94 din Cauza Păduraru în care se evocă principiul error cummunis facit jus, dar și conceptele de bună credință, vânzare a lucrului altuia, preluare fără titlu valabil, ca reguli de drept în sens material.

în plus, posibilitatea invocării chiar și din oficiu a excepției prescrierii dreptului la acțiune este consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, normă care plasează problema prescripției în categoria excepțiilor absolute, al căror regim de invocare dă vocația nu numai instanței ci și oricăreia dintre părți de a o pune în discuție în orice etapă a procesului, așadar, inclusiv în recurs, precum în speță, normă ce îndeplinește exigențele de accesibilitate, claritate și predictibilitate.

Față de cele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins ca nefondat, iar potrivit art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 306 alin. (3), în aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) corob. cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a admis recursul pârâtului, s-a modificat în parte decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de același pârât împotriva sentinței tribunalului care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii ca prescrise; s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

← ICCJ. Decizia nr. 5654/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5650/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5575/2012. Civil