ICCJ. Decizia nr. 5687/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 07 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 157/3/2008, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții D.C., D.A., Primăria Municipiului București și SC C. SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 14 situat în București, P-ța Mihail Kogălniceanu, format din 2 camere, dependințe, boxă, subsol, vestibul, hol, în suprafața utilă de 90,49 mp. și să fie obligați pârâții să le lase în deplina proprietate si liniștita posesie imobilul.
La data de 14 februarie 2008, pârâții D.C. și D.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului în litigiu, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește cererea în revendicare a apartamentului și excepția lipsei de interes legitim al cererii în revendicare.
Pârâții D.C. și D.A. au formulat și o cerere de chemare în garanție a Municipiului București, reprezentat prin Primarul General, a Ministerului Economiei și Finanțelor și a SC C. SA
Pârâtul Municipiul București a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, arătând că, în condițiile Legii nr. 112/1995 și a H.G. nr. 20/1996, republicată, sumele obținute din vânzarea imobilului în litigiu nu au fost însușite de acesta, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția chematului în garanție.
Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat lipsa calității procesuale pasive, și a formulat o cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat obligarea SC C. SA la restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 06 decembrie 1996.
La data de 27 decembrie 2008 a decedat pârâtul D.C., astfel că la termenul din 05 mai 2010 s-a constatat că a intervenit transmisiunea calității procesuale pasive către pârâta D.A.
Prin sentința civilă nr. 709 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D., ca neîntemeiată; a respins acțiunea, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D., ca lipsită de obiect; a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Municipiul București, prin Primarul General, ca lipsită de obiect și a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca lipsită de obiect.
Prima instanță a reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 06 octombrie 1939 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numitul P.I. a dobândit dreptul asupra imobilului situat în București, Bd. Elisabeta (Piața Kogălniceanu), compus din teren și construcție formată din subsol, parter, 3 etaje și mansardă.
Imobilul la care se referă actul de vânzare - cumpărare a purtat ulterior numărul 3 pe strada Piața Mihail Kogălniceanu nr. 3, sector 5, imobil care a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la P.I.
Prin contractul de vânzare - cumpărare din 06 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, a înstrăinat pârâtei D.A. și soțului acesteia, D.C., apartamentul nr. 14 din imobilul situat în București, str. Piața Kogălniceanu, sector 5, compus din vestibul, hol, 2 camere și dependințe la etajul 3 și cameră de serviciu, boxă la subsol, în suprafață utilă de 90,49 mp.
Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001.
Astfel, tribunalul a constatat că pârâta a fost de bună - credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, în favoarea sa operând prezumția consacrată de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamanți.
Tribunalul a mai constatat că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenției, având în vedere că prin sentința civilă nr. 5416 din 13 noiembrie 2003 Judecătoriei Sectorului 5 București, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 21115/2006 a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza Legii nr. 112/1995. (vezi hotărârea Raicu contra României).
In ceea ce privește cererea reclamanților de a se constata nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a reținut că această chestiune are caracter de motivare în fapt a cererii principale privind revendicarea imobilului. De altfel, constatarea pe care reclamanții o urmăresc se constituie într-o chestiune ce se analizează în cadrul acțiunii în revendicare, indiferent de formularea sau nu a unei asemenea cereri care nu și-ar găsi nicio justificare și ar fi lipsită de interes dacă ar lipsi scopul restituirii (revendicării) imobilului.
împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamanții P.D.A., P.I.R., T.A.M., G. (fostă N.) O.C., C.A.G.
Prin decizia civilă nr. 703/ A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este corectă pentru că respectă dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a bunului dacă chiriașii au cumpărat cu bună-credință, respectând dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Făcând referire la recursul în interesul legii prin care Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în măsura în care poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții speciale ale legii.
Reținând că există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în privește neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a bunului în natură ca "bun actual", Curtea a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare, deoarece reclamanții au dreptul de a obține o despăgubire, dar nu au dreptul de a obține restituirea în natură deoarece nu dețin un bun actual, în sensul de bun cu privire la care instanțele au dispus prin hotărâre judecătorească definitivă restituirea către reclamant (cauza Atanasiu contra României).
Ineficienta mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu va fi sancționată prin transformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, (drept care, într-adevăr, prin aplicarea directă a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv), într-un drept de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.
împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.D.A., P.I.R., T.A.M., N.O.C., C.A.G. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța nu a soluționat în niciun fel specificul speței, trecând cu ușurință și peste faptul că această acțiune este generată de o gravă atingere a securității raporturilor juridice.
Recurenții-reclamanți sunt proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de proprietate ca urmare a nevalabilității transferului de proprietate către stat.
Pe de altă parte principiul proprietății aparente, cât și buna credință și deci art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului intimatei-pârâte și făcând astfel posibilă compararea de titluri.
Dispozițiile art. 480 C. civ. au menirea de a apăra dreptul de proprietate privat și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia, astfel încât trebuie aplicate criteriile de preferabilitate menționate aici, urmând a se avea în vedere că titlul reclamanților este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar și nu a fost preluat niciodată de către stat. Ori, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, această lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparare rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.
Deoarece preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv, nu a operat niciodată pierderea dreptului de proprietate de către fostul proprietar.
Nu se poate susține în contraargumentare că această expropriere a proprietarului deposedat de statul comunist nu operează, întrucât acesta ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri consacrat de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Acest drept la despăgubiri - drept de creanță, este un drept distinct de însuși dreptul de proprietate - drept real, care se exercită direct asupra bunului. Substituirea dreptului de proprietate ca drept real cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă întocmai o expropriere și este chiar definiția exproprierii dată de Constituția României, adică lipsirea de dreptul de proprietate ca drept real și acordarea în schimb a unei compensații bănești sau de altă natură.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de 7 ianuarie 2008, dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care reglementează modalitatea de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1944 - 22 decembrie 1989, în categoria cărora se include și imobilul ( apartament) în litigiu care a fost preluat de statul român în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Reclamanții invocă în favoarea lor, ca titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor, P.I., la 6 octombrie 1939 și dispozițiile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, încă în vigoare la momentul introducerii acțiunii, potrivit cu care "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Aceștia nu au invocat că ar deține vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în natură către ei.
Pe de altă parte, pârâții se întemeiază în dovedirea dreptului lor de proprietate pe contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, considerat ca valabil de instanță prin respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute prin sentința civilă nr. 5416/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, menținută în căile de atac.
Păstrarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare de către instanța de apel s-a datorat atât prevederilor art. 18 lit. c) ale Legii nr. 10/2001, în raport de care s-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului nu poate fi considerată ca o expropriere care ar avea loc sub imperiul actualei Constituții, cât și a absenței în patrimoniul reclamanților a unui "bun actual" în sensul stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, adică a unei hotărâri judecătorești prin care să fie dispusă restituirea în natură a imobilului către reclamanți. Instanța de apel a considerat și că ineficienta mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin crearea unor drepturi care nu se regăsesc în legea internă.
Recurenții invocă greșita aplicare a art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, faptul că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, că procedura greoaie a Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cât și împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu pot conduce la o reparare rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat, această reparare putându-se realiza doar prin restituirea în natură a bunului.
Aceste critici sunt parțial fondate.
întrucât prin sentința civilă nr. 5416/2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București a fost respinsă acțiunea având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate al pârâților, astfel încât titlul acestora s-a consolidat, prevederile art. 46 ale Legii nr. 10/2001, care au stat la baza soluționării acestei cauze, nu mai au relevantă în acțiunea în revendicare, de esența căreia este existenta unor titluri valabile, necontestate, în favoarea ambelor părți.
însă acest considerent nu este menit să schimbe soluția în cauză, tocmai față de cele afirmate anterior sub aspectul necontestării faptului că ambele părți au dovedit existența unui titlu de proprietate.
Trecând la verificarea modului în care a avut loc soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, înalta Curte constată că în mod corect s-a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate menționate în legea specială, Legea nr. 10/2001, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, care înlătură de la aplicare regulile de comparare recunoscute în dreptul comun, adică în Codul civil, pe care recurenții le invocă.
Un astfel de criteriu de preferabilitate este cel menționat în art. 18 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, acest din urmă aspect fiind dovedit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5416/1996 a Judecătoriei Sectorului 5 București.
Nu poate fi primită critica recurenților potrivit cu care substituirea dreptului de proprietate ca drept real cu un drept de creanță ar reprezenta o expropriere, în sensul reglementat în Constituția actuală a României, adică lipsirea de dreptul de proprietate ca drept real și acordarea în schimb a unei compensații bănești sau de altă natură.
Această concluzie se impune câtă vreme posibilitatea statului de a alege măsurile legislative pentru repararea prejudiciilor aduse foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunurilor lor, este recunoscută chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că "fiecare stat are dreptul de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general" (cauza Bone împotriva României, parag. 12).
De asemenea, corecta aplicare a legii speciale în considerarea principiului specialia generalibus derogant, nu poate constitui un argument pertinent pentru invocarea încălcării securității raporturilor juridice, astfel cum consideră recurenții.
Repararea prejudiciului pe care îl invocă nu se poate realiza decât în conformitate cu prevederile legii interne, iar împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează nu constituie un argument pentru acordarea unor măsuri reparatorii cu încălcarea prevederilor acestei legi.
Posibilitatea înlăturării legii interne prin aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, atunci când aceasta contravine prevederilor internaționale, stabilită în art. 20 alin. (2) din Constituția României, există numai atunci când se dovedesc astfel de contradicții, însă reclamanții nu invocă o contrarietate a Legii nr. 10/2001 cu Convenția, ci lipsa unui mecanism eficient de punere în aplicare a hotărârilor judecătorești prin care se finalizează procedura judiciară, deci care privesc faza de executare. Deși această ultimă fază este componentă a noțiunii de proces, totuși remedierea acestor disfuncționalități, întrucât țin de executare și nu de aplicarea legii, nu se poate realiza decât prin măsuri legislative, altfel încât puterea judecătorească să nu se substituie puterii legislative.
Astfel fiind, înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt dovedită în cauză, motivul de recurs invocat, cel prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind incident în cauză.
Pentru argumentele expuse anterior și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5745/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5638/2012. Civil → |
|---|
