ICCJ. Decizia nr. 5638/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 40024/3/20 noiembrie 2006, reclamantul D.G. a chemat în judecată pârâții, SC A.B., Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, B.T., O.S.I.M., Guvernul României, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, solicitând:

1. anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea Statului Român din cererea de acordarea brevetului de invenție nr. 148288 din 22 august 1991 (declarația de cesiune);

2. anularea în parte a brevetului de invenție nr. 109161/C/1996, în sensul anulării mențiunii 72 privind calitatea de inventator a lui B.T., care nu a avut nicio contribuție inventivă la realizarea invenției;

3. acordarea drepturilor bănești cuvenite reclamantului conform art. 37 din Legea nr. 64/1991, urmând a se stabili o cotă de contribuție majoritară a reclamantului conform raportului său la realizarea invenției sau a i se acordare integral drepturile cuvenite colectivului de inventatori, în urma renunțării acestora în favoarea reclamantului;

4. acordarea unei licențe obligatorii pentru instalația de stins incendii cu jet de gaze adaptabile pe autoșasiu, întrucât titularul de brevet s-a dovedit inactiv, dacă interesul public justifică folosirea acestei invenții;

5. obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

în motivarea cererii, reclamantul a arătat, în ce privește primul capăt de cerere, că semnătura de pe declarația de cesiune nu îi aparține, iar el nu a încheiat vreodată cu titularul de brevet un act de transmisiune a drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorului.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, s-a arătat că B.T. nu a avut niciun aport inventiv, fiind șeful comandamentului pompierilor.

în motivarea celui de-al treilea capăt de cerere, același reclamant a învederat că obiectul invenției poate fi considerat divizibil, iar aportul reclamantului este majoritar și, deci, esențial în toate fazele de realizare a invenției.

Referitor la cel de-al patrulea capăt de cerere, s-a arătat că din corespondența purtată cu pârâtul I.G.S.U., rezultă că invenția a fost folosită, neexistând niciun act juridic încheiat între titularul de brevet și pârâtul menționat cu privire la exploatarea invenției, ceea ce pune problema unei licențe obligatorii.

în drept, au fost invocate prevederile art. 32, 33, 36, 37, 40, 47, 48, 55, 57 și 60 din Legea nr. 64/1991.

Prin întâmpinarea formulată la 15 decembrie 2006, pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de prevederile art. 48 și 62 din Legea nr. 64/1991 și excepția lipsei calității procesuale pasive în ce-l privește, motivat de faptul că potrivit art. 5 și 37 din lege, un litigiu se poate naște doar între inventator și titularul brevetului de invenție, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată la 21 decembrie 2006, pârâtul O.S.I.M. a solicitat respingerea acțiunii ca lipsită de obiect, motivat de faptul că titularul SC A. SA a fost decăzut, începând cu data de 23 august 2002, pentru neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru capetele 1 și 2 de cerere și ca neîntemeiată pentru capătul 5 de cerere. A arătat că declarația de cesiune nu poate fi anulată deoarece solicitantul cererii de brevet a clasificat invenția ca fiind secret de stat, fiind astfel aplicabile prevederile art. 61- 64 din Legea nr. 62/1974. Pe capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri bănești, O.S.I.M. nu are calitate procesuală pasivă.

Și pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, la 21 decembrie 2006, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că între executiv și reclamant nu există un raport juridic de drept material care să poată fi transpus într-un raport de drept procesual, eventualele litigii cu caracter patrimonial, putându-se naște doar între inventator și titularul brevetului, potrivit art. 5 și 37 din Legea nr. 64/1991.

La rândul său, pârâta SC A. SA a formulat întâmpinare, la 19 februarie 2007, prin care a arătat că a procedat la informarea inventatorilor cu privire la intenția sa de renunțare la brevet, astfel încât capetele 1, 2, 4 și 5 de cerere rămân fără obiect. în ce privește capătul trei de cerere, a solicitat respingerea acestei cereri ca nefondate, față de SC A. SA, întrucât aceasta nu a utilizat invenția și nu există efecte economice care să poată fi cuantificate în bani.

Prin cererea formulată la 22 martie 2007, reclamantul a renunțat la judecata capătului doi de cerere.

Ulterior, la data de 11 octombrie 2007 reclamantul a depus o precizare la cererea introductivă solicitând:

1. obligarea pârâtei SC A.B. SA, la plata taxelor legale de menține și revalidare brevetului de invenție, până la data decăderii acesteia publicată în B.O.P.I. nr. 9/2006;

2. calcularea drepturilor bănești ce i se cuvin, în conformitate cu art. 37 din Legea nr. 64/1991 și Cap. V Secțiunea I din Regulamentul din 18 aprilie 2003 și obligarea pârâtului Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, care a folosit această invenție, să-i plătească aceste drepturi;

3. în eventualitatea în care brevetul de invenție nu va fi revalidat, obligarea pârâtului SC A.B. SA, să plătească despăgubiri reprezentând drepturile cuvenite inventatorilor dacă brevetul era valid.

Prin încheierea de la termenul din 6 decembrie 2007, Tribunalul a admis excepția tardivității cererii completatoare și precizatoare sub aspectul capetelor unu și trei din cerere, în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 460 din 02 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii, excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 de cerere, excepția prescripției în ce privește capătul 1 de cerere; a admis excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita despăgubiri bănești și a respins ca prescris capătul 3 de cerere; a admis excepția lipsei de interes în cererile de anulare a cesiunii drepturilor reclamantei în favoarea Statului Român și de acordare a unei licenței obligatorii și a respins capetele 1 și 4 de cerere ca lipsite de interes; a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului 2 de cerere având ca obiect anularea în parte a brevetului privind calitatea de inventator a lui B.T.

Analizând excepția lipsei de obiect al acțiunii, tribunalul a constatat că pârâta SC A. SA a motivat această excepție prin posibilitatea soluționării amiabile a litigiului, urmare a informării făcute de acest pârât, cu privire la intenția sa de renunțare la brevet, înțelegere amiabilă care nu a survenit însă.

Sub un alt aspect, pârâtul O.S.I.M. a invocat posibilitatea titularului de a solicita revalidarea brevetului de invenție înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 37 din Legea nr. 64/1991. Instanța a reținut însă că posibilitatea reclamantului de a solicita revalidarea brevetului, nu lipsește acțiunea de obiect, ci doar lipsește de interes cel de-al patrulea capăt de cerere.

Astfel, acest capăt de cerere are ca obiect acordarea unei licențe obligatorii pentru invenția ce formează obiectul brevetului, însă, față de decăderea titularului de brevet din drepturile conferite de acesta, care deschide reclamantului căile prevăzute de art. 37 și 38 din lege, prin acest capăt de cerere reclamantul nu mai obține niciun folos practic.

în ce privește excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, având ca obiect anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea Statului Român, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reținând că reclamantul a solicitat anularea declarației de cesiune motivat de inexistența consimțământului său în acest sens, întrucât semnătura de pe declarația de cesiune nu ar fi fost executată de acesta.

Argumentele pârâtului O.S.I.M. legate de aplicabilitatea art. 61 și 64 din Legea nr. 62/1974 nu privesc admisibilitatea acțiunii, ci aspecte de fond ale acesteia, respectiv, dacă era necesar consimțământul reclamantului ori cesiunea în favoarea Statului opera în temeiul legii.

Și excepția inadmisibilității capătului doi de cerere, având ca obiect anularea în parte a brevetului cu privire la calitatea de inventator a pârâtului B.T., a fost găsită neîntemeiată, reținând că aceasta are ca temei dispozițiile art. 3, 4 și 63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, acțiunea în anulare nefiind limitată la incidența condițiilor de fond reglementate de art. 7 și 8 din Legea nr. 64/1991.

în ceea ce privește excepția prescripției, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cu referire la primul capăt de cerere, deoarece o astfel de cerere poate fi formulată pe toată durata de valabilitate a brevetului, nefiind aplicabile dispozițiile invocate de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, s-a reținut că reclamantul a renunțat la judecata acestuia prin precizarea depusă la 22 martie 2007, renunțare de care s-a luat act în încheierea de la același termen, astfel încât, cererea cu acest obiect nu a mai fost analizată.

Potrivit celor arătate anterior, și cel de-al patrulea capăt de cerere a fost considerat lipsit de interes, astfel încât excepția prescripției nu a mai fost analizată cu privire la acesta.

în ce privește însă cererea având ca obiect obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite reclamantului, tribunalul a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată.

Astfel, tribunalul a constatat că cererea de acordare a brevetului de invenție a fost depusă la 22 august 1991, sub imperiul Legii nr. 62/1974, iar brevetul de invenție nr. 109161 a fost publicat în B.O.P.I. nr. 4 din 30 aprilie 1996.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 64/1991, brevetul menționat a fost eliberat în conformitate cu prevederile noii legi, respectiv, ale Legii nr. 64/1991, acestea aplicându-se și cererilor formulate în condițiile Legii nr. 62/1974.

Prin urmare, s-a apreciat că soluționarea pretențiilor reclamantului este supusă dispozițiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, se negociază între inventatori și unitatea care a aplicat invenția.

în privința acestor drepturi însă, sunt aplicabile prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea împotriva unității care a aplicat invenția în caz de neînțelegere dintre părți deschisă de art. 63 din lege, fiind prescriptibilă în termenul de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 7 din Decret de la data nașterii dreptului, cel mai târziu de la data publicării brevetului de invenție 30 aprilie 1996. Or, la data formulării acțiunii - 20 noiembrie 2006, acest termen era împlinit.

Reclamantul a arătat că excepția prescripției este neîntemeiată în raport de prevederile Legii nr. 214 din 24 octombrie 2008, pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Analizând această apărare a reclamantului, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile acestui act normativ, întrucât domeniul de aplicare stabilit prin art. 1 pct. 1 cuprinde situația titularilor de drepturi de proprietate industrială protejate prin brevete de invenție acordate de statul român, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.

Or, în speță brevetul de invenție a fost acordat ulterior perioadei menționate, în temeiul Legii nr. 64/1991, astfel că, dispozițiile aplicabile sunt cele ale art. 71 alin. (3) din acest act normativ.

în consecință, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului pentru formularea cererii de acordarea despăgubirilor bănești.

Urmare a admiterii a acestei excepții, tribunalul a constatat că petitul 1 de cerere rămâne lipsit de interes întrucât și în măsura în care s-ar dispune anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea statului român, aceasta nu ar aduce reclamantului niciun folos practic dată fiind stingerea prin prescripție a dreptului său la acțiune pentru obținerea drepturilor bănești cuvenite în calitate de inventator.

Față de soluționarea acestor excepții, cu consecința respingerii capetelor unu și patru de cerere ca lipsite de interes, capătului trei de cerere ca prescris și de renunțarea reclamantului la capătul doi de cerere, nu s-a mai impus analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D.G., criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie, astfel că a solicitat desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin Decizia civilă nr. 177/ A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din data de 29 aprilie 2010, instanța de apel a dispus, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, invocată de apelantul reclamant, dispunând totodată, în temeiul art. 29 alin. (5) din același act normativ, suspendarea judecării apelului.

Excepția de neconstituționalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 213 din 15 februarie 2011 a Curții Constituționale, pricina fiind repusă pe rol la data de 25 martie 2011.

Prin încheierea de ședință din data de 16 mai 2011, Curtea de apel a respins cererea apelantului reclamant privind formularea unor întrebări preliminare către Curtea Europeană de Justiție, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în acea încheiere.

în ce privește criticile formulate prin motivele de apel, instanța a reținut următoarele:

Față de împrejurarea că prima instanță a soluționat cererea complexă a reclamantului prin admiterea mai multor excepții, față de diferitele capete de cerere formulate, curtea de apel a constatat că, în raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., în forma în vigoare la data formulării căii de atac (06 aprilie 2009), singurele critici ce pot fi analizate sunt cele care privesc greșita soluționare a excepțiilor, urmând ca, în ipoteza temeiniciei acestor critici, să se procedeze la examinarea fondului în rejudecarea de către prima instanță a cauzei.

Astfel, apelantul reclamant a considerat că prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 erau aplicabile în speță pentru argumentul că invenția a fost creată și exploatată anterior anului 1989 și, în consecință, intră în sfera de reglementare a textului menționat.

Instanța de apel a constatat însă că dispoziția la care s-a făcut anterior referire, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008 (intrată în vigoare pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță), prevede că: "Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane: (.) c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia."

Din conținutul textului reprodus mai sus, instanța de apel a apreciat că, pentru determinarea sferei sale de aplicare, are relevanță data acordării brevetului și a deținerii drepturilor izvorâte din acesta, iar nu data la care invenția în sine a fost creată de autor și nici perioada în care a fost exploatată de stat, anterior brevetării.

O altă interpretare a normei, precum cea din susținerile reclamantului apelant, nu este conformă cu regulile de interpretare a legii, deoarece ar avea în vedere un criteriu relativ, cum ar fi data la care invenția a fost concepută.

în consecință, instanța de apel a stabilit că această normă nu este incidentă speței, motiv pentru care a înlăturat critica având acest obiect.

Pe de altă parte, de vreme ce situația reclamantului nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 modificată, curtea de apel a constatat că acesta nu se poate prevala de dispozițiile reparatorii ale acestui act normativ, iar pretenția la despăgubiri pentru utilizarea fără drept a invenției sale, este guvernată de regulile de drept comun, respectiv, ale Legii nr. 64/1991.

în aceste condiții, s-a apreciat că în mod judicios a reținut prima instanță că drepturile inventatorului sunt supuse, în lipsă de dispoziție specială, prevederilor de drept comun referitoare la prescripție din art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani începând să curgă cel mai târziu de la data publicării decretului (când și autorul avea posibilitatea de a lua cunoștință despre existența sa, făcută publică) și s-a împlinit la data de 30 aprilie 1999, înaintea sesizării instanței.

Deși s-a considerat că este un aspect nerelevant pentru legalitatea sentinței, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod greșit aplicabilitatea prevederilor art. 71 din Legea nr. 64/1991, deoarece textul prevede în mod cumulativ condițiile ca invențiile să fi fost "brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare prezentei legi (Legea nr. 64/1991)".

Or, de vreme ce s-a reținut deja că în speță invenția a fost brevetată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, în anul 1996, rezultă că această prevedere legală nu era aplicabilă speței.

Cu toate acestea, a mai apreciat instanța de apel legalitatea soluției se confirmă, deoarece apelantului reclamant îi erau aplicabile prevederile privind drepturile inventatorilor ale Legii nr. 64/1991, pe care era ținut însă a le valorifica în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani, împlinit cu mult înainte de data formulării cererii de chemare în judecată.

Constatând că celelalte critici ale apelantului vizează temeinicia cererii sale, excluse de la analiză conform celor mai sus arătate, precum și că celelalte dispoziții ale instanței, inclusiv cea referitoare la excepția admisă a lipsei de interes, nu au fost criticate prin apel, curtea a respins apelul ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.

în termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține nelegala dezlegare dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, învederând greșita aplicarea a dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, modificată prin Legea 214/2008, dar și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008 care prevede că "orice termene de prescripție și orice formalități încep sa curgă de la intrarea în vigoare a legii."

Incidența actului normativ adoptat pe parcursul soluționării cauzei a fost invocată de recurentul reclamant în precizarea de acțiune depusă la termenul din 12 martie 2009 în fața primei instanțe.

Legea reparatorie adoptată în anul 2008 nu se referă numai la invenții brevetate până la 22 decembrie 1989, astfel cum susține intimata pârâtă, iar pentru deslușirea intenției legiuitorului cu privire la scopul acestui act normativ, recurentul face trimitere și citează din expunerea de motive a legii.

în cazul în care instanța de recurs va aprecia că Legea nr. 214/2008 este inaplicabilă, recurentul solicită a se face aplicarea Directivei nr. 2004/48 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 care prevede:

"Statele membre prevăd măsuri, proceduri și mijloace de reparație pe necesare pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate. Aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparate trebuie să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în mod inutil sau costisitoare, ori să presupună termene nerezonabile sau să atragă întârzieri nejustificate. Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie, de asemenea, eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate, astfel încât să se evite crearea unor obstacole și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive."

în consecință, recurentul solicită a se dispune admiterea recursului în baza principiilor efectului direct, condiționat și restrâns al directivelor (în sensul că acestea se aplică dacă nu au fost transpuse în practică sau aplicate greșit în termenul stabilit) și principiilor menționate în preambulul O.U.G. nr. 100/2005, întrucât accesul la justiție - trebuie să fie efectiv, iar procedurile judiciare reparatorii nu trebuie să constituie o piedică în încercarea de a apela la justiție.

Recurentul mai invocă și dispozițiile art. 41 din Constituție referitoare la garantarea dreptului de proprietate, care trebuie să se bucure de toate garanțiile adecvate, prevederile fostului art. 63 din Tratatul CE, înlocuit de art. 78 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și art. 17 alin. (2) din Tratat care prevede expres: "Proprietatea intelectuală este protejată", precum și pe principiul priorității dreptului comunitar (conform jurisprudenței comunitare Hotărârea Simmenthal, CJCE).

Dacă se va considera că noua reglementare nu asigură o protecție echitabilă inventatorilor ale căror drepturi s-au născut în temeiul Legii nr. 62/1974, și care, în timpul perioadei comuniste represive, au contribuit substanțial, esențial la progresul societății, industriei, etc., fără a fi recompensați, iar invenția, deși exista, a fost brevetată ulterior, cu încălcarea drepturilor titularului de brevet, recurentul susține că îi este negat dreptul la un proces echitabil în România.

Toate susținerile sale referitoare la folosirea invenției înainte de brevetare, încălcarea drepturilor sale în calitate de inventator nu au fost reținute de instanțele de fond, cu toate că acestea constituie, potrivit noii reglementări, fapte de încălcare a acestor drepturi, care justifică atât aplicarea acesteia, cât și calitatea procesuală pârâților; mai mult decât atât, i s-au respins de instanțele de anterioare toate cererile de probe care vizau lămurirea situației de fapt.

Prin urmare, nu s-a soluționat fondul pricinii, ci s-a admis o excepție peremptorie care este potrivnică tocmai scopului declarat al noii reglementări, indemnizarea echitabilă a tuturor inventatorilor ale căror drepturi s-au născut în perioada comunistă.

în termen legal, intimatul O.S.I.M. a depus întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate, iar intimata pârâtă SC A. SA a depus concluzii scrise.

Recursul formulat este fondat, pentru cele ce urmează.

Potrivit celor reținute de instanțele de fond, obiectul pricinii de față este unul complex, recurentul reclamant formulând mai multe capete de cerere, însă, principala pretenție a acestuia este cea prin care a solicitat despăgubiri decurgând din calitatea de inventator menționată ca atare în brevetul de invenție nr. 109161/C/1996, emis în favoarea intimatei pârâte SC A. SA Bacău, invenție ce are ca obiect "Instalație de stins incendii, cu jet de gaze, adaptabilă pe autoșasiu."

Deși inițial această cerere a reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 37 din Legea 64/1991, ulterior, pe parcursul soluționării cauzei la prima instanță, fiind adoptată Legea nr. 214/2008 de modificare a O.U.G. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005, reclamantul a procedat la invocarea acestui nou temei juridic, anume, art. 4 lit. c) din actul normativ menționat, precizare realizată prin cererea depusă la fila 96, vol. II, dosar primă instanță, din data de 12 martie 2009, astfel cum corect se indică prin memoriul de recurs.

Soluția primei instanțe cu privire la inaplicabilitatea acestei norme la situația de fapt dedusă judecății a fost confirmată de curtea de apel.

Astfel, pentru a se reține incidența art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, republ. cu modificări, era necesară constatarea întrunirii cumulative a premiselor lui; dintre acestea, tribunalul a constatat că textul nu este incident întrucât, în speță, deși pretențiile reclamantului se întemeiază pe un brevet cu o dată a depozitului național reglementar anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 (cererea de brevet fiind depusă sub imperiul Legii nr. 62/1974, la 22 august 1991), acesta a fost emis în baza prevederilor legii noi, Legea nr. 64/1991 (respectiv, la 30 aprilie 1996), având în vedere dispozițiile art. 70 din acest act normativ: "Cererile de brevet de invenție înregistrate la O.S.I.M. în condițiile Legii nr. 62/1974, pentru care nu s-a luat o hotărâre de admitere sau respingere, se soluționează potrivit prevederilor prezentei legi."

Cu toate că în ordinea de analiză corectă a cerințelor de incidență a textului era prioritară verificarea cu privire la însușirea reclamantului de a fi titular de drepturi de proprietate industrială (în situația în care acesta nu este titular de brevet, calitate ce aparținea intimatei pârâte SC A. SA, în timp ce reclamantul era unul dintre inventatori), precizare necesară doar pentru rigoarea raționamentului juridic, instanța de fond a constatat că titlul de protecție nu a fost deținut în perioada de referință a normei analizate - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, condiție ce presupunea ca durata protecției să fie plasată oricând în decursul acestui interval.

Cum constatarea neîntrunirii unei singure cerințe dintre cele ce decurg din art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005 este suficientă pentru a fi înlăturat textul de la aplicare, înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat sentința din acest punct de vedere.

Consecutive incidenței acestui text, erau dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008 care prevedeau în favoarea destinatarilor normei de la art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005 (categorie în care recurentul nu se încadrează) o repunere în termenul de prescipție pentru formulare a acțiunilor prin care se tinde la "valorificarea drepturilor lor, ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945."

Or, astfel cum corect au stabilit instanțele de fond, recurentul reclamant nu este în situația de a se prevala în mod valabil de art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, astfel că excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea sa de despăgubiri (al treilea capăt de cerere) nu putea fi înlăturată ca efect al repunerii în termen.

Pe lângă această consecință, înlăturarea dispozițiilor legii speciale (O.U.G. 100/2005, fiind un atare act normativ), a impus instanțelor analizarea cererii menționate în baza dreptului comun în materie, dat fiind principiul generalia specialibus non derogant, atât din punct de vedere al normelor de drept substanțial - Legea nr. 64/1991 (lato sensu), cât și din punct de vedere procedural, în soluționarea excepției procesuale de fond a prescripției dreptului material la acțiune, sancțiune de drept material.

Date fiind prevederile art. 63 din Legea nr. 64/1991, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantului trebuie analizate, în temeiul art. 71 alin. (3) din același act normativ, constatându-se însă că acțiunea personală patrimonială a reclamantului este prescrisă, față de dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958; în aplicarea prevederilor art. 7 din Decret, s-a apreciat că dreptul la acțiune s-a născut la data publicării brevetului - 30 aprilie 1996; ca atare, reținându-se că acțiunea a fost formulată la 20 noiembrie 2006, acest capăt de cerere în despăgubiri a fost respins ca prescris.

Curtea de apel a apreciat însă că nu sunt întrunite dispozițiile art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 care prevăd că "Drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția".

Astfel, s-a constatat că această normă presupune, la rândul său, întrunirea unor condiții cumulative, și anume: să fie vorba despre o invenție brevetată, aplicată și nerecompensată (total sau parțial), înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991; cum invenția din speță a fost brevetată în anul 1996, așadar, ulterior actului normativ de referință, în mod legal instanța de apel a înlăturat de la aplicare și această normă.

Asupra acestui aspect, curtea de apel a concluzionat că greșit tribunalul a reținut incidența art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, calificând însă această împrejurare ca fiind una fără relevanță.

Or, de vreme ce art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005 (invocat de reclamant) și art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (reținut de prima instanță) au fost înlăturate de la aplicare, instanța de apel era ținută să indice în cuprinsul motivării deciziei, temeiul juridic incident la speță în raport cu cererea în despăgubiri a reclamantului și să demonstreze eventuala împlinire a termenului de prescripție în raport cu noul temei juridic identificat în apel, în exercitarea legală de instanță a atribuțiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Calificarea unei cereri deduse judecății și stabilirea temeiului juridic incident intră în competența instanței de judecată, fie că se realizează o încadrare a cererii cu care este învestită (în absența unui temei juridic invocat de partea însăși), fie că se realizează o recalificare a cererii făcute de parte ori atunci când se cenzurează o hotărâre judecătorească în cadrul soluționării unei căi de atac.

înalta Curte apreciază că instanța de apel nu putea confirma excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a încadra cererea în drept, necesitate determinată de înlăturarea temeiului reținut de instanța anterioară, pentru că excepția prescripției dreptului material la acțiune presupune raportarea sa la dreptul personal patrimonial afirmat prin formularea cererii, drept prescriptibil, prin ipoteză.

în aceste condiții, instanța de recurs constată că nu poate fi realizat controlul de legalitate sub aspectul sancțiunii prescripției, fiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; în plus, absența încadrării cererii în dispozițiile Legii nr. 64/1991 a determinat instanței de apel confirmarea formală a excepției reținute de tribunal, astfel că, aceeași constatare conduce și la reținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind întrunite rigorile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

înalta Curte va înlătura însă criticile recurentului privind efectul direct al Directivei nr. 2004/48 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că prin O.U.G. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 și modificată prin Legea nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanță.

Față de cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

← ICCJ. Decizia nr. 5687/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5654/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5638/2012. Civil