ICCJ. Decizia nr. 58/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 58/2012
Dosar nr. 38236/3/2008
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 22 mai 2008, reclamanţii P.M., P.R. şi U.D.V. au chemat în judecată pârâtul S.R.I., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liberă posesie, terenul în suprafaţă de 1696 m.p. situat în comuna Snagov, judeţul Ilfov, aflat în administrarea pârâtului.
Ulterior, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a M.E.F., în calitate de proprietar al terenului, mai exact, în calitate de reprezentant al statului.
Prin sentinţa civilă nr. 139904 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că funcţionează excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de un litigiu anterior, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1618 din 18 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Astfel, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată formulată la 07 noiembrie 2005 înregistrată sub nr. 36227/3/2005, reclamanţii P.M., P.R. şi U.D.V. au chemat în judecată pârâtul S.R.I., solicitând să se dispună restituirea terenului în suprafaţă de 2.000 m.p., situat în comuna Snagov, judeţul Ilfov, aflat în administrarea pârâtului. Cererea a fost întemeiată de reclamanţi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1618 din 18 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că prin notificarea nr. 760 din 14 februarie 2002 reclamanţii au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului format din teren în suprafaţă de 304 m.p. şi construcţia existentă pe acesta denumită V., notificarea fiind soluţionată prin Decizia nr. 9 din 18 septembrie 2002 emisă de intimată, anulată ulterior de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3772 din 18 aprilie 2003 (prin care a fost admisă cererea, dispunându-se obligarea S.R.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie V. şi terenul aferent în suprafaţă de 304 m.p.); că ulterior, reclamanţii au formulat notificarea nr. 2238238 din 21 septembrie 2005 prin care au solicitat restituirea în natură şi a terenului de 2.000 m.p., în temeiul Legii nr. 247/2005 care a completat Legea nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că nu exista temei pentru formularea unei notificări în anul 2005 întrucât Legea nr. 247/2005 nu a permis formularea de noi notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, instanţa nu poate cenzura un eventual refuz al intimatei de a soluţiona notificarea în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În raport de această sentinţă, s-a constatat că este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi de cauză cerută de art. 1201 C. civ., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Astfel, în ceea ce priveşte identitatea de părţi, Tribunalul a constatat că reclamanţii au această calitate în ambele cereri, la fel şi pârâtul S.R.I. chemat în judecată atât în litigiul anterior cât şi în prezenta cauză.
S-a constatat că prin cerere completatoare, reclamanţii au chemat în judecată în calitate de pârât şi S.R. prin M.E.F., însă această completare nu este de natură să înlăture identitatea de părţi între cele două litigii întrucât raportul juridic invocat de reclamanţi este acelaşi, derivând din preluarea imobilului de către Stat, iar calitatea S.R. de proprietar asupra imobilului nu reprezintă un aspect nou şi nici nu determină un alt conţinut al raportului juridic.
În plus, reclamanţii nu îşi pot rezerva dreptul de a chema în judecată pe titularul dreptului de proprietate, separat de titularul dreptului de administrare în funcţie de soluţia obţinută în primul litigiu, pentru că în acest mod s-ar ajunge la folosirea dispoziţiilor legale pentru înfrângerea principiului consacrat de art. 1201 C. civ., ceea ce nu este permis.
În ceea ce priveşte condiţia identităţii de obiect, Tribunalul a constatat-o îndeplinită, împrejurarea că prin cererea formulată în litigiul anterior reclamanţii au solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 2.000 m.p. situat în comuna Snagov, judeţul Ilfov, aflat în administrarea pârâtei S.R.I., iar în prezenta cerere au solicitat au solicitat lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 1.696 m.p., situat la aceeaşi adresă, fiind nerelevantă. Practic, obiectul acţiunii îl constituie revendicarea terenului ce a aparţinut autorului reclamanţilor situat în comuna Snagov, judeţul Ilfov, aflat în prezent în administrarea pârâtei S.R.I., diferenţa de suprafaţă rezultând prin scăderea suprafeţei de 304 m.p. restituită reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 372 din 18 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Tribunalul a reţinut că este îndeplinită şi condiţia identităţii de cauză, întrucât ambele cereri au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe mecanismul atacării refuzului pârâtului S.R.I. de a soluţiona în integralitate cererea reclamanţilor de restituire a terenului de 2.000 m.p., ce a aparţinut autorului lor, formulată prin notificările întemeiate pe Legea nr. 10/2001 completată prin Legea nr. 247/2005.
Prin apelul formulat împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi, prin urmare, soluţia asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat este greşită.
Astfel, prin acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 36227/3/2005 s-a solicitat de către reclamanţi restituirea în natură a terenului de 2.000 m.p., în timp ce prin acţiunea din dosarul de faţă s-a solicitat numai diferenţa de teren de 1.696 mp, nerestituit.
S-a susţinut că este o evidentă eroare asupra temeiului juridic al celor două cereri deoarece, în cererea de faţă este solicitat numai terenul fără construcţii iar prin sentinţa civilă nr. 1618/2006 s-a considerat acţiunea ca fiind o contestaţie la notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Nu există nici identitatea de părţi deoarece introducerea în acţiunea de faţă a S.R. era obligatorie, cât timp S.R.I era administratorul iar nu proprietarul bunului din litigiu.
Apelul a fost respins, ca nefundat, prin Decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a fondului a constatat incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 1618 din 18 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, care a soluţionat pretenţia aceloraşi reclamanţi de restituire a terenului de 2000 m.p., aflaţi în deţinerea S.R.I., în baza Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că obiectul material al acţiunii soluţionate prin sentinţa menţionată şi obiectul material al prezentei pricini nu poate fi decât identic întrucât, astfel cum au afirmat reclamanţii înşişi, diferenţa de teren solicitată prin prezenta acţiune, respectiv, suprafaţa de 1696 m.p., este inclusă în suprafaţa totală de 2000 m.p., din care în temeiul aceleiaşi legi speciale au obţinut doar 304 m.p., teren aferent V.
De asemenea, s-a constatat că ambele acţiuni au aceeaşi cauză juridică, privită atât ca identitate a temeiului juridic, cât şi a actului juridic invocat în susţinerea temeiniciei acţiunii promovate şi anume, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, respectiv, retrocedarea bunului proprietatea autorului reclamanţilor preluat abuziv de către stat.
S-a concluzionat şi asupra existenţei identităţii părţilor întrucât simpla introducere în proces a S.R. nu este de natură să înlăture această identitate şi să conducă la schimbarea soluţiei de primă instanţă, câtă vreme finalitatea urmărită pe calea prezentei acţiuni este aceeaşi cu cea avută în vedere prin cererea anterioară dedusă judecăţii şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1618/2006.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi care au pretins nelegalitatea soluţiei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:
- Atât timp cât nu a existat o soluţionare pe fond a notificării de retrocedare, de la cei ce le deţineau, a construcţiei (V.) şi a terenului de 2000 m.p. pe care era edificată vila, nu a existat nici o judecată şi nici o autoritate de lucru judecat.
Unitatea deţinătoare a imobilului care a fost notificată, S.R.I., a restituit, în natură, întreg bunul pe care îl deţinea şi nu se putea pronunţa în vreun fel asupra solicitării reclamanţilor de a li se restitui restul de teren de 1696 m.p.
Deşi nu se ştie când a revenit S.R.I. calitatea de administrator şi în privinţa terenului de 1696 m.p., este totuşi cert că acest lucru s-a întâmplat după sentinţa nr. 1618/2006, situaţia de fapt a bunului revendicat, precum şi situaţia juridică a acestuia fiind diferite în prezent.
- Ambele instanţe de fond au fost în confuzie cu privire la identitatea obiectului, neobservând că acesta este total diferit, în condiţiile în care în dosarul nr. 36227/3/2005 s-a învederat că pentru imobilul – V. şi terenul de 2000 m.p., s-a depus notificare la 11 iulie 2001, urmată de notificarea nr. 760 din 14 februarie 2002, prin care s-au cerut vila şi terenul de 304 m.p., motivat de faptul că S.R.I. a invocat că deţine în administrare numai 304 m.p.
În acelaşi dosar, s-a reţinut că a fost formulată notificare în anul 2005, pentru restituirea terenului de 2000 m.p., în baza Legii nr. 247/2005, dar instanţa a considerat greşit, deşi era vorba doar de teren şi cererea trebuia rezolvată în temeiul legilor fondului funciar, că este o notificare pe temeiul Legii nr. 10/2001 şi că aceasta este tardivă.
- Instanţele au considerat greşit că ar exista identitate de părţi, cauză şi obiect.
Astfel, în al doilea dosar există ca parte nouă S.R. reprezentat prin M.F.P.
De asemenea, obiectul acţiunilor este în mod evident diferit, pentru că în primul dosar s-a solicitat soluţionarea completă a unei notificări făcute în temeiul Legii nr. 10/2001, soluţionare care a fost realizată numai parţial, în timp ce în al doilea dosar este vorba de o acţiune de fond funciar care priveşte doar terenul de 1696 m.p., pe temeiul Legii nr. 247/2005, act normativ care a stabilit un nou termen (până la 30 noiembrie 2005) pentru formularea cererilor de restituire a terenurilor.
Cu referire la cauza juridică, s-a susţinut că şi aceasta este total diferită întrucât în primul dosar s-a apreciat că este o contestaţie la Decizia de soluţionare a notificării, în timp ce a doua acţiune este una de fond funciar, prin care s-a solicitat restituirea unui teren şi care nu a fost soluţionată deloc în fond.
Intimatul S.R.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului susţinând, în esenţă, că instanţele anterioare au apreciat corect asupra existenţei în speţă a elementelor excepţiei autorităţii de lucru judecat, faţă de tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză), ce se regăseşte în prezenta cauză şi cea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1618/2006 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată, în primul rând sub aspectul încadrării juridice a acestora, că indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care n-au fost dezvoltate argumente care să susţină ipotezele celor două texte de lege, respectiv, lipsa motivelor care să justifice soluţia ori caracterul contradictoriu, străin de natura pricinii (art. 304 pct. 7) sau existenţa unui act juridic în înţelesul material al acestuia (de negorium iuris), ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greşită.
Având în vedere în acelaşi timp, că se pretinde greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat, criticile de nelegalitate sunt încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit următoarelor considerente:
- Afirmaţia recurenţilor că nu ar fi existat o soluţionare pe fond a notificării privind imobilul – V. şi terenul de 2000 m.p., şi ca atare, nu s-ar pune problema autorităţii de lucru judecat ignoră cadrul procesual care a constatat existenţa excepţiei procesuale în legătură cu promovarea unei noi acţiuni în revendicare, în condiţiile în care aceasta constituise deja obiect al judecăţii definitive (conform sentinţei civile nr. 1618/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a).
- Pretinsa confuzie asupra „obiectului total diferit" al celor două acţiuni este susţinută de către recurenţi cu referire la faptul că în dosarul nr. 36227/3/2005 (în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1618/2006 a Tribunalului Bucureşti), instanţa ar fi apreciat în mod greşit că notificarea din 2005 nu trebuia soluţionată conform Legii nr. 247/2005 deşi, fiind vorba numai de teren, ea trebuia rezolvată conform legilor fondului funciar (intrând astfel, sub incidenţa Legii nr. 247/2005 care a prorogat termenul de depunere a notificărilor pentru asemenea imobile).
În realitate, analizând identitatea de obiect, instanţele fondului au reţinut că pretenţia materială concretă, formulată cu privire la suprafaţa de 1696 m.p., este aceeaşi cu cea dedusă judecăţii anterior.
Chiar dacă în procesul anterior revendicarea a vizat terenul de 2000 m.p., cel solicitat prin prezenta acţiune este inclus în suprafaţa mai mare menţionată, fiind obţinută prin deducerea din total a terenului de 304 m.p., retrocedat deja în procedura Legii nr. 10/2001.
Faptul că, aşa cum susţin recurenţii, terenul ar fi putut constitui obiect al notificării în condiţiile Legii nr. 247/2005, nu are relevanţă sub aspectul obiectului litigiului care, în virtutea principiului disponibilităţii, a fost determinat prin cererea reclamanţilor şi a vizat revendicarea unei suprafeţe de teren, parte din terenul revendicat anterior.
În plus, referirea la temeiul notificării transmise în anul 2005 şi la aprecierea greşită pe care instanţa ar fi făcut-o asupra acestui aspect, se constituie în critici aduse sentinţei nr. 1618/2006, care a tranşat irevocabil litigiul anterior şi care nu mai pot fi supuse astfel cenzurii.
- Aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împotriva soluţiei din prezenta cauză sunt cele care vizează neîntrunirea triplei identităţi de elemente pentru a putea fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat în cauză şi au caracter nefondat.
Astfel, în ce priveşte identitatea de părţi, recurenţii susţin că aceasta nu se regăseşte întrucât în al doilea litigiu există ca parte şi S.R. reprezentat de M.F.P.
Susţinerea nu poate fi primită întrucât, aşa cum corect au reţinut instanţele fondului, este vorba doar de o modificare formală a cadrului judecăţii, prin atragerea în proces a unei părţi căreia, faţă de raportul juridic concret supus judecăţii, reclamanţii nu-i opun un alt drept subiectiv.
La fel ca şi în primul litigiu, reclamanţii au cerut retrocedarea imobilului de la deţinătorul acestuia şi titular al dreptului de administrare (pârâtul S.R.I.), atragerea în proces a S.R. fiind, conform cererii completatoare, determinată de faptul că acesta ar fi titularul dreptului de proprietate.
Cum faţă de titularul dreptului de administrare s-a statuat deja jurisdicţional anterior că reclamanţii nu au dreptul subiectiv pe care îl pretind, aceştia nu pot eluda efectul autorităţii de lucru judecat pentru ca, atrăgând în proces pe titularul dreptului de proprietate, să susţină că au un drept a cărui inexistenţă în patrimoniul lor a rezultat din hotărârea anterioară.
Astfel spus, raportul juridic concret, legat între cel care pretinde restituirea bunului şi cel care îl deţine, fiind acelaşi şi transpunerea lui pe plan procesual se face în aceiaşi termeni, astfel încât nu se poate susţine că există o veritabilă modificare a cadrului procesual subiectiv prin îndreptarea acţiunii şi împotriva S.R.
- În ce priveşte obiectul celor două cereri de chemare în judecată, instanţele anterioare au reţinut de asemenea corect identitatea lui.
Aceasta, în condiţiile în care în litigiul anterior a fost revendicată o suprafaţă de 2000 m.p., iar în cel de-al doilea, o suprafaţă mai mică, de 1696 m.p., parte din cea de 2000 m.p. (obţinută de altfel, prin deducerea din aceasta, a terenului de 304 m.p., retrocedat conform Legii nr. 10/2001).
Or, din punct de vedere juridic există identitate de obiect şi atunci când este vorba de partea cuprinsă într-un întreg (pars est in toto), întrucât, odată realizată verificarea jurisdicţională cu privire la întreg, nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta.
Susţinând că obiectul ar fi diferit întrucât în primul dosar s-a cerut soluţionarea completă a unei notificări formulată conform Legii nr. 10/2001, iar în al doilea ar fi vorba de o acţiune de fond funciar, recurenţii-reclamanţi sunt în eroare asupra elementelor avute în vedere de instanţe atunci când au examinat existenţa autorităţii de lucru judecat.
Astfel, excepţia procesuală menţionată nu a fost reţinută cu referire la sentinţa civilă nr. 372 din 18 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (care a soluţionat într-adevăr, o contestaţie împotriva deciziei S.R.I. de respingere a notificării), ci faţă de sentinţa civilă nr. 1618/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, care a dat rezolvare pretenţiei vizând restituirea suprafeţei de 2000 m.p., situată în Snagov, judeţul Ilfov.
- Este incorectă şi susţinerea recurenţilor vizând lipsa identităţii de cauză juridică şi care are la bază aceeaşi confuzie între elementele supuse analizei ce au fundament concluzia instanţelor asupra existenţei lucrului judecat.
Recurenţii pretind, aflându-se în aceeaşi eroare ca în privinţa obiectului cererii, că prima judecată a avut drept cauză contestaţia la Decizia de soluţionare a notificării, iar cea de-a doua acţiune a fost una în materia legii fondului funciar.
În realitate, în ambele acţiuni faţă de care s-a reţinut existenţa identităţii de cauză juridică, s-a solicitat restituirea suprafeţei de teren rămase neretrocedată în procedura Legii nr. 10/2001.
Or, cauza juridică a unei cereri este reprezentată de fundamentul juridic al pretenţiei, de actul sau faptul juridic generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii.
Din acest punct de vedere, în ambele demersuri juridice împrejurările de fapt şi de drept, astfel cum au fost reliefate prin motivarea celor două cereri de chemare în judecată, au fost identice.
Astfel, în ambele procese, solicitarea de restituire a terenului s-a grefat pe refuzul S.R.I. de a restitui în întregime terenul de 2000 m.p. ce a aparţinut autorului reclamanţilor şi pe pretinsa preluare abuzivă a bunului de către stat.
Ca atare, actul juridic generator al dreptului subiectiv (titlul autorului deposedat abuziv de către stat) precum şi elementele de fapt (pretinsul refuz al S.R.I. de a restitui integral imobilul) sunt aceleaşi şi conturează identitatea de cauză juridică.
Faţă de toate aceste considerente, urmează să se constate că instanţele fondului au soluţionat corect pricina reţinând, în aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., coroborate cu art. 166 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat.
Criticile formulate de către reclamanţi având caracter nefondat, recursul declarat de aceştia va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M., P.R. şi U.D.V. împotriva deciziei nr. 43/ A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 588/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 577/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
