ICCJ. Decizia nr. 577/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.577/2012
Dosar nr.2786/100/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1601 din 22 decembrie 2010, Tribunalul Maramureş a respins excepţia tardivităţii, a admis contestaţia, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 1094 din 23 martie 2009 emisă de primarul municipiului Baia Mare, cu consecinţa repunerii în vigoare a Dispoziţiei nr. 1898 din 09 iunie 2008 emisă de primarul municipiului Baia Mare.
În fapt, s-a reţinut că numita M.P.P. (în prezent, decedată) a avut calitatea persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu - casă şi teren în suprafaţă de 438 m.p. - situat în municipiul Baia Mare, str. O., imobil expropriat prin Decretul nr. 111/1951 şi sentinţa civilă nr. 1154/1970 a Tribunalului Maramureş.
Întrucât imobilul nu a fost solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta a fost vândut numitei K.P.L., prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1977, în privinţa terenului, fiind incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.
S-a reţinut totodată că numita M.P.P. a împuternicit două persoane să se ocupe de restituirea, prin echivalent, a imobilelor naţionalizate: pe fiul său, M.I., respectiv pe numitul V.M.
Fiul defunctei şi contestatorul din prezenta cauză a depus în termen notificarea înregistrată sub nr. 8499 din 14 august 2001 la Prefectura Maramureş şi sub nr. 16190 din 23 iulie 2003 la Primăria Baia Mare. Avocatul, redactor al notificării, nu ştia la acea dată că mama contestatorului era în viaţă, însă de îndată ce a aflat a înştiinţat Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Comisia a emis dispoziţia nr. 2898 din 09 iunie 2008, prin care a dispus acordarea de despăgubiri.
Ulterior, în urma unor verificări suplimentare, Instituţia Prefectului, prin adresa din 24 februarie 2009, a semnalat primarului municipiului Baia Mare că notificarea nu a fost formulată în numele numitei M.P.P., singura care avea calitatea de persoană îndreptăţită, sancţiunea acestui fapt fiind pierderea dreptului la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, precum şi a dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Pârâtul a emis astfel Dispoziţia nr. 1094 din 24 martie 2009, prin care, revocând Dispoziţia nr. 1898 din 09 iunie 2008, a respins notificarea numitului M.I. pentru acordarea de despăgubiri.
Această dispoziţie a fost apreciată ca fiind nelegală, întrucât nu s-a ţinut seama de faptul că M.I. a formulat notificarea nu în nume propriu, ci în numele mamei sale, M.P.P., având mandat din partea acesteia. Existenţa mandatului din partea persoanei îndreptăţite era cunoscută de pârât, situaţia fiindu-i adusă la cunoştinţă de însăşi avocata contestatorului.
S-a reţinut că referiri la existenţa mandatului există în însăşi dispoziţia atacată, la alin. 2 şi 3.
În privinţa numitei M.P.P., s-a apreciat drept certă şi necontestată calitatea acesteia de persoană îndreptăţită, fiind îndeplinite astfel cerinţele art. 1 alin. (2) şi alin. (3), art. 2 alin. (1) lit. e), art. 20 alin. (4) şi alin. (7), art. 22, art. 32 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, aceasta a fost respinsă, raportat la împrejurarea că Dispoziţia nr. 1094 din 24 martie 2009 a fost comunicată celuilalt împuternicit al defunctei, V.M., la data de 08 aprilie 2009, iar contestaţia a fost depusă de contestator la Poşta israeliană, la data de 05 mai 2009, cu respectarea termenului de 30 zile. Numărul recomandatei menţionat în dovada poştei israeliene (RA24653750212) coincide cu numărul aplicat pe plicul sosit la instanţă şi ataşat la dosar la fila 36.
Prin Decizia civilă nr. 183/ A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins plângerea reclamantului împotriva dispoziţiei nr. 1094 din 23 martie 2009.
Instanţa de apel a apreciat că reţinerile instanţei de fond sunt greşite, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar conform art. 4 alin. (2) din lege, de prevederile legii beneficiază moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptăţite.
În speţă, persoana fizică îndreptăţită era mama contestatorului, numita M.P.P., în viaţă până la data de 20 octombrie2008, conform certificatului de deces depus la dosarul cauzei.
Prin urmare, persoana îndreptăţită care trebuia şi putea să formuleze notificare era numai aceasta, M.P.P., şi nu contestatorul M.I.
Din notificarea formulată rezultă că M.I. a solicitat în nume propriu acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, susţinând că în ce priveşte „calitatea mea de moştenitor arăt că sunt fiul proprietarei tabulare M.P.P., născută L., în prezent decedată, în acest sens fiind repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, conform art. 4 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001".
Certificatul de deces, declaraţia sub jurământ, au fost traduse şi apostilate la data de 04 mai 2009, astfel că depunerea acestora la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a făcut, faţă de data emiterii dispoziţiei nr. 1094 din 23 martie 2009, ulterior emiterii acesteia.
Susţinerea intimatului că mama sa ar fi ratificat mandatul, nu poate fi primită, întrucât acest lucru se putea realiza doar în condiţiile în care notificarea ar fi fost făcută în numele mamei sale, fără existenţa mandatului la data notificării.
În speţă, aşa cum s-a reţinut, notificarea a fost făcută în numele său şi pentru el de către M.I., şi nu în numele mamei sale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 iulie 2010, reclamantul M.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a apreciat corect că numita M.P.P. are calitatea de persoană îndreptăţită, însă intenţia acesteia a fost ca fiul său, M.I., să formuleze notificarea în numele ei, şi pentru aceasta i-a dat mandat verbal şi mai apoi, în scris.
Aceasta a fost şi intenţia recurentului, însă avocata care a redactat notificarea, a greşit. Greşeala a fost reparată la timp, de aceeaşi avocată, şi pe această bază intimatul a confirmat de mai multe ori că persoana îndreptăţită este M.P.P.
Intimatul nu avea dreptul legal de a schimba Decizia fără a recurge la o procedură juridică prin care recurentul să fie citat la judecată pentru schimbarea deciziei.
Cu toate că mama recurentului a fost persoană îndreptăţită pentru a primi despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, Curtea a ajuns la concluzia greşită că nu se poate plăti nici o despăgubire pentru bunurile preluate abuziv.
Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează în chiar primul său articol protecţia dreptului de proprietate. Recunoscând fiecăruia dreptul la respectarea bunurilor sale, art. 1 garantează, în principiu, dreptul de proprietate. Dreptul de a dispune de bunurile sale, constituie un element tradiţional al dreptului de proprietate.
S-a evidenţiat şi tendinţa Curţii de a identifica protecţia prevăzută în acest text ca fiind mult mai largă decât cea tradiţională, acoperită de dreptul de proprietate din dreptul intern, apropiindu-se mai degrabă de accepţiunea din dreptul internaţional, unde este considerat bun şi orice drept dobândit.
Raportând această jurisprudenţă la dreptul intern, intră sub incidenţa art. 1, drepturile reale principale (dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale), drepturile reale accesorii şi drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale principale, cum ar fi dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune, corespunzător dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care au ca titular subiecte de drept privat.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În fapt, instanţa anterioară a reţinut corect că prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat în nume propriu acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, susţinând în mod expres următoarele: în ce priveşte „calitatea mea de moştenitor arăt că sunt fiul proprietarei tabulare M.P.P., născută Lax, în prezent decedată, în acest sens fiind repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, conform art. 4 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001".
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, (1) sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar conform art. 4 alin. (2) din lege, (4) de prevederile legii beneficiază moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptăţite.
În speţă, persoana fizică îndreptăţită era mama contestatorului, numita M.P.P., în viaţă până la data de 20 octombrie 2008, conform certificatului de deces depus la dosarul cauzei.
Prin urmare, persoana îndreptăţită care trebuia şi putea să formuleze notificare era numai aceasta, M.P.P., şi nu contestatorul M.I.
Susţinerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute, întrucât protecţia dreptului de proprietate şi garanţiile ce însoţesc conţinutul acestui drept devin pe deplin aplicabile în contextul deţinerii unui bun în sensul Convenţiei, în cazul de faţă prin recunoaşterea efectivă a pretenţiei patrimoniale a reclamantului în condiţiile legii speciale naţionale.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 183/ A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 58/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 570/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
