ICCJ. Decizia nr. 588/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 588/2012
Dosar nr. 1382/115/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 6 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Caraş - Severin, sub nr. 1382/115/2010, reclamantul T.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra părinţilor şi bunicilor săi a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
Prin sentinţa civilă nr. 836 din 13 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul T.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului, echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 10.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părinţii şi bunicii reclamantului au fost strămutaţi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Şoşdea, în satul Ezeru din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd: constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu (…) dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile nr. 200/1951 a M.A.I.
Din probele administrate, tribunalul a constatat că rezultă că strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiei lor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului. Astfel persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc. ) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate şi transportate într-o destinaţie necunoscută.
Cu privire la reclamant, prima instanţă a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral, iar instanţa poate institui o prezumţie simplă referitoare la existenţa unui prejudiciu moral constând în suferinţele psihice ale succesorilor, suferinţe determinate de condiţiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în Câmpia Bărăganului (fapt de notorietate şi care nu mai este nevoie să fie dovedit), prezumţie însă care determină concluzia existenţei unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.
În cauză, s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada prin declaraţia martorului audiat a nivelului de trai avut înainte şi după deportare, a condiţiilor foarte grele în care au trăit, a nivelului de trai mult mai scăzut faţă de cel avut înainte de deportare, a privaţiunilor suferite ca urmare a deportării antecesorilor.
Astfel, viaţa reclamantului a fost direcţionată forţat spre o existenţă mai grea, cu privaţiuni mai multe şi mai modestă faţă de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condiţiile la care ar fi avut dreptul ca şi restul cetăţenilor.
Faţă de prejudiciul moral suferit de reclamant, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 416/ A din 2 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamantul T.D. A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
S-a reţinut că această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.D., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că Decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu există niciun argument valabil care să justifice neanalizarea şi respingerea capătului de cerere prin care a solicitat să se constate că împotriva părinţilor şi bunicilor săi a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic.
S-a mai susţinut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau în căile de atac) la data pronunţării sale.
A aprecia în alt mod ar însemna să se instituie un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceiaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurentul a arătat că în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi, în plus, a susţinut că la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale avea deja o hotărâre definitivă prin care i-au fost acordate despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o „speranţă legitimă" şi, prin urmare, un „bun" în înţelesul art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie.
Pe de altă parte, recurentul a susţinut că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este totuşi îndreptăţit să obţină despăgubiri în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic abuziv al măsurii administrative suferite de părinţii şi bunicii săi, precum şi în baza prevederilor art. 3, 4 şi 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, recurentul a susţinut că, în situaţia neacordării despăgubirilor solicitate în prezenta cauză, s-ar încălca grav principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile, contravenind astfel art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Pe de altă parte, instanţa nu poate să analizeze pretenţiile reclamantului din perspectiva art. 998-999 C. civ., aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, s-ar schimba temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanţele de fond şi de apel au analizat cererea.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă şi în apel -, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., critica reclamantului pe acest aspect nu poate fi valorificată nici ca motiv de recurs, având în vedere că norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 416/ A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 594/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 58/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
