ICCJ. Decizia nr. 562/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 562/2012
Dosar nr.42794/3/2008
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 12509 din 4 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 42794/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea reclamantei SC D.D.C. SRL formulată în contradictoriu cu pârâta SC M.B.L.C. SRL, a dispus rezilierea contractului nr. 300 din 28 noiembrie 2007 din culpa pârâtei, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 28.498,29 lei daune interese, cu dobândă curgând de la pronunţarea hotărârii. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de SC M.B.L.C. SRL, ca neîntemeiată, şi a fost obligată această pârâtă şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.747,2 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa fondului a reţinut că spaţiul nu a fost folosit comercial de către reclamantă deoarece pârâta nu şi-a dat acordul pentru înfiinţarea unui punct de lucru. A apreciat Tribunalul că pârâta reclamantă nu poate pretinde cei 2600 Euro atât timp cât nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile sale, una fiind aceea de a pune la dispoziţie un spaţiu destinat activităţii menţionate în contract. S-a considerat că pârâta a fost în culpă, că activitatea prevăzută de părţi nu a mai început, iar obligaţia reclamantei de a achita 2600 Euro este fără cauză.
Cu referire la pretenţiile băneşti ale reclamantei D.D., instanţa a apreciat că aceasta este îndreptăţită să recupereze investiţiile realizate dovedite, cu titlu de daune interese.
A considerat tribunalul că au fost probate cheltuielile făcute de reclamantă constând în sumele achitate în baza facturilor semnate, ce se coroborează cu contractele nr. 30, nr. 3794, nr. 8037 şi contractul nr. F1000 din 28 februarie 2008, în cuantum total de 28.498,29 lei.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, judecătorul fondului a considerat că pârâta reclamantă nu poate fi îndreptăţită la a cere rezilierea şi nici daune deoarece este partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura în mod continuu spaţiul până la realizarea magazinului de confecţii.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părţi.
Prin Decizia comercială nr. 317 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul formulat de apelanta SC D.D. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 12509 din 04 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 42794/3/2008.
A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă S.C. M.B.L.C. SRL la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 108.252,86 lei daune interese, precum şi la plata dobânzii legale calculată asupra acestei sume de la data sentinţei atacate.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins apelul formulat de pârâta-reclamantă S.C. M.B.L.C. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 12509 din 04 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 42794/3/2008, ca nefondat.
A obligat apelanta S.C. M.B.L.C. SRL la plata către S.C. D.D.C. SRL a sumei de 5.442,29 lei cheltuieli de judecată fond şi apel.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte apelul reclamantei pârâte S.C. D.D.C. SRL că judecătorul fondului a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în sensul reţinerii culpei pârâtei-reclamante SC M.B.L.C. SRL, care nu a asigurat SC D.D. folosinţa liniştită a spaţiului pe o perioadă de 5 ani. În considerarea probatoriului administrat în cadrul apelului, în condiţiile art. 1169 C. civ., Curtea a apreciat că apelanta reclamantă-pârâtă a dovedit cheltuieli făcute în directă legătură cu amenajarea spaţiului din Bucureşti, în cuantum de 108.252,86 lei, iar nu doar în cuantum de 28.498,29 lei, aşa cum a stabilit instanţa fondului. În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat SC M.B.L.C. SRL la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel în cuantum de 5442,29 lei, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar calculate prin raportare la cuantumul pretenţiilor admise, precum şi parte onorariu expert suportată de apelanta reclamantă SC D.D.C. SRL.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei-reclamante SC M.B.L.C. SRL instanţa de apel a reţinut că, clauzele cuprinse în anexa contractului prevedeau o perioadă de graţie de trei luni în favoarea SC D.D.C. SRL în ceea ce priveşte plata către SC M.B.L.C. SRL a sumei de 2600 Euro şi TVA, cu scopul de a permite SC D.D.C. SRL să amenajeze spaţiul în scopul exploatării acestuia potrivit destinaţiei convenite. Curtea a reţinut şi împrejurarea că obligaţia SC M.B.L.C. SRL de a asigura folosinţa comercială a spaţiului pe durata convenită presupunea şi eliberarea unui acord scris societăţii D.D.C. SRL pentru deschiderea punctului de lucru, obligaţie prevăzută expres de contract, dar care nu a fost îndeplinită de către apelantă. În aceste condiţii, în lipsa complinirii cerinţelor legale pentru desfăşurarea activităţii comerciale avute în vedere de obiectul convenţiei, împrejurarea că SC D.D.C. SRL nu a achitat după perioada de graţie suma convenită nu reprezintă motiv de desfiinţare a convenţiei, prin raportare la dispoziţiile art. 1021 C. civ.; acţiunea în rezoluţiune a contractului poate fi intentată numai de partea care a executat contractul, situaţie în care SC M.B.L.C. SRL nu se regăseşte. Cu referire la argumentele apelantei în legătură cu modul în care instanţa a înţeles să soluţioneze pretenţiile sale băneşti, Curtea a avut în vedere considerentele anterior expuse, în sensul că obligaţia SC D.D.C. SRL de a achita lunar 2600 de Euro îşi avea izvorul în obligaţia corelativă a apelantei SC M.B.L.C. SRL de a asigura folosinţa comercială a spaţiului. Curtea a apreciat că în strânsă legătură cu împrejurarea potrivit căreia SC D.D.C. SRL s-a angajat să suporte cheltuielile legate de amenajarea spaţiului se află perspectiva garantată de apelantă de a asigura folosinţa spaţiului pe o durată de 5 ani. Imposibilitatea reclamantei de a-şi recupera prin amortizare investiţiile efectuate este rezultatul direct al faptului că apelanta nu a asigurat SC D.D. folosinţa comercială a spaţiului, deci a nerespectării obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă. Nu au fost primite nici criticile apelantei privind lipsa dovezilor care să susţină cuantumul daunelor interese acordate, Curtea a constat că în cauză reclamanta a probat existenţa contractelor de amenajare a spaţiului ale căror menţiuni se coroborează cu facturi emise în executarea acestora, însuşite la plată prin semnare şi ştampilare de către intimată ori achitate prin chitanţe şi ordine de plată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M.B.L.C. SRL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei şi respingerea apelului reclamantei, şi pe cale de consecinţă, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi admiterea cererii reconvenţionale formulată de pârâtă.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic. Obligaţia asumată de recurentă a fost aceea de a asigura folosinţa spaţiului, iar nu folosinţa comercială, care depindea de amenajarea corespunzătoare a spaţiului, asumată de către cealaltă parte. Nu se contestă că a fost asumată obligaţia de eliberare a acordului pentru înfiinţarea punctului de lucru, dar această obligaţie nu este esenţială. Nu se putea reţine culpa pârâtei în neexecutarea obligaţiilor sale. Instanţa nu a acordat relevanţă obligaţiilor asumate de către reclamantă. Aceasta şi-a asumat obligaţia de a plăti lunar suma de 2.600 Euro la care se adaugă TVA şi de a suporta contravaloarea consumului de utilităţi în spaţiu, obligaţii ce nu au fost executate de reclamantă deşi a avut folosinţa spaţiului pentru o perioadă de 6 luni. Recurenta a renunţat la pretenţia privind contravaloarea utilităţilor datorită dificultăţilor reale de a stabili la momentul desfăşurării judecăţii a volumului utilităţilor consumate, însă în soluţionarea cererii de reziliere recurenta a solicitat să se ţină cont şi de neîndeplinirea obligaţiei de a suporta contravaloarea utilităţilor. Suficient era să fie analizat răspunsul reclamantei la interogatoriu pentru a stabili această neexecutare. Reclamanta a recunoscut că au fost consumate utilităţi în perioada în care spaţiul s-a aflat în detenţia sa şi că nu a plătit recurentei nici o sumă pentru a acoperi contravaloarea acestora. Ca atare solicitarea de reziliere a contractului din culpa reclamantei este pe deplin întemeiată.
- În ceea ce priveşte pretenţiile băneşti ale reclamantei acestea sunt neîntemeiate. În primul rând neputându-se reţine o neexecutare culpabilă în sarcina recurentei, nu se putea stabili obligaţia de plată a unor daune interese. În al doilea rând nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între prejudiciu şi pretinsa culpă a recurentei. Instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 1086 C. civ. motivând în sensul imposibilităţii reclamantei de a-şi recupera prin amortizare investiţiile. Ceea ce eventual ar fi reprezentat o consecinţă a culpei recurentei în neexecutarea obligaţiilor asumate ar fi fost imposibilitatea reclamantei de a obţine profit. În al treilea rând nu ar fi putut fi pretinse decât daunele interese ce au fost prevăzute sau puteau fi prevăzute la încheierea contractului, instanţa interpretând greşit dispoziţiile art. 1085 C. civ.
- Susţinerile reclamantei privind realizarea pe cheltuiala sa a lucrărilor la spaţiul în discuţie nu sunt dovedite prin probele administrate în cauză. Instanţa reţine contractele încheiate de reclamantă cu SC G.M.T. SRL, însă nu există nici o factură emisă de acest cocontractant; majoritatea contractelor încheiate cu terţii nu precizează locul executării lucrărilor sau al livrării materialelor; nu sunt încheiate procese verbale de recepţie a lucrărilor. În ce priveşte contractul nr. 264/2007 încheiat cu SC V.A.I.D. SRL instanţa acceptă ca dovedite pretenţiile bazate pe acesta fără nici o analiză. Contractul nr. 8037 din 11 martie 2008 şi factura nr. 39/2008 au fost analizate cu superficialitate de instanţe.
Recursul este nefondat.
Analizând motivele de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât instanţa şi-a fundamentat soluţia pe raportul juridic dintre părţi născut ca urmare a încheierii contractului de asociere nr. 300 din 28 noiembrie 2007 şi instanţa s-a pronunţat în raport de acesta când a analizat obligaţiile asumate de părţi, neschimbând natura şi înţelesul clauzelor contractuale care au fost interpretate conform voinţei părţilor.
În mod întemeiat instanţa de apel a reţinut că activitatea de vânzare a produselor vestimentare nu putea să se desfăşoare în lipsa înregistrării punctului de lucru. În lipsa complinirii cerinţelor legale pentru desfăşurarea activităţii comerciale avute în vedere de obiectul convenţiei, împrejurarea că reclamanta nu a achitat după perioada de graţie suma convenită nu reprezintă motiv de desfiinţare a convenţiei.
Curtea a apreciat corect că obligaţia SC D.D.C. SRL de a achita lunar 2.600 Euro îşi avea izvorul în obligaţia corelativă a recurentei de a asigura folosinţa spaţiului corespunzătoare scopului pentru care contractul a fost încheiat, folosinţă comercială care a fost împiedicată de lipsa eliberării acordului pentru înfiinţarea punctului de lucru, iar mai târziu şi de blocarea de către proprietar a accesului intimatei în spaţiu.
Instanţa de apel a considerat legal că pârâta nu poate fi îndreptăţită să ceară rezilierea contractului şi nici daune deoarece este partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.
Faţă de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, instanţa de apel a constatat corect că au fost îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune rezilierea contractului nr. 300 din 28 noiembrie 2007 din culpa pârâtei şi că reclamanta este îndreptăţită să recupereze investiţiile realizate, cu titlu de daune interese.
Criticile concret formulate ce vizează stabilirea culpei în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale tind la reaprecierea situaţiei de fapt prin reanalizarea probelor şi a concludenţei acestora încât nu pot face obiect de analiză în recurs.
În considerarea situaţiei de fapt stabilită instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 1086 C. civ., art. 1085 C. civ., art. 1021 C. civ., art. 1169 C. civ. apreciind că reclamanta este îndrituită la despăgubiri în condiţiile în care pârâta nu a respectat în mod culpabil angajamentul de a asigura folosinţa spaţiului pe o durată de 5 ani, deşi reclamanta a suportat cheltuielile făcute în directă legătură cu amenajarea spaţiului.
Instanţa de apel a analizat şi apărările pârâtei şi a apreciat corect că nu se justifică obligarea pârâtei la plata cu titlu de daune interese a cheltuielilor ce cu minimă diligenţă puteau fi evitate de reclamantă.
Sub aspectul cuantumului daunelor interese acordate criticile tind la reaprecierea situaţiei de fapt încât nu pot face obiect de analiză în recurs. Chiar şi referirile la forţa probantă ce trebuie acordată unor probe nu sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Acestea se circumscriu aspectelor de netemeinicie iar nu de nelegalitate a hotărârii recurate încât nu pot fi cenzurate în recurs.
Referitor la caracterul previzibil al daunelor-interese pretinse, în mod corect instanţa de apel a reţinut că apelanta a cunoscut necesitatea angajării unor cheltuieli importante pentru amenajarea spaţiului în scopul funcţionării sale ca şi magazin de confecţii de brand, motiv pentru care a acordat intimatei un termen de graţie de 3 luni.
În consecinţă, pentru considerentele expuse arătate se constată că hotărârea nu este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. M.B.L.C. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 317 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 567/2012. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 557/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
