ICCJ. Decizia nr. 5639/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5639/2012
Dosar nr. 25968/3/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 25968/3/2009 la data de 17 iunie 2009, reclamantul M.H. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC U.M. SA Ploieşti şi Statul Român, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună reparaţia prejudiciului material şi moral suferit de reclamant prin fapta pârâtei SC U.M. SA Ploieşti, pentru că la data privatizării, procesul de judecată era pe rol şi prin actul de transformare a proprietăţii de stat în proprietate particulară, au fost vândute atât activele cât şi pasivele pârâtului Statul Român, deoarece întreprinderea aparţinea statului, astfel că şi drepturile patrimoniale ale reclamantului se regăseau în bunurile ce au fost privatizate.
În motivarea cererii, s-a arătat de reclamant că se întemaiază pe dreptul său de proprietate intelectuală provenit din brevetul de invenţie, cu titlul „valvă de compensare”, aparatul cel mai complex şi important din cadrul instalaţiilor de comandă hidraulică a prevenitoarelor de erupţie din activitatea de foraj-extracţie a petrolului.
Dreptul de autor şi dreptul de inventator (proprietate industrială) formează dreptul de proprietate intelectuală şi, deci, este o formă de proprietate, iar dacă se admite că principiul proprietăţii este principalul drept real, se impune să se accepte că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o dreaptă despăgubire.
De peste 10 ani, reclamantul s-a adresat instanţelor judecătoreşti pentru drepturile patrimoniale minime prevăzute de lege.
În toate acţiunile sale a îmbrăţişat calea bunei-credinţe de interpretare logico-raţională a legilor în aplicarea lor, atât din punct de vedere moral, cât şi patrimonial. Astfel, a ajuns să compare Legea nr. 64/1991 cu Legea nr. 8/1996 şi să ajungă la concluzia că dreptul de creaţie intelectuală este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial, indiferent de domeniul în care s-a produs creaţia, astfel că, un drept de creaţie intelectuală nu poate fi confundat cu un drept de creanţă.
Reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, corob. cu art. 1890 C. civ., de unde rezultă în cauză este aplicabil termenul general de prescripţie de 30 de ani.
S-a mai invocat de către reclamant şi dispoziţiile Legii nr. 214/2008, act normativ care nu răspunde însă tuturor acestor problemele, de aceea trebuie să se recurgă la interpretarea legii. Apariţia acestui act normativ, în opinia reclamantului, a făcut posibilă reluarea acţiunii sale, cu speranţa unui proces echitabil.
Toate acţiunile din justiţie promovate anterior de reclamant au fost soluţionate pe calea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar din motive materiale şi, mai ales, de sănătate, nu şi-a permis să apeleze la specialişti şi experţi în proprietatea industrială.
Reclamantul a menţionat că din primul an de privatizare a societăţii pârâte, aceasta a avut profituri de ordinul milioanelor de dolari şi din aplicarea invenţiei sale, dar cu toate acestea, pârâta a neglijat achitarea datoriilor pe care le avea; s-a mai arătat că se lasă la aprecierea tribunalului prejudiciul moral ce i se va acorda, precum şi chestiunea recuperării cheltuielilor de judecată.
La data de 01 februarie 2010, pârâta SC U.M. SA, Ploieşti, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.
Pârâta a invocat dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. referitoare la excepţia puterii de lucru judecat, deoarece reclamantul, în anul 1999 a mai acţionat-o în judecată, solicitând drepturi băneşti izvorâte din dreptul asupra invenţiei „valva de compensare”, iar cererea a fost soluţionată conform hotărârilor judecătoreşti pe care reclamantul le-a anexat la cererea de chemare în judecată, cu menţiunea că şi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în această cauză prin Decizia nr. 4721 din 19 februarie 2002, prin care s-a respins ca nefondat recursul reclamantului.
De asemenea, pârâta a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că potrivit art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008, titularul dreptului de proprietate industrială asupra brevetului de invenţie este SC U.M. SA Ploieşti, în timp ce reclamantul are calitatea de autor al invenţiei; în consecinţă, acesta nefiind titularul dreptului de proprietate industrială (titularul brevetului de invenţie), nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008.
Pe fondul cererii, pârâta a solictat respingerea cererii ca neîntemeiate.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 februarie 2010, tribunalul a respins excepţia puterii lucrului judecat, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut cu privire la excepţia puterii lucrului judecat, că potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Or, în prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea drepturilor patrimoniale de proprietate industrială rezultate din exploatarea invenţiei al cărei autor este, în temeiul Legii nr. 62/1974, având ca titular Întreprinderea M. Ploieşti, conform certificatului din 21 decembrie 1973 „Valvă de compensare”, în temeiul Legii nr. 214/2008 şi al O.U.G. nr. 100/2005.
Pârâta din cauză a invocat excepţia puterii de lucru judecat, în raport de hotărârile judecătoreşti prin care s-a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi s-a respins ca fiind prescrisă acţiunea având acelaşi ca obiect, respectiv, recalcularea recompensei, întemeiată în drept pe dispoziţiile, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 61/1991; astfel, au fost pronunţate: sentinţa civilă nr. 101 din 03 aprilie 2000 de Tribunalul Prahova, Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, precum şi Decizia civilă nr. 4721 din 19 februarie 2002 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins recursul reclamantului.
Tribunalul a mai reţinut că obiectul cererilor deduse judecăţii este diferit, după cum însăşi pârâta a arătat, în prezenta cauză, solicitându-se totalitatea drepturilor patrimoniale de care reclamantul poate beneficia, iar în cauza anterioară, acesta l-a constituit recalcularea recompensei.
De asemenea, şi temeiul juridic invocat este diferit în cele două dosare, cel al prezentei cauze fiind constituit de norme juridice edictate ulterior primei judecăţi, astfel încât, nu se poate reţine că în privina de faţă ar opera excepţia autorităţii de lucru judecat, motiv pentru care aceasta a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum s-a modificat prin Legea nr. 214/2008, „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de Statul Român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 214/2008, „în raporturile juridice privind persoanele prevăzute la lit. c) care nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripţie sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acţiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a acestei legi.”- de 27 octombrie 2008.
De asemenea, tribunalul a reţinut că, din certificatul de inventator rezultă că, reclamantul este autorul invenţiei „Valvă de compensare”, astfel încât, nu se poate reţine lipsa calităţii sale procesuale active; prin urmare, prima instanţă a analizat pe fond pretenţiile reclamantului.
La data de 04 mai 2010, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare prin care a învederat că, în aprecierea sa, calculul economic privind stabilirea drepturilor băneşti în înţelesul art. 66 din Legea nr. 64/1991 şi a cap. 5 din H.G. 152/92, se referă la obligaţiile statului, reprezentat de unitatea deţinătoare de brevet, care a aplicat invenţia, în speţă, SC U.M. SA Ploieşti, iar aceste obligaţii băneşti sunt restante ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege.
Reclamantul a arătat că suma totală propusă în conformitate cu cap. 5 din H.G. 152/1992, de 4.877.710 lei, dar aceasta se impune a fi verificată, corectată şi completată de un expert în proprietate industrială, cu atât mai mult pentru stabilirea dobânzii aferente acestei sume, dar şi a impozitului legal datorat.
La data de 06 mai 2010, reclamantul a depus la dosar note de şedinţă prin care a arătat că acţiunea promovată se cere a fi calificată drept o acţiune civilă în despăgubire, întemeiată pe art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, și art. 4 lit. c) şi 41 din Legea nr. 280/2005 republicată (fosta O.U.G. 100/2005, modificată prin Legea nr. 214/2008); art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991: „încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice ale unităţii”; art. 4 lit. c) din Legea nr. 280/2005: „Au calitatea de a cere aplicarea masurilor, procedurilor şi repararea daunelor următoarele persoane: (…) lit. c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordată de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.”.
Pretenţiile reclamantului (solicitate cu titlu de despăgubiri) constituie drepturile băneşti în înţelesul art. 66 din Legea nr. 64/1991 şi a capitolului 5 din H.G. nr. 152/1992, de care a fost lipsit de către deţinătoarea brevetului de invenţie, pârâta SC U.M. SA.
Reclamantul a prezentat propriul său calcul pentru determinarea sumei datorate de pârâtă, prevalându-se de prevederile H.G. nr. 152/1992.
La data de 08 iunie 2010, pârâta SC U.M. SA, a depus la dosar precizări, arătând că înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii acţiunii datorită faptului că au fost invocate anumite acte normative, şi anume O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. 100/2005 şi Legea nr. 280/2005 pentru aprobarea O.U.G. 100/2005, care nu sunt incidente în cauza de faţă, întrucât ele se referă la un drept de proprietate industrială protejat.
Brevetul de invenţie a fost valabil şi, totodată, protejat în perioada 16 ianuarie 1973 – 16 ianuarie 1988, după data de 16 ianuarie 1988 acesta devenind de interes public.
Chiar dacă reclamantul a invocat în acţiunea sa actele normative mai sus menţionate, în realitate, pretenţiile sale sunt calculate conform Legii nr. 64/1991 şi H.G. nr. 152/1992, motiv pentru care s-a solicitat respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, prevederile art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008 nefiind operante câtă vreme nu a existat o exploatare abuzivă a invenţiei sau fără consimţământul acestuia.
Pe fond, pârâta a arătat că apreciază că drepturile pretinse de reclamant nu pot fi solicitate pe o perioadă de timp nelimitată, cel puţin sub două aspecte, respectiv, pentru aceea că brevetul de invenţie din 21 decembrie 1973 a fost emis sub incidenţa Legii nr. 62/1974, sens în care O.S.I.M. Bucureşti, prin adresa din 29 decembrie 1979, pct. 2, ultimul alineat face următoarea precizare: „În cazul invenţiei Dosar O.S.I.M. nr. 73.516/1973 intitulată „Valvă de compensare” al cărei autor sunteţi, dacă aceasta nu a avut la bază un contract de cercetare, aveţi dreptul la recompensă pe timp de 5 ani în conformitate cu art. 38 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile”.
Prin urmare, textul de lege limitează la un termen de 5 ani pentru dreptul la recompensă şi nu pe o perioadă nelimitată în timp, iar reclamantul nu a avut încheiat cu pârâta un contract de cercetare, astfel cum prevedea imperativ art. 38 din legea anterioară.
Mai mult, s-a arătat că reclamantul a mai avut acelaşi litigiu cu pârâta, în cursul anului 2000, când a revendicat aceleaşi pretenţii şi pe aceeaşi perioada de timp.
De asemenea, pârâta a solicitat a se constata că între SC U.M. SA, ca titular al Brevetului de invenţie şi reclamant, în calitate de autor al invenţiei nu s-a încheiat niciun contract privind drepturile patrimoniale, ceea ce a rezultat cu precădere şi din adresa O.S.I.M. nr. 1854 din 29 decembrie 1978 depusă la dosarul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 1011 din 29 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dar şi acţiunea principală.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inadmisibilitatea reprezintă acea situaţie în care reclamantul fie foloseşte o cale procesuală care nu îi este permisă de lege, fie foloseşte o cale procesuală deschisă de lege, dar într-un alt scop decât cel avut în vedere de legiuitor.
Prin cererea de chemare în judecată, completată şi precizată, reclamantul a solicitat să se dispună reparaţia prejudiciului material şi moral suferit prin fapta pârâtei SC U.M. SA Ploieşti, cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 62/1974, având ca titular Întreprinderea M. Ploieşti, conform certificatului nr. 65430 din 21 decembrie 1973, Valvă de compensare, ale Legii nr. 214/2008 şi al O.U.G. nr. 100/2005, acte normative în vigoare, în temeiul cărora, acesta este în drept să solicite reparaţii.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate.
Astfel, s-a reţinut că proprietatea industrială este o instituţie juridică, care conferă titularului său – în speţă pârâtei – un drept exclusiv de exploatare a obiectului protejat pe o perioadă determinată de timp, iar autorului invenţiei – în speţă, reclamantului – îi conferă drepturi morale.
Brevetul de invenţie din 21 decembrie 1973 cu titlul „Valvă de compensare” a fost acordat titularului Întreprinderea M. din Ploieşti – a cărei continuatoare este pârâta în cauza de faţă – autorul invenţiei fiind reclamantul M.H., titlu acordat pe o durată de 15 ani, respectiv cu începere de la data de 16 ianuarie 1973, până la data de 16 ianuarie 1988, după care, nemaifiind reînnoit, a intrat în domeniul public.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, reclamantul s-a adresat instanţelor de judecată, în anul 1999, pentru recalcularea recompensei, cerere care i-a fost respinsă ca prescrisă, potrivit sentinţei civile nr. 101 din 03 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Prahova, definitivă prin Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a respins apelul declarat de reclamant.
Pretenţiile reclamantului privind acordarea de drepturi băneşti pentru exploatarea invenţiei după expirarea duratei de protecţie sunt neîntemeiate, aceste aspecte fiind de asemenea, analizate şi prin hotărârile judecătoreşti menţionate, Legea nr. 64/1991 dispunând o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenţii.
Cum între reclamant şi pârâtă nu s-a încheiat niciun contract prin care să se stabilească condiţiile de exploatare a invenţiei (potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată care prevăd că „drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia”, însă, ulterior datei de 16 ianuarie 1988, el nu mai este îndreptăţit să primească recompense pentru invenţia realizată.
Tribunalul a mai apreciat că modificările aduse art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecţie acordate brevetelor de invenţie anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privinţa drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în mod neechivoc la „brevetele de invenţie .acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi valide pe teritoriul României";, iar nu şi la cele care îşi încetaseră valabilitatea la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, precum cel din speţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi neteimeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 202/ A din 7 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Cât priveşte acordarea drepturilor băneşti aferente exploatării invenţiei nr. 65430 în temeiul noii legi – respectiv O.U.G. nr. 100/2005 si respectiv a Legii nr. 214/2008, instanţa de apel a reţinut că apelantul reclamant a indicat dispoziţiile art. 2 din lege, privind prescripţia dreptului de a solicita despăgubiri, însă, prioritară este aplicabilitatea acestor norme, astfle încât este necesar a se verifica, în prealabil, dacă reclamantul are calitatea de a solicita acordarea despăgubirilor, conform dispoziţiilor art. 4 din lege.
Curtea de apel a apreciat că pentru a putea opera o nouă repunere în termenul de solicitare a măsurilor reparatorii, legiuitorul a prevăzut că solicitantul trebuie sa aibă calitatea de titular al unui drept de proprietate industrială în temeiul unui brevet de invenţie.
Or, în cauză, brevetul de invenţie a fost acordat Întreprinderii M. din Ploieşti, a cărei continuatoare este pârâta din această pricină, reclamantul fiind autorul invenţiei.
Brevetul de invenţie menţionat a fost valabil şi a beneficiat de protecţie în perioada 1973 - 1988, conform dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 64/1991, iar după acest moment a intrat în domeniul public.
Mai mult, dispoziţiile art. 4 lit. c) nu îşi găsesc aplicabilitatea, atâta vreme cât nu s-a dovedit exploatarea abuzivă sau fără acordul titularului a invenţiei acestuia sau respectiv, a existenţei unor fapte de încălcare a drepturilor sale.
Pe de altă parte, din cuprinsul adresei din 5 august 1978 emisă către O.S.I.M., a rezultat că la data înregistrării invenţiei autorul acesteia nu lucra în cadrul serviciului de proiectare, astfel încât îi erau aplicabile dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 62/1974 care prevedeau acordarea unor recompense băneşti pentru o perioada de cel mult 5 ani.
De asemenea, prevederile art. 40 din lege nu îi erau aplicabile reclamantului, întrucât acestea presupuneau existenţa unor raporturi contractuale între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia.
Conform referatului întocmit de „Întreprinderea M. „la 15 iunie 1976, s-a propus acordarea unei recompense băneşti către reclamant, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 din lege, pentru 5 ani de aplicare a invenţiei.
După momentul intrării în vigoare a noii Legi – 64/1991 - reclamantul s-a adresat instanţelor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 66 şi art. 71 alin. 3 din Legea nr. 64/1991, pentru recalcularea recompensei acordate, cerere care i-a fost respinsă ca prescrisă, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 101/2000, definitivă şi irevocabilă.
S-a apreciat de instanţa de apel că sub acest aspect, al prescripţiei extinctive, hotărârea judecătorească se bucură de putere de lucru judecat, astfel încât, nu se mai impune o nouă analiză a pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 71 din lege şi, respectiv, a prevederilor art. 36 din Legea nr. 64/1991, astfel cum nu mai poate face obiectul unei noi analize nici ipoteza necesitaţii încheierii unui contract între reclamant şi pârâta, privind aplicarea invenţiei şi calcularea despăgubirilor solicitate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel cum a precizat înainte de dezbaterea pe fond a recursului, azi, în şedinţă publică.
1. Recurentul susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi instanţa a stabilit o serie de elemente de incongruenţă formală a acţiunii, s-a reţinut, de asemenea, că proprietatea industrială e o instituţie ce conferă titularului drepturi exclusive de exploatare pe o perioadă limitată de timp, iar autorului drepturi morale.
În opinia recurentului, apare evidentă lipsa examinării corecte a cererii în raport de încadrarea în drept a acţiunii, căci a solicitat despăgubiri conform dreptului comun, motiv pentru care a cerut administrarea unei expertize pentru a le determina, însă instanţele nu au examinat în niciun fel cauzele şi faptele ce s-au pretins a constitui elemente ale delictului civil imputat.
Pârâta îi datorează despăgubiri întrucât drepturile patrimoniale ale inventatorului (recompensa materială) sunt instituite de art. 36 din Legea nr. 64/1991, înţelegerea negociată la care face referire textul fiind doar calea indicată de legiuitor pentru a determina mărimea ei.
Cu toate acestea, instanţele nu au avut în vedere caracterizarea juridică a acţiunii făcută de reclamant prin precizările din mai 2010, pentru că, în caz contrar ar fi trebuit să reţină următoarele:
Dată fiind preexistenţa drepturilor recunoscute de lege pentru titular şi pentru inventator, şi pe de alta parte, dată fiind construcţia legală a corelaţiei drept al titularului de brevet - drept al inventatorului, trebuia să se constate că aceste drepturi coexistă întotdeauna, dacă se realizează dreptul titularului, şi dacă inventatorul nu a renunţat la dreptul său.
Încasarea de către titular a întregii sume are semnificaţii ce trebuie analizate în funcţie de atitudinea lui subiectivă (fiind de bună sau de rea credinţă) ca şi de poziţia inventatorului (de desistare/abandon sau de a-şi fi cerut drepturile sale); în raport de aceste constatări, se impuneau următoarele concluzii:
Astfel, dacă s-au făcut încasări de drepturi de către titularul de brevet şi inventatorul a pretins drepturile sale legale ca parte din preţul încasat, însă titularul nu plăteşte şi nici nu recunoaşte încasarea de preţ produs sau redevenţe, el se plasează într-o poziţie delictuală, iar răspunderea sa trebuie să se stabilească în baza art. 998-999 C. civ.
Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care reclamantul cunoaşte pe autor şi dimensiunea reală a pagubei, ceea ce se realizează în cadrul procesului în curs (se citează şi Cauza Weissman contra României din 26 mai 2006, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
2. Hotărârile sunt nelegale, fiind luate cu încălcarea esenţială a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a rectificat recurentul, azi, în şedinţă publică.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul învederează că instanţele nu au avut un rol activ în stabilirea adevărului în cauză, încălcându-se prevederi legale esenţiale, precum cele ale art. 129 - 130 C. proc. civ., dar şi cele ale art. 167 şi următoarele C. proc. civ., privind regimul probelor şi administrarea lor.
În baza rolului activ reglementat de art. 129 - 130 C. proc. civ., instanţa trebuia să constate că obiectul cererii privea acordarea de despăgubiri, cerere fundamentată pe ideea de răspundere de drept comun, respectiv, pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., însă pricina nu a fost analizată din această perspectivă, deşi a reţinut elementele ce o defineau.
Totodată, au fost încălcate principiile prevederilor din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, dar şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe cel ale art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia europeană.
În speţă, instanţele au examinat cauza limitativ, astfel că s-a evitat analizarea obiectului juridic real al acţiunii, aşa cum a fost indicat de reclamant, în timp ce încadrarea corectă a situaţiei de fapt deduse judecăţii este în sarcina instanţei de judecată.
Astfel, deşi iniţial s-au evocat diverse texte legale ca temei al acţiunii, norme din Legea nr. 64/1991, din O.U.G. 100/2005, modificată prin Legea nr. 280/2005 şi prin Legea nr. 214/2008, care puneau în discuţie o răspundere legală bazată pe prevederile acestei legi, ulterior, reclamantul a făcut precizări care au clarificat intenţia sa de a califica acţiunea ca una bazată pe dreptul comun (998-999 C. civ.).
Astfel, prin precizările de la 6 mai 2010 a arătat că acţiunea este una de despăgubire, întemeiată pe prevederile dreptului comun, iar celelalte texte au fost invocate ca texte tehnice sau ajutătoare ori cu titlu de prevederi speciale, cu caracter indicativ; aceasta rezultă şi din insistenţa cu care reclamantul a cerut ca determinarea cuantumului să se facă printr-o expertiză, de către un expert în domeniu.
Pe de altă parte, pentru a justifica soluţia de respingere a cererii şi a apelului, instanţele au reţinut în mod greşit pe de o parte că, potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a acestei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia.
Recurentul mai arată că a invocat aceste norme doar pentru a arăta că o simplă îmbunătăţire tehnică dădea dreptul la un anumit nivel de despăgubire, şi nu pentru a indica temeiul juridic al cererii sale.
Tot în mod eronat instanţa a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991 şi a reţinut, pe de altă parte, că ulterior datei de 16 ianuarie 1988 (data expirării duratei brevetului), reclamantul nu mai este îndreptăţit să primească recompense pentru invenţia realizată, deoarece între reclamant şi pârâtă nu s-a încheiat niciun contract prin care să se stabilească condiţiile de exploatare.
În aceste condiţii, nu s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 661 din Legea nr. 64/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20 ani a perioadei de protecţie prin brevete. Aceste norme nu aduc vreo modificare în privinţa drepturilor reclamantului pentru că respectiva modificare se referă neechivoc la „brevete de invenţie acordate anterior legii şi valide pe teritoriul României”, iar nu la cele ce „îşi încetaseră valabilitatea pe teritoriul României.”
În altă ordine de idei, recurentul susţine că şi în ipoteza în care brevetul era expirat, faţă de prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 214/2008, el trebuie considerat valid; în plus, drepturile morale nu dispar, iar conversia lor în drepturi patrimoniale este o chestiune de negociere a cuantumului, nu de existenţa dreptului însuşi. Încetarea protecţiei nu înlătură dreptul patrimonial al inventatorului, ci extinde numărul celor ce pot să beneficieze de invenţie, astfel că stingerea protecţiei nu înseamnă stingerea drepturilor patrimoniale ale inventatorului.
Drepturile sale patrimoniale derivă din natura legală a dreptului moral, convertit de lege în drept material negociabil, prin art. 36 din Legea nr. 64/1991, astfel că, aprecierile contarare ale instanţei trebuie să fie înlăturate.
Recurentul solictă instanţei de recurs să constate că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 214/2008, ale art. 1 alin. (2) introdus în O.U.G. 100/2005 prin Legea nr. 280/2005, ceea ce a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil.
În sfârşit, recurentul susţine că soluţia în apel este una care nu a analizat criticile aduse sentinţei, judecata mărginindu-se la a confirma constatările primei instanţe, ceea ce este greşit prin omisiune şi insuficienţă şi constituie o violare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 par. l din C.E.D.O. (Cauza Helle c. Finlandei, 19 decembrie 1997).
În acelaşi timp, hotărârile criticate se plasează în contradicţie cu prevederile art. 11-77 şi art. 11-120 din Tratatul ce instituie Constituţia pentru Europa, care garantează cu efect deplin din 2009 (după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona), dreptul fundamental la un proces echitabil şi, de asemenea, dreptul de proprietate, în mod distinct de C.E.D.O. Aceasta impune înlăturarea prevederilor contrare din reglementările interne, respectiv, din O.U.G. 100/2005 modificată, precum şi din alte acte normative similare, în rezolvarea chestiunilor din cauză, în baza art. 148 alin. (2) din legea fundamentală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Recurentul reclamant este autor al invenţiei „Valvă de compensare”, iar pentru această invenţie titular al brevetului din 21 decembrie 1973 a fost Întrepriderea M. Ploieşti, succedată de intimata pârâtă a cauzei; valabilitatea brevetului a fost de 15 ani şi este cuprinsă între 16 ianuarie 1973 – 16 ianuarie 1988, astfel cum prevedea Legea nr. 62/1974; după această dată, brevetul de invenţie a intrat în domeniul public, întrucât nu a fost reînnoit, astfel că, după expirarea duratei de protecţie a titlului, invenţia a putut fi exploatată liber, fără a atrage încălcarea vreunor drepturi care erau recunoscute cu caracter exclusiv prin titlul de protecţie ori care erau generate de acesta.
Potrivit legii anterioare (art. 38 din Legea nr. 62/1974) sub imperiul căreia a fost eliberat brevetul, recurentul reclamant, în calitate de autor al invenţiei (în absenţa unui contract de cercetare încheiat cu Întreprinderea M. astfel cum rezultă din înscrisul de la fila 13 dosar fond) a avut dreptul la o recompensă pe timp de 5 an; în plus, autorul invenţiei avea şi dreptul moral de a fi recunoscut în această calitate, sens în care se constată că acestuia i-a fost emis certificat de inventator – fila 66 dosar primă instanţă, sens în care dispunea în mod expres art. 36 din Legea nr. 62/1974.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţele de fond în mod corect au stabilit premisele soluţionării cauzei, în sensul că autorul unei invenţii care nu este şi titularul brevetului de invenţie nu este titular de drepturi de proprietate industrială (accepţiunea de drept de proprietate fiind atrasă şi acceptată în doctrină în legătură directă cu dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei sau monopolul de exploatare a invenţiei), ci, aşa cum deja s-a arătat, emiterea brevetului îi conferă drepturi morale personale nepatrimoniale (dreptul la nume care are, la rândul său, o accepţiune largă - dreptul recunoaşterea ca autor al invenţiei, dar şi una restrânsă – dreptul de a da invenţiei numele său) şi drepturi patrimoniale în condiţiile, limitele şi durata prevăzute de lege (dreptul la recompensă); aceste din urmă drepturi patrimoniale însă ale inventatorului care nu este deţinătorului titlului de protecţie nu au legătură cu cele ale titularului de brevet decurgând din exploatarea invenţiei; în plus, aceste drepturi patrimoniale ale inventatorului nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt sunt accesorii brevetului, cu excepţia celor morale (drept personal, exclusiv, inalienabil şi imprescriptibil).
În ce priveşte obiectul cererii de faţă (având în vedere precizările solicitate recurentului în şedinţa publică de azi, date fiind susţinerile contradictorii ale acestuia pe parcursul soluţionării cauzei privind câtimea obiectului, în sensul că, indiferent că acesta solicită recalcularea recompenselor deja încasate ori calculate şi neîncasate sau dacă acesta solicită drepturi băneşti decurgând din calitatea de inventator pentru toată durata de aplicare a invenţiei, cel mai târziu până la 16 ianuarie 1988), Înalta Curte constată că, independent de întinderea drepturilor pretinse, decizia recurată se confirmă sub aspectul legalităţii.
Astfel, instanţele de fond au reţinut că prin litigiul declanşat anterior de recurentul reclamant (acţiune pornită pe rolul Tribunalului Prahova la 24 noiembrie 1999) în temeiul art. 66 din Legea nr. 64/1999 (art. 71, în forma actuală a legii), cererea sa a fost respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 101 din 5 aprilie 2000, definitivă prin Decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2001 şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4721 din 19 februarie 2002, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins recursul reclamantului.
Ca atare, prin hotărârile judecătoreşti anterioare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 66), în virtutea repunerii în termenul general de prescripţie de 3 ani, dacă invenţia mai era în cursul duratei de protecţie la data intrării în vigoare a legii noi, acesta ar fi fost îndreptăţit la negocierea unui contract cu titularul de brevet cu privire la eventualele drepturi băneşti decurgând din calitatea sa de inventator; acest drept al recurentului reclamant a fost însă constatat ca prescris prin hotărârire judecătorească irevocabilă; totodată, s-a stabilit şi caracterul neîntemeiat al pretenţiilor reclamantului în legătură cu exploatarea invenţiei după expirarea duratei de protecţie a brevetului (ulterioară anului 1988).
Pe de altă parte, cererea de faţă a fost generată de adoptarea Legii nr. 214/2008 de modificare a O.U.G. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005.
Înalta Curte constată că în ce priveşte temeiul juridic al cererii, anterior menţionat, acesta a fost invocat ca atare de reclamant încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti la 24 iulie 2009; totodată, prin notele de şedinţă din 6 mai 2010 (fila 111 dosar fond) reclamantul a reluat precizarea temeiului juridic din litigiul anterior (art. 66 din Legea nr. 64/1991), dar a menţionat că acţiunea din prezenta cauză este o cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, republ., art. 4 lit. c) şi art. 41 din O.U.G. 100/1005, modificată prin legea de aprobare, Lege nr. 280/2005.
În consecinţă, pretinsa invocare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. ori îmbogăţirea fără just temei (sau chiar gestiunea de afaceri), aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, nu corespunde realităţii, motiv invocat, de altfel, omisso medio direct în recurs, fără a fi supus analizei instanţei de apel a cărei decizie este recurată şi face obiectul analizei recursului de faţă; pe de altă parte, simpla invocare a prevederilor dreptului comun nu conducea la analiza cererii pe temeiul răspunderii civile delictuale, dată fiind prioritatea legii speciale (legile în materia brevetelor de invenţie – Legea nr. 64/1991, O.U.G. 100/2005, etc.), în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
Or, adoptarea acestei modificări a O.U.G. 100/2005 prin Legea nr. 214/2008, este cea care a prilejuit recurentului reclamant formularea acestei cereri în instanţă şi, totodată, constituie o cauză a cererii de chemare în judecată diferită de cea de care s-a prevalat în litigiul anterior, pentru că în caz contrar ar fi operat autoritatea de lucru judecat (efectul negativ) care ar fi împiedicat reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni tranşate cu caracter irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară (art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), cum corect au observat instanţele de fond; ca atare dacă cele două cereri ar fi avut aceeaşi cauză, obiect şi părţi era operantă excepţia peremptorie a puterii lucrului judecat, prevăzută de art. 166 C. proc. civ.
Analizând aplicarea dispoziţiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, se constată că instanţa de apel în mod legal a constatat că recurentul reclamant nu se încadrează în termenii normei, întrucât acesta a fost autor al invenţiei, iar nu titular al brevetului, ceea ce infirmă calitatea lui de titular al unui drept de proprietate industrială; aşa cum s-a arătat, titularul brevetului a fost Întreprinderea M. Ploieşti, antecesoarea intimatei pârâte din prezenta cauză.
Norma invocată prevede şi alte condiţii de aplicabilitate, însă, cumulative fiind, constatarea neîntrunirii uneia dintre ele face de prisos evaluarea celorlalte cerinţe ale textului – exploatarea abuzivă a invenţiei, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.
Faţă de înlăturarea temeiului de la art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, nu este necesară o evaluare distinctă a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008 cu privire la repunerea în termenul de prescripţie, cererea reclamantului nefiind respinsă pe calea acestei excepţii în raport de acest nou temei juridic.
Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), întrucât excede garanţiilor normei europene susţinerea recurentului în sensul că o cerere de chemare în judecată, odată formulată pe rolul instanţelor, ar atrage încălcarea dreptului a un proces echitabil ori de câte ori se pronunţă o soluţie de respingere a ei (fie pe calea unei excepţii procesuale, fie pe fond), garanţiile normei fiind pe deplin respectate prin arătarea în cuprinsul deciziei a motivelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţe pentru adoptarea soluţiei.
Nici art. 1 Protocolul 1 nu intră în discuţie, întrucât, după aderarea României la C.E.D.O. (1994) recurentul reclamant nu a devenit titularul unui ”bun actual” sau al unui drept de creanţă în temeiul căruia să poată pretinde că are speranţa legitimă de a obţine beneficiului efectiv al unui drept de proprietate, în sensul Convenţiei, întrucât, aşa cum s-a arătat, cererea anterioară adresată instanţelor a fost respinsă ca prescrisă.
Înalta Curte constată a fi fără obiect şi criticile privind efectul direct al Directivei 2004/48 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că prin O.U.G. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 şi modificată prin Legea nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanţă.
De asemenea, nu va fi analizată nici susţinerea recurentului privind aplicarea prioritară a dreptului comunitar (sens în care recurentului invocă dispoziţii din Tratatul de la Lisabona, norme cu valoare de principii generale în materia ocrotirii dreptului de proprietate), întrucât asupra acestei chestiuni s-a răspuns deja în evaluarea argumentului privind garanţiile art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.H., împotriva Deciziei nr. 202/ A din 7 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5637/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5640/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
