ICCJ. Decizia nr. 5640/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5640/2012
Dosar nr. 40024/3/2008
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 24 octombrie 2008 sub nr. 40024/3/2008, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C. a chemat în judecată pe pârâta SC N.T.R. SRL, solicitând prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 348.193,92 lei, reprezentând remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi, sumă compusă din 13.300,66 lei, remuneraţie aferentă anului 2005 pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestuia de către postul B., suma de 124.137,51 lei remuneraţie aferentă anului 2006, suma de 136.761,15 lei remuneraţie aferentă anului 2007, suma de 73.994,60 lei, remuneraţie aferentă trimestrelor I şi II ale anului 2008; să se dispună actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective; să fie obligată pârâta să pună la dispoziţia C. lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţii artistice din domeniul audio-vizual), pentru trimestrul II 2008; să fie obligată pârâta la publicarea integrală a sentinţei în mijloacele de comunicare în masă, respectiv, în două ziare cu tiraj la nivel naţional, pe cheltuiala sa, în temeiul art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta avea obligaţia legală să declare baza de calcul şi să achite remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi către C., pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi pentru utilizarea repertoriilor de prestaţii artistice din domeniul audio-vizual, de către postul de televiziune B.
Deşi pârâta a fost notificată în acest sens, aceasta nu s-a conformat obligaţiilor impuse de Legea nr. 8/1996 şi nici deciziilor O.R.D.A. care s-au succedat în timp.
Reclamanta a mai arătat că în temeiul bazei de calcul declarată de reprezentantul legal al pârâtei, a determinat remuneraţiile legal datorate, astfel cum au fost indicate în petitul cererii de chemare în judecată.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi Deciziile O.R.D.A. nr. 185/2005, 41/2002, 75/2006, 114/2006, 85/2006, 112/2006 şi H.G. nr. 119/2002.
La termenul din 24 februarie 2009 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
S-a arătat că modalitatea de calcul a remuneraţiilor efectuate de pârâtă pentru anul 2006 şi pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 mai 2007 a fost efectuată în temeiul a două Decizii O.R.D.A. nr. 75/2006 şi 85/2006, ce au fost anulate de instanţele judecătoreşti, astfel că, acestea nu mai pot produce niciun efect de la data adoptării lor, conform principiului qoud nullum est, nullum producit effectum.
S-a mai arătat totodată, că pretenţiile reclamantei au în vedere două domenii de reglementare a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe - drepturile în domeniul fonogramelor şi cele în domeniul audio-vizual.
Cele două decizii O.R.D.A. anulate de Curtea de Apel Bucureşti nu pot sta la baza calculului remuneraţiei, astfel cum pretinde reclamanta, modalitatea de calcul prevăzută de aceste decizii, fiind favorabilă reclamantei datorită remuneraţiilor mult prea oneroase stabilite în sarcina radiodifuzorilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1030 din 06 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 15 august 2005 - 24 octombrie 2005, invocată de pârâtă, a admis acţiunea precizată, a obligat pârâta la plata sumei de 625.023,21 lei reprezentând remuneraţia reactualizată datorată pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi pentru utilizarea prestărilor artistice din domeniul audiovizualului în perioada 15 august 2005 - 30 iunie 2008, remuneraţii calculate conform variantei I din expertiza contabilă efectuată de expert C.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.284,3 lei cheltuieli de judecată şi să pună la dispoziţia C. lista completă a fonogramelor utilizate de serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţii artistice din domeniul audiovizualului) în trimestrul II din 2008, respectiv, în lunile aprilie, mai şi iunie şi a obligat pârâta la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii, într-un ziar cu tiraj la nivel naţional, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta este organismul de gestiune colectivă, desemnat prin decizii succesive ale O.R.D.A. drept colector al remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune.
Pârâta, prin postul de televiziune B., a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial şi reproduceri ale acestora, utilizând, totodată, şi repertoriul de prestaţii artistice din domeniul audio-vizual.
Tribunalul a mai reţinut că, în calitate de radiodifuzor al fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi pentru utilizarea repertoriului de prestaţii artistice din domeniul audio-vizual prin postul de televiziune B., pârâta avea obligaţia legală conform Legii nr. 8/1996 şi a metodologilor aprobate prin decizii O.R.D.A., începând cu anul 2005, să declare reclamantei baza de calcul a veniturilor obţinute din radiodifuzare şi, totodată, să achite remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a fost notificată de reclamantă la data de 14 august 2008, pentru comunicarea bazei de calcul şi a plăţii remuneraţiilor, notificare în urma căreia pârâta a transmis date privind veniturile obţinute ca urmare a radiodifuzării. Deşi iniţial, la data de 14 octombrie 2008 pârâta şi-a asumat obligaţia de a achita remuneraţia restantă în trei tranşe lunare egale, ulterior, aceasta a refuzat plata.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.A., a rezultat că remuneraţia reactualizată datorată pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi pentru utilizarea prestaţiilor artistice din domeniul audio-vizual în perioada 15 august 2005 - 30 iunie 2008 este în sumă de 625.023,21 lei, conform variantei I de calcul, omologată de instanţă.
Ca atare, au fost înlăturate apărările pârâtei, întrucât pentru perioada 15 august 2005 - 31 decembrie 2005 calculul remuneraţiei s-a făcut în raport de Decizia nr. 104/2005, în baza unei ponderi medii de radiodifuzare de 30%, pondere agreată de părţi, conform declaraţiilor pârâtei la C.N.A.
Pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007, remuneraţia a fost calculată în baza deciziei O.R.D.A. nr. 75/2006, ce prevedea la pct. 8 că baza de calcul este constituită din totalitatea veniturilor brute lunare obţinute de fiecare dintre utilizatori din activitatea de radiodifuzare, din care se scade TVA şi alocaţia bugetară, dacă este cazul.
În temeiul metodologiei, pentru calculul remuneraţiei, expertul a aplicat procentul de 1,25% la baza de calcul, astfel cum este definită prin decizia menţionată.
Tribunalul a înlăturat şi motivele invocate de pârâtă, privind inaplicabilitatea Deciziei nr. 75/2006 în vederea calculului remuneraţiei, pentru radiodifuzarea fonogramelor, apreciind întemeiate susţinerile reclamantei.
Astfel, s-a constatat că prin decizia Curţii de Apel Bucureşti pronunţată la data de 02 mai 2007 a fost admisă excepţia nulităţii hotărârii arbitrale din data de 10 aprilie 2006 şi a deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Dreptul de Autor nr. 75/2006, fiind desfiinţată hotărârea arbitrală din data de 10 aprilie 2006, publicată în baza deciziei directorului general al O.R.D.A. nr. 75/2006.
În aceste condiţii, nu a fost reţinută susţinerea pârâtei în sensul că este nelegală calcularea remuneraţiilor datorate pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 în temeiul Deciziei O.R.D.A. nr. 75/2006, hotărârea anulată având efecte retroactive, întrucât până la data de 02 mai 2007 (data pronunţării hotărârii Curţii de Apel Bucureşti), s-a aplicat utilizatorilor Decizia nr. 75 care a produs efecte, acesta fiind temeiul în baza căruia organismele de gestiune colectivă colectau remuneraţiile datorate şi le distribuiau către autori. Ca atare, remuneraţiile încasate în perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 au fost repartizate integral artiştilor interpreţi şi executanţi, nefiind posibilă restabilirea situaţiei anterioare. Mai mult decât atât, în perioada anterioară formulării cererii de chemare în judecată, din corespondenţa purtată de părţi, rezultă că sumele stabilite cu titlu de remuneraţie au fost agreate iniţial de pârâtă, aceasta solicitând doar eşalonarea plăţii.
Pentru perioada 03 mai 2007 - 30 iunie 2008, sumele au fost stabilite de expert prin aplicarea procentului prevăzut de decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, respectiv 1% din baza de calcul.
În ceea ce priveşte remuneraţiile datorate în domeniul audio-vizual, acestea au fost determinate de către expert pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 în baza deciziei O.R.D.A. nr. 85/2006, prin aplicarea unui procent de 1,50 %, pentru perioada 03 mai 2007 - 30 iunie 2008 şi prin aplicarea procentului prevăzut de H.G. nr. 119/2002, respectiv, de 1,2 % din baza de calcul.
Aceleaşi considerente anterior expuse au fost avute în vedere de tribunal şi la înlăturarea apărării pârâtei, privind inaplicabilitatea deciziei O.R.D.A. nr. 85/2006, desfiinţată ulterior, prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti.
În perioada cât s-au aflat în vigoare cele două decizii prin care au fost adoptate metodologiile de calcul ale remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi şi executanţi şi-au produs efecte, s-au aplicat efectiv, astfel că utilizatorii de fonograme şi reproduceri ale acestora au achitat remuneraţii calculate în baza lor, remuneraţii ce au fost repartizate artiştilor.
Au fost găsite neîntemeiate apărările pârâtei referitoare la aplicarea unui regim discriminatoriu între diferitele categorii de utilizatori, susţinere motivată prin aceea că dacă s-ar aplica efectul retroactiv al desfiinţării menţionatelor decizii, pârâta ar fi scutită de plata acestora, în dauna celorlalţi utilizatori care au achitat la timp remuneraţiile stabilite prin deciziile desfiinţate.
Pârâta a mai învederat că pentru prestaţiile artistice din domeniul audio-vizual nu datorează niciun fel de remuneraţie, în condiţiile în care Decizia O.R.D.A. nr. 85/2006 a fost anulată şi nu se poate aplica, iar H.G. nr. 119/2002, ce reglementa anterior remuneraţiile, a fost abrogat prin modificarea adusă Legii nr. 8/1996, prin Legea nr. 285/2004.
Nici aceste argumente nu au fost primite de tribunal, deoarece Legea nr. 285/2004, ce excludea drepturile artiştilor interpreţi din domeniul audio-vizual, a fost la rândul său modificată prin O.U.G. nr. 123/2005 şi Legea nr. 329/2006, reglementări ce au repus în drepturi artiştii interpreţi şi executanţi.
Pe parcursul soluţionării cauzei, pârâta a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 15 august 2005 - 24 octombrie 2005, arătând că pretenţiile reclamantei sunt prescrise, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 24 octombrie 2008.
Asupra acestei excepţii, tribunalul a reţinut că potrivit pct. 5 din Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, remuneraţia datorată de utilizatori se plăteşte trimestrial până la data de 26 a primei luni următoare trimestrului, pentru care este datorată. Sumele pretinse a fi prescrise sunt cele corespunzătoare trimestrului III al anului 2005, respectiv pentru lunile iulie - septembrie 2005, scadente la data de 26 octombrie 2005. Prin urmare, faţă de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ce prevede termenul general de prescripţie de 3 ani cre începe să curgă de la momentul naşterii dreptului la acţiune (data scadenţei sumelor restante), prima instanţă a reţinut că cererea privind pretenţiile pentru perioada 15 august 2005 - 24 octombrie 2005 nu este prescrisă.
Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată, pârâta a fost obligată să pună la dispoziţia C. lista completă a fonogramelor utilizate de serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţii artistice din domeniul audio-vizual), pentru trimestrul II 2008, respectiv, lunile aprilie, mai şi iunie.
Totodată, a obligat pârâta la publicarea pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii într-un ziar cu tiraj naţional, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC N.T.R. SRL care a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Intimata-reclamantă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 188/ A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamantei, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea precizată, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 336.822,01 lei, reprezentând remuneraţie reactualizată datorată pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în perioada 15 august 2005 - 30 iunie 2008, precum şi pentru utilizarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizualului în perioada 01 ianuarie 2006 - 30 iunie 2008, remuneraţii calculate conform variantei II a raportului de expertiză contabilă întocmit de expert C.A.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.314,42 lei cheltuieli de judecată; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a analizat cu prioritate argumentele părţilor referitoare la efectele anulării prin hotărâre judecătorească a celor două metodologii aprobate prin deciziile O.R.D.A. nr. 75/2006 şi, respectiv nr. 85/2006.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 115/ A din 02 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis excepţia nulităţii Hotărârii arbitrale din 10 aprilie 2006 şi a deciziei directorului general al O.R.D.A. nr. 75/2006, au fost admise apelurile declarate împotriva Deciziei nr. 75/2006, ambele acte fiind desfiinţate; prin Decizia civilă nr. civilă nr. 116/ A din 02 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a fost dispusă aceeaşi măsură în privinţa hotărârii arbitrale din 13 aprilie 2006 şi a Deciziei directorului general al O.R.D.A. nr. 85/2006.
Instanţele au reţinut că actele atacate sunt lovite de nulitate deoarece decizia anterioară a directorului general al O.R.D.A. nr. 216/2005, prin care fuseseră constituite comisiile de negociere (în cele două domenii reglementate de metodologiile în discuţie) a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar efectele nulităţii constatate în urma exercitării controlului judecătoresc se răsfrâng şi asupra actelor subsecvente actului nul şi cu care aceasta se află în legătură.
Curtea de apel a apreciat corectă susţinerea apelantei pârâte în sensul că deciziile şi metodologiile a căror nulitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească, nu mai pot produce efecte nici măcar pentru perioada anterioară anulării, deoarece se opune unul dintre principiile efectelor nulităţii actului juridic, anume, retroactivitatea.
Această concluzie este susţinută şi de considerentele avute în vedere de instanţele de judecată, care nu au privit chestiuni legate de oportunitatea sau corectitudinea remuneraţiilor negociate, ci însăşi nulitatea şi lipsa efectelor actului juridic în baza căruia s-a iniţiat negocierea, fiind aplicat principiul nulităţii actului subsecvent, astfel că, instanţa de apel a reţinut că, în cauza de faţă, au fost greşit aplicate de prima instanţă regulile de drept comun privind efectele nulităţii.
Curtea de apel a înlăturat argumentele tribunalului şi ale reclamantei în sensul aplicării acestor două metodologii, deoarece, pe de-o parte, chestiunea încasării remuneraţiilor de la alţi utilizatori decât pârâta şi imposibilitatea restituirii lor nu priveşte raportul juridic pendinte, câtă vreme nu au fost achitate remuneraţiile datorate pentru acea perioadă.
Pe de altă parte, argumentul nediscriminării nu poate înlătura aplicarea efectelor nulităţii, deoarece actul este înlăturat de la aplicare din motivul desfiinţării sale, el nemaiputând produce niciun efect juridic; în plus, nediscriminarea nu se regăseşte printre excepţiile acceptate de la principiul retroactivităţii nulităţii.
Instanţa de apel a mai apreciat că pentru a putea fundamenta aplicarea actului anulat pe principiul nediscriminării, se impunea ca două situaţii identice să nu fie tratate diferit. Or, dacă la data colectării remuneraţiilor de la alţi utilizatori, cele două metodologii nu erau desfiinţate, ulterior pronunţării deciziilor Curţii de Apel Bucureşti, la 02 mai 2007, situaţia analizată este diferită, astfel încât, calculul şi plata remuneraţiilor nu se pot face după regulile actelor anulate, situaţie în care s-a constatat că principiul nediscriminării nu este incident.
În acest context, s-a apreciat ca lipsită de relevanţă critica apelantei pârâte în sensul că instanţa a dat eficienţă celor două metodologii anulate şi anterior publicării lor în M. Of., de vreme ce se reţine că acestea, ca urmare a constatării nulităţii lor, nu pot primi niciun efect juridic.
În consecinţă, s-a apreciat că se impunea înlăturarea de la aplicare a prevederilor celor două metodologii, şi, ca atare, calculul remuneraţiei în baza actelor normative în vigoare în perioada de referinţă.
Remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de radiodifuziune şi televiziune, anterior adoptării prin Hotărârea arbitrală din 10 aprilie 2006 a metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A. nr. 75/2006, era reglementată prin protocolul negociat şi publicat în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005, aceasta fiind reglementarea în baza căreia va fi calculată remuneraţia pentru modalitatea de utilizare ce a făcut obiectul Deciziei nr. 75/2006.
În privinţa remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea repertoriului de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, apelanta pârâtă a susţinut că, urmare a abrogării implicite a dispoziţiilor H.G. nr. 119/2002, drepturile amintite nu erau remunerate, astfel încât nu datorează nicio sumă.
Curtea de apel s-a raportat la prevederile art. 98 lit. f) din Legea nr. 8/1996 în forma anterioară Legii nr. 285/2004: „Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza (…) f) emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune ori prin televiziune a prestaţiei sale, fixate sau nefixate pe un suport, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar.”
Prin urmare, la acel moment, dreptul la remuneraţie al artiştilor interpreţi sau executanţi pentru transmiterea sau difuzarea prestaţiei era protejat indiferent de fixarea sau nu anterior a prestaţiei, iar H.G. nr. 119/2002 privea aprobarea tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi a metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, ceea ce reprezintă un act cu caracter normativ ce stabilea nivelul remuneraţiei şi baza de calcul pentru un drept stabilit prin lege.
După adoptarea Legii nr. 285/2004, publicată în M. Of. la data de 30 iulie 2004, art. 98 lit. g) prevede dreptul artistului interpret sau executant de a autoriza sau a interzice „radiodifuzarea sau comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei sale, în afara cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată”.
Curtea de apel a mai reţinut că în urma modificării, legea nu mai face vorbire despre prestaţii, ci despre interpretări sau execuţii, limitând drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi la autorizarea fixării interpretării sau execuţiei (în lit. a) a textului) şi a radiodifuzării interpretării sau execuţiei nefixate (în lit. g), mai sus citată).
La data de 19 septembrie 2005 a fost publicată în M. Of. O.U.G. nr. 123/2005, care a modificat art. 98 lit. g), în sensul recunoaşterii dreptului patrimonial al artistului interpret sau executant de a autoriza „radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau execuţiei sale, în afara cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, caz în care are dreptul numai la remuneraţie echitabilă.”
Prin Legea nr. 329/2006, publicată în M. Of. la data de 31 iulie 2006, art. 98 lit. g) a fost modificat din nou, având următorul cuprins: „radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată”, fiind introdusă lit. g), potrivit cu care: „în situaţia specificată la lit. g) au dreptul numai la remuneraţie echitabilă.”
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 123/2005 (Legea nr. 329/2006 neschimbând în mod substanţial limitele drepturilor protejate), s-a prevăzut dreptul la remuneraţie echitabilă al artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretărilor sau execuţiilor lor deja fixate sau radiodifuzate.
Din analiza coroborată a acestor dispoziţii legale, astfel cum au fost modificate succesiv, instanţa de apel a apreciat că în perioada dintre adoptarea Legii nr. 285/2004 (30 iulie 2004) şi intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 123/2005 (19 septembrie 2005), legea nu prevedea dreptul la remuneraţie al artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru radiodifuzarea interpretărilor şi execuţiilor fixate anterior.
Cu toate acestea, această chestiune nu este relevantă pentru temeinicia apelului şi pentru corecta dezlegare a raportului juridic litigios, deoarece din petitul acţiunii reclamantei rezultă că aceasta nu a solicitat plata remuneraţiilor aferente utilizării repertoriului de prestaţii artistice decât începând cu anul 2006, pentru perioada anterioară, a anului 2005, solicitând numai remuneraţia aferentă utilizării fonogramelor publicate în scop comercial.
Prin urmare, argumentele apelantei pârâte, deşi corecte, nu au eficienţă în raportul juridic dedus judecăţii.
Cu privire la pretinsa abrogare implicită a H.G. nr. 119/2002 prin modificările aduse Legii nr. 8/1996 de Legea nr. 284/2004, Curtea de apel a reţinut că, în realitate, actul normativ nu a fost abrogat, ci a rămas temporar şi parţial fără efecte, deoarece reglementa şi nivelul unor remuneraţii care nu mai erau prevăzute de lege, devenind din nou aplicabil remuneraţiilor pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizualului după data de 19 septembrie 2005.
S-a mai apreciat că argumentul apelantei în sensul abrogării implicite a H.G. nr. 119/2002 este contrazis şi de poziţia adoptată de aceasta în legătură cu reglementarea celeilalte categorii de utilizări ce face obiectul cauzei, în condiţiile în care apelanta a considerat că după anularea Metodologiei publicate prin Decizia nr. 75/2006, primesc din nou eficienţă dispoziţiile Metodologiei publicate în temeiul Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005; or, consecvenţa raţionamentului juridic impune concluzia că şi H.G. nr. 119/202 va primi din nou efecte ca urmare a modificării dispoziţiilor legale care o lăsau fără aplicare anterior.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că pentru această categorie de drepturi ce face obiectul acţiunii pentru perioada ulterioară anului 2006, remuneraţia se calculează în conformitate cu H.G. nr. 119/2002.
O altă critică formulată de apelanta pârâtă a privit chestiunea ponderării veniturilor ce constituie baza de calcul, sens în care pârâta a invocat prevederile art. 1311 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, potrivit cu care: „Pentru activitatea de radiodifuzare, remuneraţiile procentuale se vor stabili diferenţiat, direct proporţional cu ponderea utilizării repertoriului gestionat colectiv în această activitate, iar în lipsa veniturilor, în funcţie de cheltuielile ocazionate de utilizare.”
Aceste dispoziţii sunt aplicabile, în condiţiile în care H.G. nr. 119/2002, nu cuprinde nicio referire la ponderare în pct. 3 (ce reglementează baza de calcul).
Instanţa a reţinut că, în anexa 2 a raportului de expertiză C.A., ce cuprinde varianta de calcul însuşită de apelanta pârâtă prin motivele de apel, nu se face un calcul în funcţie de ponderea utilizării prestaţiilor în audiovizual.
Pe de altă parte, s-a constatat că la discutarea obiectivelor expertizei, încuviinţate de instanţă întocmai cum au fost solicitate de ambele părţi, apelanta pârâtă nu a făcut referire la necesitatea ponderării veniturilor ce constituie baza de calcul.
În plus, din probatoriul cauzei nu a rezultat că apelanta pârâtă ar fi administrat probe care să permită expertului întocmirea unui asemenea calcul, iar instanţei verificarea corectitudinii acestuia, deşi potrivit art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 pârâta avea obligaţia comunicării către reclamantă a listei cu operele utilizate în activitatea de televiziune pentru determinarea ponderii acestora în totalul programelor pârâtei; de altfel, prin sentinţa apelată instanţa a dispus şi obligarea pârâtei la comunicarea acestor informaţii, dispoziţie ce nu a fost contestată prin motivele de apel.
Mai mult decât atât, deşi avea posibilitatea procedurală prevăzută de art. 292 şi art. 295 C. proc. civ., dar şi obligaţia cuprinsă în art. 129 alin. (1) teza finală, de a solicita administrarea de probe noi în apel, în dovedirea criticilor referitoare la modalitatea de ponderare a veniturilor ce constituie baza de calcul (respectiv, efectuarea pe calea unei noi expertize a unui alt calcul, pe baza criteriilor pe care le considera corecte), apelanta pârâtă nu a formulat o asemenea cerere, declarând cu ocazia dezbaterilor că nu solicită administrarea altor probe în apel.
În aceste condiţii, instanţa a înlăturat criticile privind greşita calculare a acestor remuneraţii, întrucât apelantei pârâte îi revenea sarcina probei, probă care nu a fost propusă în apel.
Apelanta a mai susţinut că expertul a calculat în mod greşit remuneraţiile pentru difuzarea fonogramelor aferente altei perioade decât cea indicată de instanţă în obiectivele expertizei.
Potrivit celor invocate în mod corect de intimata reclamantă prin întâmpinare, la pct. 5 din Metodologia publicată în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005 se prevede că remuneraţia se plăteşte trimestrial până la data de 26 a primei luni următoare trimestrului pentru care este datorată.
În consecinţă, la data sesizării instanţei (10 octombrie 2008) erau scadente (şi neprescrise) remuneraţiile aferente perioadei începând cu trimestrul III 2005 (pentru care scadenţa se împlinea la 26 octombrie 2005), astfel că, s-a apreciat că în mod corect au fost calculate remuneraţiile aferente întregii perioade (trimestrul III 2005 până în trimestrul II 2008 inclusiv), astfel cum reclamanta a solicitat prin cererea depusă la primă instanţă, tribunalul încuviinţând în tot obiectivele solicitate de ambele părţi.
În consecinţă, reţinându-se caracterul fondat doar al criticii privind înlăturarea de la aplicare a metodologiilor aprobate prin Hotărârile arbitrale din 10 aprilie 2006 şi, respectiv, 13 aprilie 2006, desfiinţate pentru motivul nulităţii lor de instanţa judecătorească, curtea de apel a reţinut că se impunea calcularea remuneraţiilor datorate de pârâtă în varianta cuprinsă în Anexa 2 a raportului de expertiză, potrivit obiectivelor formulate de pârâtă (care au vizat aplicarea metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru difuzarea fonogramelor şi, respectiv, metodologia aprobată prin H.G. nr. 119/2002 pentru difuzarea interpretărilor şi execuţiilor artistice în domeniul audiovizual); suma totală a remuneraţiilor astfel calculate şi datorate, actualizată cu penalităţile prevăzute de aceste reglementări, este de 336.822,01 lei; cu privire la celelalte critici, s-a apreciat fie că au fost dezlegate implicit prin cele deja arătate, fie că au devenit lipsite de relevanţă în urma înlăturării de la aplicare a celor două metodologii publicate prin Deciziile nr. 75/2006 şi 85/2006.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Referitor la motivarea deciziei recurate cu privire la nulitatea Deciziilor O.R.D.A. nr. 75/2006 şi nr. 85/2006.
Recurenta învederează că deciziile menţionate au fost anulate prin hotărâre judecătorească fără a se analiza fondul acestora, motivul anulării lor nefiind faptul că modalitatea de calcul şi remuneraţiile prevăzute erau prea oneroase pentru radiodifuzori; astfel, desfiinţarea lor a fost dispusă ca o consecinţă a anulării Deciziei O.R.D.A. nr. 216/2005 de constituire a comisiei de negociere, prin sentinţa civilă nr. 940 din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Drept urmare, până la data de 02 mai 2007 aceste două decizii s-au aplicat utilizatorilor de bună-credinţă, astfel că, până la publicarea în M. Of. a hotărârilor judecătoreşti de anulare, acestea au produs efecte, fiind intrate în circuitul civil; ca atare, organismele de gestiune colectivă au colectat remuneraţiile calculate conform acestor două metodologii şi, potrivit textului de lege, aceste remuneraţii au fost repartizate la 6 luni.
Recurenta mai arată că remuneraţiile încasate de la utilizatori în perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 (dată până la care s-au aplicat cele două decizii) au fost repartizate integral, în această perioadă având loc 3 astfel de repartizări; de altfel, acesta este şi motivul pentru care instanţa de apel nu a admis capătul de cerere privind compensarea sumelor de bani achitate în baza deciziilor anulate, compensarea fiind imposibilă din punct de vedere practic, imposibilitate ce subzistă şi în prezent, întrucât nu există un cadru legal care să reglementeze modalitatea în care ar putea să opereze compensarea.
În opinia recurentei, aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii ar conduce la încălcarea unui alt principiu constituţional, respectiv, principiul egalităţii de tratament, întrucât s-a crea un dezechilibru inacceptabil şi injust între utilizatorul de bună-credinţă (care au plătit o remuneraţie mai mare pentru că la momentul plăţii erau aplicabile norme metodologice care cuprindeau procente mai mari, respectiv 1,25% pentru fonograme şi 1,50% pentru audiovizual) şi utilizatorul de rea-credinţă care, neplătind remuneraţia la scadenţă, va beneficia prin efectele nulităţii, de normele metodologice anterioare care cuprind procente mai mici (1% pentru fonograme şi 1,2 % pentru audiovizual).
În consecinţă, trebuie făcută opţiunea între cele două principii enunţate cel al retroactivităţii nulităţii şi principiul egalităţii de tratament, cel din urmă fiind cel care primează, susţine recurenta, dată fiind garantarea respectării valorilor pe care se fundamentează statul democratic.
Prin urmare, aplicarea în speţă a principiului restitutio in integrum nu este posibilă, ceea ce permite concluzia că operează o veritabilă excepţie de la principiul retroactivităţii nulităţii; totodată, aplicarea acestei reguli ar atrage discriminarea artiştilor interpreţi sau executanţi, precum şi a utilizatorilor de bună-credinţă.
Potrivit celor învederate, făcându-se aplicarea principiului egalităţii de tratament, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia de la Roma, recurenta conchide în sensul că, pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 trebuie să se aplice Deciziile O.R.D.A. nr. 75/2006 şi nr. 85/2006, astfel cum corect a procedat prima instanţă, reţinând că este incidentă o situaţie de excepţie de la regula restitutio in integrum (în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, ci se menţin); totodată, se învederează că excepţiile de la restitutio in integrum sunt, în acelaşi timp, şi excepţii de la retroactivitatea actelor nulităţii.
Ca atare, mai arată recurentul, instanţa de apel în mod nelegal a procedat la înlăturarea aplicării metodologiilor aprobate prin cele două decizii anulate de instanţa de judecată, considerând că în cauză remuneraţiile datorate de pârâtă sunt cele care au fost calculate în varianta II a expertizei de la prima instanţă (conform metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru difuzarea fonogramelor şi, respectiv, conform metodologiei aprobate prin H.G. nr. 119/2002 pentru utilizarea prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual), rezultând o sumă totală de 336.822,01 lei.
2. Recurentul a învederat, totodată, că expertul contabil, subordonându-se obiectivelor formulate de pârâtă şi încuviinţate de instanţă de fond, a calculat ceea ce s-a solicitat în cuprinsul acestora.
Or, din cuprinsul obiectivelor, rezultă că pârâta nu a solicitat calcularea penalităţilor de întârziere, ci aplicarea integrală a dispoziţiilor Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru întreaga perioadă, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulteriore, întrucât pentru fonograme calculul a fost făcut cu procentul de 1% ponderat (astfel cum rezultă din anexa nr. 2 a raportului de expertiză contabilă).
Ca atare, pentru fonograme ponderea trebuia aplicată doar până la data de 31 decembrie 2005; însă, pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 30 iunie 2008 expertul a calculat remuneraţia în varianta a II-a a raportului de expertiză contabilă, cu încălcarea dispoziţiilor legale in vigoare, respectiv, ale art. 1231 alin. (1) lit. f), precum şi a art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, care, în cazul gestiunii colective obligatorii instituie un mandat legal extins: „Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.”
Totodată, pentru perioada 15 august 2005 - 31 decembrie 2005, ponderea care a fost comunicată de pârâtă către expertul contabil pentru întocmirea variantei II a raportului de expertiză contabilă este de 14,37%, deci, total diferită faţă de cea de 30 % agreată de părţi, precum şi de ponderea declarată la C.N.A. pe proprie răspundere.
Recurenta solicită instanţei de recurs a avea în vedere că ponderile indicate de pârâtă nu pot fi mai mici decât cele declarate pe proprie răspundere de reprezentaţii săi la C.N.A., sens în care indică a se observa această declaraţie din care rezultă că SC N.T.R. SRL radiodifuzează pe postul propriu de televiziune programe şi emisiuni care cuprind atât fonograme cât şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, astfel: filme în procent de 14,43%, programe de divertisment şi alte tipuri de programe în procent de 41,98% şi publicitate 9,12%; or, toate aceste emisiuni cuprind, prin definiţie, un conţinut mare de fonograme.
Se mai susţine de recurent că, fiind interesat în promovarea şi susţinerea propriei variante din raportul de expertiză, nu putea solicita completarea obiectivelor formulate de pârâtă.
În consecinţă, prin înlăturarea metodologiilor publicate prin Deciziile nr. 75/2006 şi nr. 85/2006 se creează astfel premisele acceptării unei variante a raportului de expertiză contabilă care nu cuprinde o remuneraţie calculată în conformitate cu dispoziţiile legii.
Faţă de aceste aspecte, recurenta consideră că în situaţia în care instanţa de recurs va respinge primul motivul de recurs, pentru soluţionarea corectă a cauzei este necesară suplimentarea raportului de expertiză contabilă.
3. În dezvoltarea ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia în ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor de judecată în valoare totală de 17.284,3 lei la suma de 9.314,42 lei.
Astfel, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.314,42 lei fără a specifica motivul diminuării cheltuielilor de la fond, în măsura în care partea a avut cheltuieli şi în apel în valoare de 6.200 lei cu TVA inclus.
În consecinţă, faţă de criticile dezvoltate, recurentul solicită ca în ipoteza înlăturării primului motiv de recurs să se admită celelalte două motive, astfel încât să se dispună casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea suplimentării raportului de expertiză contabilă pentru o corectă dezlegare a pricinii; a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din apel.
S-au anexat motivelor de recurs un înscris denumit „Anexa 1 şi 2 – Formatul de principiu al serviciului de programe”, posibil întocmit de SC N.T.R. SRL la 20 noiembrie 2003 şi copia sentinţei civile nr. 577 din 18 martie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, nedefinitivă – practică judiciară în materie.
Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare pentru termenul de azi prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta.
1. Potrivit celor reţinute de instanţele de fond, prin Decizia civilă nr. 115/ A din 2 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis excepţia nulităţii Hotărârii arbitrale din 10 aprilie 2006 şi a Deciziei nr. 75/2006 a directorului general al O.R.D.A., admiţându-se apelul S.R.T.V. şi A.R.C.A. formulat împotriva Hotărârii arbitrale şi a Deciziei nr. 75/2006, în sensul desfiinţării Hotărârii arbitrale din 10 aprilie 2006, publicată în M. Of. în baza Deciziei nr. 75/2006 a directorului general al O.R.D.A.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a făcut aplicarea principiilor ce guvernează efectele nulităţii actului juridic, în sensul anulării actului subsecvent celui nul, pornindu-se de la premisa anulării Deciziei nr. 216/2005 a directorului general al O.R.D.A. prin care s-au constituit comisiile de negociere a metodologiilor privind utilizarea prin radiodifuzarea de către organismele de televiziune sau radiodifuziune, a operelor muzicale audiovizuale sau scrise, soluţie dispusă prin sentinţa civilă nr. 940 din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Pe de altă parte, prin Decizia civilă nr. 116/ A din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis excepţia nulităţii Hotărârii arbitrale din 13 aprilie 2006 şi a Deciziei nr. 85/2006 a directorului general al O.R.D.A., admiţându-se apelul S.R.T.V. şi A.R.C.A. formulat împotriva Hotărârii arbitrale menţionate şi a Deciziei nr. 85/2006, în sensul desfiinţării Hotărârii din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. în baza Deciziei nr. 85/2006 a directorului general al O.R.D.A.
Şi în acest caz, au fost avute în vedere aceleaşi raţiuni, instanţa dând eficienţă principiului anulării actelor subsecvente (Hotărârea arbitrală din 13 aprilie 2006 şi Decizia nr. 85/2006) unui act nul (Decizia nr. 216/2006 a Directorului General al O.R.D.A.); prin această ultimă decizie, s-a constituit şi comisia de negociere a metodologiilor privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea repertoriului de prestaţii artistice de către organismele de televiziune.
În perioada cuprinsă între adoptarea celor două Hotărâri arbitrale şi desfiinţarea lor (prin deciziile definitive şi irevocabile ale instanţei, din 2 mai 2007), dată fiind forţa obligatorie a acestora ce decurgea dintr-o dispoziţie legală imperativă – art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 (forma legii modificate prin Legea nr. 285/2004 şi O.U.G. 123/2005), efectele acestor metodologii s-au produs, iar remuneraţiile pe care le stabileau au fost colectate şi datorate potrivit procentelor şi modalităţii de calcul pe care acestea le prevedeau.
Hotărârea arbitrală este supusă apelului la Curtea de Apel Bucureşti, iar instanţa se pronunţă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă – art. art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996.
Astfel cum s-a arătat deja, acelaşi text, referitor la forţa obligatorie a hotărârii arbitrale prevede că „hotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei cu privire la menţinerea sau modificarea metodologiilor”.
Din formularea normei reiese că acest caracter executoriu de drept este unul temporar, provizoriu, întrucât el dăinuie până la pronunţarea soluţiei definitive şi irevocabile prin care se menţin sau se modifică metodologiile aprobate prin hotărârea arbitrală apelată; aşadar, metodologiile pot fi menţinute prin respingerea apelului, astfel că, hotărârea Curţii de Apel, fiind definitivă şi irevocabilă, caracterul executoriu de drept nu mai este conferit de norma analizată, ci ca efect al consolidării lui prin confirmarea metodologiei în instanţă, dată la care din temporar devine definitiv.
Această constatare este valabilă în egală măsură, iar raţionamentul este identic şi în ipoteza în care prin soluţionarea apelului, se modifică metodologiile aprobate prin hotărârea arbitrală apelată, modificare ce poate fi totală sau parţială.
În situaţia modificării totale, din nou, se constată caracterul provizoriu al executorialităţii de drept a hotărârii arbitrale, dată de la care el încetează şi este înlocuit cu caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti (art. 376 C. proc. civ.), decizia instanţei de apel pronunţată în această materie fiind una sui generis, întrucât este definitivă şi, totodată, irevocabilă; în cazul modificării parţiale, parte din hotărârea arbitrală menţinută prin decizia instanţei, îşi consolidează caracterul executoriu provizoriu, iar partea substituită de instanţa de judecată se bucură de executorialitate ca efect al hotărârii judecătoreşti, ce decurge din puterea lucrului judecat cu care decizie este înzestrată.
În ce priveşte ipoteza desfiinţării hotărârii arbitrale, în mod evident acest caracter executoriu provizoriu se stinge, se desfiinţează şi el cu caracter retroactiv ca şi hotărârea arbitrală, chiar dacă norma examinată se preocupă doar de situaţiile în care soluţia instanţei este de menţinere sau de modificare a metodologiilor, iar nu şi de cea în care aceasta este desfiinţată; referirea din normă doar la cele două ipoteze evocate este generată de necesitatea reglementării caracterului executoriu al metodologiilor şi al momentului de la care acesta trebuie aplicat, constatare din perspectiva calităţii normei de a fi precisă şi predictibilă (sub aspectul conformării conduitei subiectelor de drept vizate la conţinutul ei); în plus, o hotărâre judecătorească de respingere a cererii deduse judecăţii deşi are putere de lucru judecat, nu are caracter executoriu pentru că nu conţine o dispoziţie aptă a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare benevolă sau silită.
Prin urmare, se poate constata că, în acest caz, soluţia dată de instanţă joacă rolul unei condiţii rezolutorii cu privire la soarta metodologiei şi, implicit, cu privire la caracterul ei executoriu de drept (provizoriu).
Faţă de cele arătate, reiese că nu pot fi primite susţinerile recurentei dezvoltate în acest motiv de recurs, susţineri care, în principal, sunt fundamentate pe prevederile dreptului comun (principiile care guvernează efectele nulităţii), ignorându-se chiar dispoziţiile legii în materie (art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996) care statuează asupra caracterului executoriu provizoriu al metodologiilor; în mod evident însă, pentru interpretarea acestei norme este permisă complinirea ei cu prevederile dreptului comun, sens în care dispune art. 153 din Legea nr. 8/1996, dreptul comun însemnând atât normele de drept substanţial, dar şi cele de procedură, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este permis să o facă.
În consecinţă, dacă însuşi actul normativ de referinţă statuează cu privire la întinderea caracterului executoriu al metodologiilor, devine aplicabil principiul specialia generalibus derogant, caz în care nu se poate susţine teza neretroactivităţii sancţiunii nulităţii dispuse prin Deciziile civile nr. 115/ A şi nr. 116/ A din 2 mai 2005.
Astfel cum corect a constatat şi instanţa de apel, nici principiul nediscriminării nu poate constitui temei al înlăturării efectului retroactiv al nulităţii, aceasta fiind o susţinere care nu îşi găseşte un suport legal în contextul în care este susţinută aplicarea lui.
Principiul nediscriminării nu este reglementat în dreptul român ca o excepţie de la aplicarea efectelor nulităţii, nici prin legea specială în materie, nici în dreptul comun cu care aceasta se completează.
Totodată, din perspectiva exigenţelor jurisprudenţei Curţii europene, Înalta Curte mai constată că o regulă doctrinară, chiar în absenţa unei consacrări exprese în dreptul pozitiv, se încadrează în accepţiunea materială a noţiunii de „lege”, instanţa europeană admiţând în mod constant că aceasta nu are doar o accepţiune formală (act normativ adoptat de puterea legiuitoare, valabil pentru dreptul continental), ci şi una de ordin material (cum sunt regulile doctrinare, dublate de o jurisprudenţă constantă a instanţelor sau de tip infra-legislativ – acte ale unor autorităţi competente adoptate în exercitarea unor atribuţii de legiferare delegate).
O asemenea distincţie se regăseşte de ex. şi în par. 61 din Cauza Bock şi Palade contra României din 15 februarie 2007, cauză în care Curtea europeană a făcut o analiză a dreptului de superficie, ca drept real fără consacrare legislativă expresă în dreptul pozitiv românesc, sau în par. 94 din Cauza Păduraru în care se evocă principiul error cummunis facit jus, dar şi conceptele de bună credinţă, vânzare a lucrului altuia, etc., ca reguli de drept în sens material.
Pe de altă parte, în absenţa consacrării sale cu valoare de excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul nediscriminării ar fi putut fi invocat din perspectiva art. 14 din Convenţia europeană, cu scopul înlăturării aplicării principiilor ce guvernează efectele nulităţii, finalitatea către care tinde recurenta.
Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a analizat această susţinere în raport cu semnificaţia acestui principiu ce decurge din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea unui regim juridic diferit unor persoane aflate în situaţii identice sau similare, fără o justificare rezonabilă.
Or, faptul că alţi utilizatori au achitat remuneraţiile datorate pentru cele două forme de utilizare în discuţie, pentru că au respectat scadenţele obligaţiilor, remuneraţii calculate în baza metodologiilor anulate, aceasta nu înseamnă că recurenta susţine aplicarea unui tratament discriminatoriu în ce o priveşte, după cum nici nu presupune că acei utilizatori nu pot formula o cerere în restituirea unei plăţi nedatorate; nici argumentul privind imposibilitatea recuperării sumelor deja distribuite cu titlu de drept de autor, în favoarea celor ale căror drepturi le gestionează C. (artişti interpreţi şi executanţi) nu poate fi reţinut, întrucât recurentul are la îndemână remedii procesuale suficiente, adecvate şi eficiente pentru a obţine recuperarea acestor plăţi pe care deja le-a efectuat, dacă nu s-ar ajunge la o soluţie amiabilă, în sensul compensării cu cele pe care le va distribui în viitor.
În aceste condiţii, instanţa de apel în mod corect a înlăturat pretinsa excepţie de la aplicarea efectului retroactiv al nulităţii, constatând că, retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor actului, produse între momentul încheierii (adoptării) lui şi acela al anulării, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, se ajunge în situaţia anterioară încheierii ori adoptării acestuia.
Retroactivitatea decurge din principiul legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul adoptării hotărârii arbitrale desfiinţate, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni juridice astfel realizate.
Ca atare, în mod corect curtea de apel a dispus schimbarea soluţiei tribunalului, în sensul omologării celei de-a doua variante (anexa 2) din raportul de expertiză efectuat la prima instanţă, variantă prin care au fost determinate remuneraţiile datorate de pârâtă potrivit regulilor anterioare metodologiilor anulate, anume, metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru difuzarea fonogramelor şi, respectiv, metodologia aprobată prin H.G. nr. 119/2002 pentru difuzarea interpretărilor şi execuţiilor artistice în domeniul audiovizual; de altfel, aplicarea metodologiilor anterioare are un temei legal expres, anume, art. 1313 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critică raportul de expertiză efectuat la prima instanţă, fără a se raporta la dezlegarea dată de instanţa de apel aceloraşi critici susţinute de pârâtă prin motivele de apel – chestiunea ponderării veniturilor ce constituiau baza de calcul, recurentul, susţinând, în plus, că nu s-a stabilit ca obiectiv al expertizei calcularea penalităţilor de întârziere, etc.
Pentru acest motiv, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate ci de netemeinicie, astfel că nu pot analizate de instanţa de recurs, iar din punct de vedere procedural recurentul pârât avea la îndemână posibilitatea formulării unor obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă în faţa primei instanţe, ceea ce nu a făcut ci, mai mult decât atât, s-a opus la obiecţiunile pârâtei cu un atare obiect (încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2010 – fila 157 dosar fond), neexistând o dispoziţie procedurală care să îi interzică a-şi formula apărări şi pe varianta pârâtei, ci dimpotrivă, art. 167 alin. (3) C. proc. civ. dispune în sensul administrării concomitente, pe cât posibil, a dovezilor şi a celor contrarii.
Totodată, prin această critică recurentul nu susţine o vătămare proprie, întrucât nu reclamantul este cel prejudiciat prin aplicarea procentelor legale la o bază de calcul neponderată (deci, mai largă), ceea ce contravine dispoziţiilor art. 108 alin. (2) C. proc. civ.
3. Nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit, cu privire la nemotivarea reducerii cheltuielilor de judecată ce i-au fost acordate pentru judecata în primă instanţă de la 17.284,3 lei la 9.314,42 lei, întrucât în mod evident au fost avute în vedere criteriile legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.; în ce priveşte câtimea reducerii acestora reprezintă, din nou, o chestiune de apreciere a instanţei de apel, ce nu poate fi cenzurată de această instanţă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C. împotriva Deciziei nr. 188/ A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5639/2012. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5642/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
