ICCJ. Decizia nr. 5646/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5646/2012
Dosar nr. 25448/3/2009
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 15 iunie 2009, reclamanţii L.G., L.D.F. şi L.R.F. au contestat dispoziţia dată de Municipiul Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, susţinându-se că emitentul actului contestat a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de teren mai mică decât cea solicitată, respectiv pentru 130 mp teren, în loc de 272,20 mp teren, din care 107,71 mp teren construit.
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 08 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea reclamanţilor şi a anulat decizia civilă nr. 11433 din 31 martie 2009 contestată în acest dosar şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită o nouă dispoziţie prin care să propună reclamanţilor acordarea unor despăgubiri pentru imobilul în litigiu, format din teren şi construcţie, terenul având o suprafaţă de 272,20 mp.
Împotriva sentinţei, a declarat apel Municipiul Bucureşti.
Apelantul a motivat că instanţa de fond a dispus acordarea măsurilor reparatorii pentru o suprafaţă de teren asupra căreia reclamanţii nu au dovedit existenţa dreptului de proprietate. S-a mai susţinut că din actele pe care reclamanţii le-au depus la dosar, rezultă că autorul lor a avut în proprietate o suprafaţă de teren de 130 mp, şi nu de 272,20 mp, iar dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece există dovezi în sens contrar, constând chiar în actele de proprietate depuse la dosar de reclamanţi. De asemenea, instanţa a acordat măsurile reparatorii fără a efectua o expertiză de identificare a terenului.
În faza apelului, a fost efectuată proba constând în expertiza de identificare a terenului în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 707/ A din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a apreciat că terenul trecut în proprietatea statului din patrimoniul autorului reclamanţilor nu poate fi restituit în natură, date fiind concluziile din raportul de expertiză efectuat la prima instanţă - fila 47 dosar; s-a mai reţinut că terenul este compus din două parcele şi anume nr. 25 şi nr. 25 bis, acesta fiind preluat de stat prin expropriere, în întregime, sub nr. 25.
Prin adresa din 16 august 2002 emisă de P.M.B (fila 24 dosar fond) s-a confirmat că prin Decretul nr. 31 din 24 ianuarie 1962 au fost expropriate în favoarea statului o suprafaţă de teren de 272,20 mp şi o construcţie care ocupa 107,71 mp din acest teren.
De asemenea, Direcţia de impozite şi taxe locale a confirmat existenţa pe rolul autorilor reclamanţilor a imobilului teren şi construcţie situate în str. Sibiu nr. 25 până în anul 1962, data exproprierii, terenul având o suprafaţă totală de 280 mp (fila 25 dosar primă instanţă).
Din anexa la decretul de expropriere (fila 30 dosar fond) reiese cu evidenţă faptul că imobilul ce a fost expropriat autorilor reclamanţilor a avut suprafaţa de 272,20 mp, din care 107,71 mp erau ocupaţi de construcţie.
Curtea de apel a apreciat că deşi reclamanţii au prezentat un act de proprietate numai pentru suprafaţa de teren de 130 mp situată în str. Sibiu, dreptul lor de proprietate este prezumat asupra întregii suprafeţe de teren expropriate (272,20 mp) ca şi asupra construcţiei demolate (107,71 mp ), chiar prin existenţa actului de expropriere aflat la dosar; prezumţia reţinută este una legală, fiind prevăzută ca atare de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text care dispune că „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive”.
Instanţa de apel a constatat că apelantul nu a făcut nicio probă contrară celor reţinute în actul de expropriere, ci, dimpotrivă a confirmat trecerea în proprietatea statului a suprafeţei de teren solicitate de reclamanţi şi a construcţiei.
Totodată, s-a înlăturat ca nefondată şi susţinerea aceluiaşi apelant în sensul că proba contrară a fost făcută de reclamanţi prin depunerea la dosar a actului de proprietate cu privire la o suprafaţă de teren de 130 mp, ceea ce răstoarnă prezumţia instituită prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii au dovedit în parte dreptul lor de proprietate prin actul depus la dosar şi în parte prin prezumţia legală menţionată, aceştia neadministrând vreo dovadă contrară celor reţinute în actul de expropriere, după cum nici apelantul nu a administrat o astfel de probă.
În condiţiile prezentei speţe, dovada contrară nu putea fi făcută decât printr-un act de dispoziţie, anterior decretului de expropriere, act prin care autorii reclamanţilor să fi înstrăinat o parte din terenul trecut în proprietatea statului. Or, o asemenea probă contrară nu a fost administrată în proces.
S-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea apelantului la cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
În termen legal, împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că potrivit prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, iar în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane; aceste înscrisuri pot fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive si a calităţii de persoana îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul., în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) şi cu art. 23 din lege.”
În acest sens, recurentul învederează că autorul reclamanţilor a avut in proprietate o suprafaţa de teren de 130 mp, iar nu de 272,2 mp, astfel încât dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece există dovezi în sens contrar, constând chiar în actele de proprietate depuse la dosar de către reclamanţi.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, recurentul arată că onorariul avocatului este disproporţionat şi tendenţios, sens în care solicită instanţei de recurs să aibă în vedere şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte vor constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În acest context, atunci când părţile formulează cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa este obligată să facă aplicarea riguroasă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu :ele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţa de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”
Or, în speţă o asemenea motivare nu apare în considerentele hotărârii, astfel că rezultă că suma pretinsă arbitrar de reclamanţi cu titlu de onorariu de avocat pentru prestaţia acestuia, a fost acordată de către instanţa de apel - în lipsa oricăror dovezi - fără a o defini punctual ce anume reprezintă şi fără ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului, în raport cu munca îndeplinită de avocat.
În aceste condiţii, recurentul consideră că faţă de poziţia procesuală a reclamanţilor, de plata unei taxei judiciare de timbru modice şi faţă de activitatea depusă de apărătorul acesteia, soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei 2.000 lei este vădit nejustificată şi solicită respingerea ca nefondată a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, care, în opinia sa, se justifică cel mult până la concurenţa sumei care s-a plătit cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin notificarea nr. 36465 din 7 februarie 2002 adresată Prefecturii Municipiului Bucureşti, intimaţii reclamanţi au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilul (teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie demolată), situat în Bucureşti, Str. Sibiu, sector 8, actuală str. Florilor, sector. 1, imobil ce aparţinut autorilor lor C.E. şi C.D., preluat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 31/1962; intimaţii reclamanţi sunt moştenitorii proprietarilor deposedaţi abuziv de stat.
În soluţionarea acestei notificări, s-a emis dispoziţia nr. 11433 din 31 martie 2009 de către Primarul general al Municipiului Bucureşti prin care li s-au propus reclamanţilor măsuri reparatorii în echivalent pentru teren în suprafaţă de 130 mp.
Prin contestaţia promovată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au susţinut că în mod nelegal şi netemeinic entitatea învestită cu soluţionarea notificării le-a acordat măsuri reparatorii parţial, pentru terenul în suprafaţă de 130 mp, iar nu pentru întreaga suprafaţă de 272,20 mp, fiind omisă acordarea măsurilor reparatorii şi pentru construcţia expropriată odată cu terenul, aceasta având o suprafaţă construită de 107,71 mp, în prezent demolată.
Prima instanţă a admis contestaţia reclamanţilor, a anulat dispoziţia contestată şi a obligat Primăria Municipiului Bucureşti să emită în favoarea reclamanţilor o nouă dispoziţie prin care să propună acestora despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru întregul imobil compus din teren de 272,20 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, fosta Str. Sibiu, sector 8.
Soluţia a fost confirmată de instanţa de apel, dispunându-se şi obligarea apelantului la 2.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor reclamanţi.
În ce priveşte dovada întinderii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că aceasta s-a realizat prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 1687 din 15 aprilie 1946 (pentru 130 mp teren) şi, în plus, s-a făcut aplicarea prezumţiei instituite prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru diferenţa de teren până la întregirea proprietăţii autorilor reclamanţilor.
Astfel, a rezultat din anexa Decretului de expropriere (fila 30 fond, poziţia 71) că autorilor intimaţilor le-a fost expropriată o suprafaţă de teren de 272,20 mp, precum şi o construcţie cu o suprafaţă construită de 107,71 mp.
Înalta Curte apreciază că, în principiu, este corectă susţinerea recurentului pârât în sensul că titlul de proprietate pentru imobilul preluat abuziv de stat constituie dovada contrară prevăzută de art. 24 din legea specială şi, într-adevăr, aplicarea acestui text este subsidiară în raport cu actele originare de proprietate dintre cele enumerate de art. 23 din lege şi exemplificate la art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Cu toate acestea, se constată că în mod legal instanţa de apel a stabilit că pe baza anexei la decretul de expropriere, coroborată cu celelalte înscrisuri ale cauzei (adresa de la fila 24 dosar fond emisă de Primărie prin care se confirmă exproprierea efectivă a acestei suprafeţe de teren, dovada că autorii reclamanţilor au avut rol fiscal pentru o suprafaţă de teren de 280 mp până în anul 1962 - fila 25), precum şi cu expertiza efectuată în apel prin care s-a confirmat că cele două proprietăţi de la nr. 25 şi 25 bis (care au apărut ca o unică proprietate în actul de expropriere) sunt identice cu terenul ce face obiectul notificării - 272,20 mp; totodată, prin certificatul de urbanism de la fila 23 dosar fond s-a confirmat schimbarea denumirii străzii Sibiu în str. Florilor, începând cu anul 1990.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a stabilit întinderea dreptului de proprietate asupra terenului parte prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 1687 din 15 aprilie 1946 pentru o suprafţă de teren de 130 mp, prin aplicarea art. 23 din lege, şi parte, prin aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv, pentru diferenţa de teren (142,20 mp) până la concurenţa întregii proprietăţi ce a aparţinut autorilor reclamanţilor în suprafaţă totală de 272,20 mp; instanţa a stabilit această concluzie nu numai pe baza anexei la Decret, ci prin coroborarea tuturor probelor anterior menţionate care au impus o atare concluzie, făcând plauzibilă susţinerea reclamanţilor în sensul că autorii lor au dobândit această proprietate în două etape, iar pentru ceea ce s-a dobândit ulterior nu se mai găsesc actele de proprietate.
Art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 nu au fost aplicate concomitent pentru dovedirea întinderii aceleiaşi suprafeţe de teren, iar faţă de contextul probator evocat, reiese că actul de vânzare cumpărare nu a constituit proba contrară a celor înscrise în anexa la Decret, astfel încât art. 24 să nu fi fost incident.
Nici critica privind acordarea cheltuielilor de judecată intimaţilor reclamanţi în apel, întrucât, evaluând soluţionarea acestei cereri accesorii din perspectiva legalităţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicarea a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.; astfel, pârâtul al cărui apel a fost respins ca nefondat este parte căzută în pretenţii, situaţie în care se verifică în sarcina sa culpa procesuală şi, în plus, dovada cheltuielilor de judecată (2.000 lei) efectuate de intimaţii reclamanţi în calea de atac (constând în onorariu de avocat), se regăseşte la dosar - fila 22 dosar apel.
Contrar celor susţinute de recurent, intimaţii reclamanţi nu au efectuat cheltuieli de judecată cu taxă judiciare de timbru, date fiind dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd facilitatea scutirii de plata acesteia pentru cererile şi acţiunile în justiţie legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia.
Neaplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu reprezintă o critică de nelegalitate, reducerea cuantumului acestora fiind o chestiune de apreciere la îndemâna instanţei în faţa căreia aceste cheltuieli au fost efectuate; în plus, având în vedere că dovada acestor cheltuieli a fost depusă de reclamanţi la dosar mult anterior dezbaterii apelului pe fond, nu s-ar putea susţine că apelantul a fost luat prin surprindere în momentul final al procesului, astfel încât să nu fie în măsură să solicite el însuşi instanţei de apel, la momentul concluziilor, reducerea acestora potrivit textului invocat.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva deciziei nr. 707/ A din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5645/2012. Civil. Legea 10/2001.... | ICCJ. Decizia nr. 5651/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
