ICCJ. Decizia nr. 5641/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5641/2012
Dosar nr. 49788/3/2008
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 49788/3/2008, la data de 24 decembrie 2008, reclamanta H.R.H.L. a chemat în judecată pe pârâta SC H.R. SRL, solicitând să se dispună interzicerea folosirii, în activitatea comercială a pârâtei a tuturor şi oricăror semne identice sau similare cu mărcile înregistrate în România şi în Comunitatea Europeană de către reclamantă, efectuarea înregistrării în registrul comerţului a modificării denumirii comerciale a pârâtei, în sensul eliminării sintagmei H.R. din denumirea sa comercială, publicarea hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala pârâtei, într-un ziar de largă circulaţie naţională; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în România există un singur restaurant H.R.C. deschis cu acordul acesteia, şi anume restaurantul situat în Bucureşti, (în Parcul Herăstrău), aparţinând societăţii comerciale M.D., prin intermediul unei francize. Reclamanta este persoană juridică înregistrată în Registrul Companiilor din Marea Britanie din data de 19 iunie 1985 sub denumirea H.R.C.L., pentru activităţi de tipul restaurantelor. Prin înregistrarea denumirii sale comerciale, H.R. SRL, Pârâta încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra numelui comercial. Reclamanta este singura deţinătoare a drepturilor asupra denumirii H.R., în România, astfel că, prin înregistrarea denumirii comerciale H.R. SRL pârâta a adus şi aduce în continuare atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra numelui său comercial precum şi asupra drepturilor exclusive ale acesteia asupra mărcilor sale cu aceeaşi denumire.
Reclamanta este titulară a numeroase mărci înregistrate la nivel naţional şi comunitar, care îi conferă în România drepturi exclusive asupra denumirilor H.R., respectiv H.R.C. pentru o gamă foarte largă de produse şi servicii. În concluzie, aşa cum a arătat mai sus, în prezent, mărcile H.R., respectiv, H.R.C., sunt înregistrate şi protejate în diverse forme şi sintagme, cu efecte pe teritoriul României.
Prin folosirea denumirii H.R., atât în cadrul denumirii sale H.R. SRL cât şi în oferirea serviciilor de restaurant sub denumirea H.R.C.P. şi a produselor de îmbrăcăminte sub denumirea H.R., pârâta încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra familiei de mărci H.R.
În anul 1996 asociatul unic al pârâtei a deschis un restaurant care funcţionează şi în prezent, restaurantul H.R.C.P. Reaua-credinţă a asociatului unic al pârâtei la înregistrarea denumirii comerciale H.R. SRL, precum şi în alegerea denumirii restaurantului H.R.C.P. este dovedită de faptul că acesta avea cunoştinţă de renumele internaţional al brandului H.R.
Reclamanta mai arată că pârâta a recunoscut faptul că încalcă drepturile de proprietate industrială ce îi aparţin.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 2, art. 22-23, art. 35, art. 83 şi art. 86 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; art. 25 alin. (1) şi art. 31 din Legea nr. 29/1990 privind Registrul Comerţului art. 1 - 3 şi art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială, art. 8 şi 10 bis din Convenţia de la Paris, art. 11, alin. (2) din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 1527 din 22 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, a interzis pârâtei folosirea în activitatea sa comercială a oricăror semne identice sau similare cu mărcile H.R. înregistrate în România de către reclamantă, respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop; oferirea sau prestarea serviciilor sub aceste semne; oferirea sau exportul de produse sub aceste semne; utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate, a obligat pârâta la modificarea numelui comercial, în sensul eliminării sintagmei H.R. din componenţa acestuia, a dispus publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătoreşti într-un ziar de largă circulaţie naţională, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.383 dolari SUA în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele.
Utilizarea de către un întreprinzător a unui nume comercial identic sau similar cu o marcă, aparţinând altuia, poate să creeze confuzie cu privire la originea bunurilor sau serviciilor acestora şi, implicit, un conflict între cele două drepturi de proprietate industrială, pentru rezolvarea căruia se poate face apel la justiţie.
Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 se referă la folosirea semnului identic sau similar mărcii „pentru produse sau servicii identice, similare sau, după caz, diferite, iar alin. (2) exemplifică actele de folosire a semnului care pot fi interzise în condiţiile alin. (1). Chiar dacă nu se precizează expres, din exprimarea utilizată de legiuitor reiese că actele incriminate sunt de folosire a semnului ca marcă, a cărui funcţie specifică este aceea de distingere a produselor sau serviciilor unui întreprinzător de cele ale altuia, în timp ce numele comercial identifică întreaga activitate a unei societăţi comerciale, fără a se face în mod necesar referire la bunurile sau serviciile care intră în obiectul său de activitate.
În speţă, ceea ce a solicitat reclamanta prin petitul acţiunii a fost nu interzicerea utilizării de către pârâtă a semnului ca marcă, ci constatarea faptului că acest semn, înregistrat ca nume comercial, încalcă prin el însuşi dreptul la marcă şi să interzică pârâtei utilizarea acestuia ca nume comercial. Prin formularea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat două temeiuri anume, art. 35 din Legea nr. 84/1998 şi art. 5 din Legea nr. 11/1991, în ambele situaţii prevalându-se de drepturile sale exclusive dobândite prin înregistrarea mărcii şi invocând, în prima situaţie, conflictul dintre marca sa şi numele comercial al pârâtei dobândit ulterior înregistrării mărcii – din perspectiva contrafacerii – iar pentru cea de-a doua ipoteză, folosirea de către pârâtă a propriei firme de o manieră susceptibilă a produce confuzie cu marca reclamantei – concurenţă neloială.
În ceea ce priveşte contrafacerea reclamată, prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile regulile operante în materia proprietăţii industriale: prioritatea la înregistrare, riscul de confuzie derivat din identitatea sau asemănarea numelui cu marca şi principiul specialităţii.
Referitor la prioritatea de înregistrare, reclamanta opune pârâtei o marcă anterioară numelui comercial dobândit de aceasta în anul 1999, condiţia fiind, prin urmare, îndeplinită.
De asemenea şi principiul specialităţii este o regulă ce se verifică în cauză, ambele părţi desfăşurându-şi activitatea parţial în acelaşi domeniu – restaurante. Astfel, reclamanta, s-a înfiinţat sub denumirea H.R.H.L. încă din anul 1984 (din 23 februarie 1984 conform Registrului Companiilor din Marea Britanie). În schimb, pârâta s-a înfiinţat în anul 1999 sub denumirea H.R. SRL (Anexa l la acţiune, răspunsurile pârâtei la întrebările 7 şi 9 din interogatoriu). Atât Marea Britanie cât şi România sunt membre ale Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii intelectuale; prin urmare, pârâta a încălcat drepturile reclamantei decurgând din aplicabilitatea art. 8 din Convenţia de la Paris, care prevede că „numele comercial va fi protejat în toate ţările Uniunii de la Paris, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul că el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ”.
Tribunalul a reţinut că elementele principale ale denumirii reclamantei (H.R.) se regăsesc în integralitate în cadrul denumirii pârâtei; s-a apreciat că celelalte elemente au o mai mică importanţă fiind denumiri generice, comune, care nu diferenţiază persoanele juridice între ele, ci relevă numai forma de organizare (Holding” - companie deţinătoare de acţiuni în alte companii; „Limited” - companie cu răspundere limitată potrivit dreptului englez; SRL - societate cu răspundere limitată, potrivit dreptului român).
Ambele companii, atât reclamanta cât şi pârâta au ca obiect de activitate principal servicii în domeniul restaurantelor.
Tribunalul a apreciat că numele comercial al pârâtei intră în conflict cu mărcile anterior înregistrate de reclamantă.
Astfel, s-a constatat că reclamanta este titulara a 5 mărci naţionale H.R. şi a 31 mărci comunitare conţinând sintagma H.R. în diverse combinaţii verbale şi figurative. Prima marcă înregistrată în Romania în anul 1989 este marca H.R.C. pentru „servicii privind restaurantele şi cocteiluri” precum şi pentru „articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte”. Cea de-a doua, înregistrată în Romania în anul 1994 este marca H.R.C., pentru „servicii pentru distracţii şi amuzament”. Ulterior, în anii 2006 şi 2007 reclamanta a mai înregistrat 3 mărci naţionale, fiecare dintre ele reluând inclusiv produsele şi serviciile anterior protejate, iar de la 01 ianuarie 2007 şi-au extins efectele în România toate cele 31 de mărci înregistrate de aceasta la nivel comunitar.
Conform declaraţiilor preluate în presă ale asociatului unic şi administratorului pârâtei, domnul V.S., acesta a deschis în anul 1996 un restaurant pe care l-a denumit H.R.C.P. faptă de natură să aducă atingere drepturilor reclamantei.
Potrivit înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar, a rezultat că pârâta a utilizat atât înainte de demararea acţiunii, cât şi pe parcursul acesteia, denumirea de restaurant H.R.C.P. fără ca acţiunea de faţă să o determine să înceteze încălcarea drepturilor reclamantei.
Tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada condiţiilor impuse de art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1998, în sensul că pârâta foloseşte efectiv numele său comercial prin aplicare pe produsele ce intră în domeniul său de activitate pe documente sau pentru publicitate, oferind suficiente indicii instanţei care să permită încadrarea acestor acte de folosinţă în dispoziţiile art. 35 alin. (3) din lege.
Prin urmare, faptele pârâtei constând în: organizarea de evenimente în cadrul restaurantului sau sub egida societăţii, decoraţiunile interioare şi exterioare (ex. tablouri cu însemne ale restaurantelor reclamantei din Londra, Beijing, Creta, chitara de lemn situată în exterior purtând menţiunea H.R.), denumirile unor specialităţi din meniu (ex. I.H.R., P.H.R.), notele de plată şi cărţile de vizită, alte materiale publicitare (sacoşe, cutii de chibrituri, pliculeţe de zahăr, etc.), publicitatea făcută restaurantului în presă şi pe Internet sub sigla H.R., toate acestea încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra familiei de mărci H.R. şi generează confuzie la nivelul publicului, incluzând riscul de asociere între serviciile pârâtei şi serviciile reclamantei.
S-a constatat că pârâta nu a încetat nici pe parcursul soluţionării cauzei să folosească însemnele de natură să încalce drepturile reclamantei, în acest sens fiind chiar înscrisurile depuse de pârâta (meniul restaurantului H.R.C.P.), precum şi înscrisurile şi fotografiile depuse de reclamantă odată cu acţiunea.
În consecinţă, instanţa a dispus obligarea pârâtei să înceteze folosirea, în activitatea sa comercială, a tuturor şi oricăror semne identice sau similare cu mărcile reclamantei, respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop; oferirea sau prestarea serviciilor sub aceste semne; importul sau exportul de produse sub aceste semne; utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate.
Au fost înlăturate susţinerile pârâtei din întâmpinare, în sensul că „dacă reclamanta ar avea un drept exclusiv asupra tuturor produselor şi serviciilor din clasele 03, 06, 08, 09, 14, 16, 18, 20, 21, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 32, 33, 34, 35, 38, 41, 42, 43, 44 ar însemna ca majoritatea societăţilor comerciale din România ar rămâne fără obiect de activitate”, întrucât s-a apreciat că această afirmaţie este neconformă cu realitatea, având în vedere că pretenţiile reclamantei au în vedere drepturile exclusive privind utilizarea denumirii H.R. asupra tuturor produselor şi serviciilor menţionate mai sus şi protejate prin mărcile reclamantei.
În ceea ce priveşte acţiunea în concurenţă neloială, s-a reţinut că, deoarece Legea nr. 11/1991 incriminează anumite fapte ca infracţiuni de concurenţă neloială, aceasta nu înseamnă că latura civilă a procesului penal se poate soluţiona doar în cadrul unei judecăţi penale. De vreme ce aceste fapte, enumerate în art. 5 din Legea nr. 11/1991, sunt susceptibile de a angaja cea mai gravă dintre formele răspunderii juridice, în mod evident ele sunt apte de a antrena şi răspunderea civilă delictuală. În speţă, reclamata a administrat probe în sensul constatării faptei de concurenţă neloială de către pârâtă.
Astfel, era necesar a folosirea numelui comercial şi a modalităţii în care această utilizare de către pârâtă are loc, astfel încât să permită instanţei stabilirea concluziei unei folosiri abuzive şi de natură a produce confuzie cu folosirea legitimă de către reclamantă a propriei sale mărci sau obţinerea finalităţii deturnării clientelei ori doar inducerea ei în eroare.
În ce priveşte reaua-credinţă a pârâtei prin asociatul unic şi administratorul său, V.S., la înregistrarea denumirii comerciale H.R. SRL precum şi în alegerea denumirii restaurantului H.R.C.P. fapte dovedite pe de o parte de istoria şi calificarea acestuia (profesionist în domeniul activităţii de restaurante, angajat în cadrul unui restaurant din Statele Unite, în apropierea celui mai mare restaurant al reclamantei - răspunsurile la întrebările 1, 2, 3, 6 din interogatoriu; cetăţean american, locuitor al Statelor Unite pentru o perioadă de peste 10 ani), iar pe de altă parte, de faptul că a recunoscut obligaţiile sale de a înceta utilizarea mărcilor reclamantei în urma notificării şi întâlnirii avute cu reprezentanţii acesteia în anul 2007 (Anexele nr. 2, 3, 4 la acţiune).
S-a mai reţinut că riscul de confuzie şi asociere între activitatea comercială a pârâtei şi mărcile reclamantei nu este un risc ipotetic, ci unul care s-a manifestat deja, aşa cum s-a probat prin extrasele de pe forumurile de discuţii de pe Internet dedicate restaurantelor, de unde reiese, de asemenea, că nivelul calitativ al serviciilor oferite de pârâtă este unul foarte scăzut, ceea ce afectează imaginea reclamantei şi familia de mărci H.R. ale acesteia. (Anexele nr. 10 şi 11 la acţiune).
Cheltuielile de judecată au fost acordate în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei tribunalului, pârâta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Prin Decizia nr. 67/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC H.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1527 din 15 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC H.R.H.L.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat interdicţia dispusă în sarcina pârâtei de a oferi produse, de a le comercializa, deţine în acest scop, importul sau exportul de produse sub aceste semne.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa, analizând criticile formulate prin motivele de apel, a reţinut următoarele:
S-a constatat a fi nefondată susţinerea privind necesitatea înregistrării reclamantei la Registrul Comerţului din România pentru a fi opozabilă pârâtei denumirea acesteia, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale.
Reclamanta s-a înfiinţat sub denumirea H.R.H.L. încă din anul 1984 (din 23 februarie 1984 conform Registrului Companiilor din Marea Britanie), în timp ce societatea pârâtă SC H.R. SRL s-a înregistrat la Registrul comerţului la data de 10 august 1999.
Astfel cum şi prima instanţă a reţinut, s-a constatat că elementele principale ale denumirii reclamantei (H.R.) se regăsesc în integralitate în cadrul denumirii pârâtei, celelalte elemente neavând rolul de a diferenţia persoanele juridice între ele, ci de a arăta doar forma de organizare („Holding” - companie deţinătoare de acţiuni în alte companii; „Limited” - companie cu răspundere limitată potrivit dreptului englez; „S.R.L.” - societate cu răspundere limitată potrivit dreptului român).
Ambele companii, atât reclamanta cât şi pârâta, au ca obiect de activitate principal serviciile privind restaurantele, fapt care rezultă nu numai din situaţia de fapt dovedită în speţă, prin probe materiale, ci şi prin mărcile anterior înregistrate de reclamantă, înregistrată la 30 octombrie 1989 pentru clasele 25 şi 42 (servicii privind restaurantele şi cocteiluri) şi înregistrată la data de 16 martie 2004 pentru clasele 9 şi 41(servicii pentru distracţie şi amuzament), ambele mărci fiind combinate şi conţinând elementul verbal H.R.C.
Numele comercial al pârâtei intră în conflict cu mărcile anterior înregistrate de reclamantă din cauza similarităţii conceptuale dintre marcă şi nume comercial, consumatorului mediu fiind tentat să considere că produsele sau serviciile cărora aceste denumiri li se aplică au o origine comercială comună.
Raportat la aceste aspecte, au fost apreciate ca nerelevante argumentele apelantei în sensul că înregistrarea societăţii apelante la Registrul Comerţului s-a realizat cu respectarea procedurii legale, atâta timp cât apelanta, prin folosirea acestei denumiri, încalcă numele comercial anterior al reclamantei, şi cât legea nu prevede obligaţia celui ce se pretinde lezat de efectuarea unei înregistrări la registrul comerţului de a contesta această înregistrare într-un termen limită.
În speţă, interzicerea folosirii de către societatea apelantă a denumirii a H.R. s-a dispus în temeiul art. 35 din Legii nr. 84/2008, pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială anterior, iar nu în baza Legii nr. 26/1990, pentru a fi aplicabilă procedura prevăzută de această lege.
Curtea de apel a apreciat nu este de natură a duce la schimbarea sentinţei nici susţinerea în sensul că în mod nelegal s-ar fi reţinut ca temei legal al admiterii acţiunii, art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, act normativ ce ar stabili infracţiunile privind combaterea concurenţei neloiale, în timp ce prezentul litigiu este civil, reţinându-se că în cuprinsul art. 5 sunt enumerate mai multe fapte ilicite care intră în categoria concurenţei neloiale şi care, din cauza pericolului social ridicat, sunt încadrate în categoria infracţiunilor.
Or, pentru cazul în care nu sunt urmărite ca infracţiuni, partea are la dispoziţie prevederile art. 998, 999 C. civ. pentru a-şi repara prejudiciul provocat prin săvârşirea unei astfel de fapte, o modalitatea de reparare a prejudiciului fiind şi interzicerea folosirii firmei, mărcii etc., în art. 35 alin. (2) enumerându-se doar cu titlu exemplificativ actele care pot fi interzise terților care încalcă dreptul exclusiv asupra mărcii.
Curtea de apel a mai apreciat că pentru a se considera îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) lit. b) este necesar a se proba doar riscul de confuzie, în timp ce art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, face referire la o faptă de natură a crea confuzie; ca atare, atât timp cât a considerat îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) lit. b), nici nu mai era necesar să se facă trimitere la Legea nr. 11/1991, aceste menţiuni putând chiar să lipsească din hotărâre fără a-i afecta temeinicia.
În consecinţă, s-a apreciat că este inutil a se analiza în cadrul apelului dacă asociatul reclamantei a înregistrat sau nu cu rea credinţă la Registrul Comerţului societatea în cauză.
În speţă, s-a făcut dovada cerinţelor prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, însă, în ce priveşte încălcarea dreptului la marcă, problema care se pune este dacă dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii a fost încălcat după publicarea cererii de înregistrare a mărcii, conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
În raport de această situaţie, şi de faptul că societatea pârâtă s-a înregistrat la Registrul comerţului la data de 10 august 1999, instanţa de apel a reţinut că relevante pentru cazul în speţă sunt doar mărcile 13 înregistrată la 30 octombrie 1989 pentru clasele 25 şi 42 (servicii privind restaurantele şi cocteiluri şi înregistrată la data de 16 martie 2004 pentru clasele 9 şi 41 (servicii pentru distracţie şi amuzament), ambele mărcii fiind combinate şi conţinând elementul verbal H.R.C.
Marca este reprezentată atât de denumirea societăţii cât şi de firma sub care îşi desfăşura activitatea pârâta în localul din D.T., H.R.C.P., pentru activităţi de tip restaurant.
Astfel, s-a reţinut că a fost probată de către reclamantă oferirea/prestarea de către pârâtă a serviciilor sub semnul înregistrat ca marcă de către reclamantă, inclusiv după formularea acţiunii, prin depunerea la dosar la data de 27 noiembrie 2009 a fotografiilor ce atestă situaţia existentă la data de 13 octombrie 2009, probe faţă de care pârâta nu a susţinut, la termenul următor, că nu ar reflecta situaţia existentă la data pretinsă de către reclamantă.
Reclamanta a susţinut în acţiune faptul că pârâta a folosit şi foloseşte în cadrul denumirii sale sintagma H.R. pentru servicii de restaurant, fapt care aduce atingere dreptului la marcă al reclamantei.
Fotografiile depuse în apel de către apelantă pentru a proba înlăturarea, după pronunţarea sentinţei, a semnelor înregistrate ca marcă de către reclamantă, care erau de natură să producă un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, nu sunt de natură să ducă la schimbarea sentinţei, având în vedere că, pe de o parte, nu probează o situaţie reţinută în mod greşit de către prima instanţă, iar pe de altă parte, nu pot constitui decât o executare de bună voie a unei părţi din sentinţă.
De altfel, reprezentantul apelantei, în şedinţa din 22 februarie 2011 a recunoscut existenţa însemnelor de pe geamuri.
Totodată, s-a apreciat că fotografiile menţionate nu se probează decât înlăturarea reclamei luminoase H.R. aflată pe chitara amplasată pe faţada restaurantului, nu şi a semnelor de pe geamuri, interiorul restaurantului, ori de pe facturi. Instanţa de apel a observat că reclama luminoasă T.I.C. de pe una din laturile restaurantului este aşezată peste vechea denumire, putând fi cu uşurinţă dezvăluită în cazul în care reclamanta nu ar beneficia de un titlu executoriu împotriva pârâtei care i-a încălcat dreptul la marcă.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că în dosarul primei instanţe s-a făcut dovada folosirii semnelor similare de natură a produce risc de confuzie şi în scop publicitar, pe facturi şi pe ambalaje.
În consecinţă, s-a apreciat că nu se impune schimbarea sentinţei sub aspectul înlăturării obligaţiei pârâtei de a oferi sau presta serviciile sale sub semnele identice sau similare cu mărcile H.R., respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau pe ambalaje; de a oferi sau presta serviciilor sub aceste semne; de a utiliza semnele pe documente sau pentru publicitate, obligarea pârâtei la modificarea numelui comercial în sensul eliminării sintagmei H.R. din componenţa acestuia, publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătoreşti într-un ziar de largă circulaţie naţională.
Faptul că mai existau încă trei societăţi comerciale, cuprinzând în denumirea lor şi vocabulele H.R. nu înseamnă că pârâta are dreptul să le folosească la rândul său, obiectul acestui litigiu fiind contrafacerea realizată de către pârâtă.
Curtea de apel a constatat însă a fi fondate motivele de apel referitoare la interdicţia dispusă în sarcina pârâtei de a oferi produse, de a le comercializa, de a le deţine în acest scop, importul sau exportul de produse sub aceste semne, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ. că ar avea o marcă anterioară înregistrată pentru salată şi pizza, şi la faptul că hard-rock (formă a muzicii rock) are un înţeles propriu în limbajul comun, nefiind un cuvânt creat de reclamanta pentru a fi asociat automat cu serviciile prestate de aceasta sub acest semn, că reclamanta nu a făcut dovada pârâta ar fi importat produse sub aceste semne sau că ar exista indicii în sensul că aceste fapte s-ar produce în viitor.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul nu a reţinut faptul că reclamanta ar avea marcă înregistrată asupra chitarei de lemn situată în exterior, dar, având în vedere modul în care este folosită şi recunoscută marca reclamantei, în fapt fiind amplasată pe un panou care are forma unei chitare electrice, asocierea dintre cuvintele hard rock şi chitară nu poate decât să contribuie la creşterea riscului de confuzie în mintea consumatorului mediu, cu privire la originea serviciilor prestate de către pârâtă.
În ceea ce priveşte motivele de apel prin care sentinţa a fost criticată sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, instanţa le-a apreciat nefondate, având în vedere că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., mărirea sau micşorarea onorariilor avocaţiale, potrivit cu cele prevăzute în tablourile onorariilor minimale, este posibilă atunci când se constată motivat, a fi nepotrivite faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Instanţa de apel a constatat că specificul cauzei de contrafacere şi gravitatea consecinţelor decurgând din desfăşurarea unei asemenea cereri, cu efecte în planul imaginii şi credibilităţii comerciale a părţii reclamate, justifică reacţia acesteia de a solicita serviciile specializate ale unui cabinet avocaţial în măsură să-i asigure o apărare peste gradul mediu de dificultate.
Mai mult, domeniul proprietăţii intelectuale este unul nou şi complex, în continuă dezvoltare, care presupune o pregătire consistentă şi de detaliu, peste limitele unei documentări de practică şi legislaţie naţională. Asigurarea unei asistenţe judiciare specializate într-un domeniu de o atare complexitate, poate justifica stabilirea unor onorarii avocaţiale peste media obişnuită.
De asemenea volumul de muncă al avocatului reclamantei reflectat şi în modul în care a fost formulată şi probată situaţia de fapt afirmată, raportat şi la specificul domeniului la care s-a făcut deja referire, justifică onorariul solicitat.
În plus, faptul că sentinţa a fost modificată în parte, de asemenea, nu justifică diminuarea onorariului acordat de către prima instanţă, având în vedere că eventuala parte din onorariu care ar corespunde acestei modificări, se compensează cu onorariul solicitat în apel de către intimata reclamanta, corespunzător părţii din sentinţă menţinută. S-a constatat că în apel cheltuielile de judecată ale apelantei au fost de 4.962 dolari SUA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC H.R. SRL şi reclamanta H.R. Holdings Ltd.
I. Recursul pârâtei SC H.R. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, în dezvoltarea criticilor formulate, recurenta arată că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că pârâta recurentă ar fi pretins ca reclamanta să se fi înregistrat la Registrul Comerţului din România, pentru a fi opozabilă terţilor denumirea sa.
Dimpotrivă, învederează recurenta, aceasta a dovedit că înregistrarea sa la Registrul Comerţului s-a realizat cu respectarea procedurii legale (Legea nr. 26/1990), iar dovada privind disponibilitatea firmei a fost emisă în urma verificărilor făcute de către instituţia abilitată, fiind atestată prin încheierea nr. 6957/SC/1999, dată de Judecătorul delegat al Tribunalului Bucureşti la O.R.C.M.B., în Dosarul nr. 6522/SC/1999 care constituie un înscris autentic şi face proba până la înscrierea în fals.
În schimb, reclamanta, la data înregistrării recurentei ca societate comercială deţinea două mărci naţionale, înregistrate la O.S.I.M.: pentru clasa 25 - articole de îmbrăcăminte, încălţăminte şi pentru acoperirea capului, toate pentru bărbaţi femei şi copii şi clasa 42 - servicii privind restaurantele şi cocteiluri pe seama societăţii H.R.C. şi din 16 martie 1994 (instanţa de apel reţine în mod greşit data de înregistrare 16 martie 2004, în loc de 16 martie 1994), pentru clasele: 9 - benzi audio, compact discuri, video şi filme şi 41- servicii pentru distracţii şi amuzament, pe seama aceleiaşi societăţi H.R.C., situaţie de care recurenta pârâtă nu a avut cunoştinţă.
Referitor la acest aspect recurenta a dovedit că denumirea societăţii reclamante, aşa cum apare în titlurile de protecţie a mărcilor – H.R.C., nu este identică cu cea a recurentei pârâte, neavând întrutotul aceleaşi vocabule.
Pe de altă parte, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că ambele societăţi ar avea ca obiect de activitate principal serviciile privind restaurantele, întrucât din cele 4 clase menţionate la cele două mărci ale reclamantei, restaurantul nu constituie obiectul său principal de activitate, acesta fiind legat de cel privind cocteilurile, prin conjuncţia copulativă „şi”, ca accesoriu al celorlalte trei; de altfel, prin însăşi denumirea de „Cafe”, serviciile de restaurant nu pot reprezenta un obiect principal de activitate.
În ce priveşte conflictul dintre marcă şi numele comercial al societăţii, atât instanţa de apel cât şi tribunalul, au reţinut ca principiu aplicabil prioritatea înregistrării mărcii şi, în continuare, principiul specialităţii.
Cu privire la principiul priorităţii de înregistrare, recurenta arată că a invocat în apărarea sa faptul că intimata reclamantă s-a înregistrat ca societate comercială sub denumirea H.R.H.L. în Marea Britanie, fără a exista vreo înregistrare ca societate la Registrul Comerţului din ţara noastră, înregistrându-şi în schimb la O.S.I.M. mărcile menţionate, pentru cele 4 clase.
În acest context, a susţinut în apărarea sa că „în conflictul dintre un comerciant care a creat şi a folosit o firmă sau emblemă, fără însă a o fi înregistrat în registrul comerţului, pe de o parte, şi comerciantul care a înregistrat ulterior o firmă sau emblemă similară, pe de altă parte, acesta din urmă se bucură de protecţia legi”, aşa cum rezultă din lucrările de specialitate (I.B., Firma şi emblema comercială; 1998 pag. 67), iar în finalul aceleiaşi lucrări, se arată că „dreptul asupra firmei şi emblemei, ca şi dreptul asupra mărcii, se dobândeşte în legislaţia noastră, prin prioritatea de înregistrare, iar nu prin prioritatea de folosinţă.”
Interzicerea folosirii de către recurentă a denumirii H.R. s-a dispus în temeiul art. 35 din Legea nr. 84/2008, pentru încălcarea unui drept anterior de proprietate industrială.
Or, prin Legea nr. 84/2008 se aprobă O.U.G. nr. 74/2007, care are numai 7 articole, iar nu 35, pe de o parte, iar art. 35 din Legea nr. 84/1998, reţinut ca temei legal al sentinţei, se referea nu la contrafacere, ci la durata, reînnoirea şi modificarea înregistrării mărcii, pe de altă parte.
Totodată, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că măsurii interzicerii folosirii de către pârâtă a denumirii H.R., nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 26/1990, ceea ce contravine dispoziţiilor legii invocate, întrucât cel ce se consideră prejudiciat printr-o înmatriculare sau menţiune din Registrul Comerţului are dreptul de a cere radierea ei, cerere asupra căreia se va pronunţa judecătorul delegat.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a înlăturat temeiul reţinut de prima instanţă art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, apreciind că era necesar şi că aceste menţiuni puteau chiar să lipsească din hotărâre, întrucât răspunderea pârâtei a fost angajată pe temeiul art. 998 şi 999 C. civ., ceea ce însă intimata - reclamantă nu a solicitat nici la fond şi nici în apel.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 35 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, ca temei al admiterii, menţinută şi în decizia de apel, recurenţa consideră că s-a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât acest text de lege se referă la un „semn"; aplicat pe produse sau pe ambalaje; or, din probele administrate nu rezultă că pârâta ar fi aplicat pe produsele sale şi cu atât mai puţin pe ambalaje, mărcile reclamantei. Singurul produs ce apărea în meniu sub denumirea hard rock cafe era una din specialităţile de „pizza";, produs ce nu aparţine însă intimatei - reclamante.
Totodată, mai arată recurenta, a susţinut în faţa instanţei de apel că atât fotografiile cât şi înscrisurile ce au fost depuse de reclamantă, priveau o situaţie trecută, respectiv, până la concilierea pe care părţile au avut-o în 2007, când recurenta pârâtă a acceptat a renunţa la acele pretenţii, ce ar fi putut crea confuzie sau aduce prejudicii acesteia.
Instanţa de apel a apreciat că fotografiile ce au fost depuse în apel nu sunt de natură de a duce la schimbarea sentinţei, întrucât nu ar proba o situaţie reţinută în mod greşit de către tribunal; or, recurenta a depus încă de la fond fotografii, iar cele din apel reluau aceleaşi imagini, astfel încât situaţia exista încă de la momentul de după concilierea din 2007 când pârâta a acceptat pretenţiile intimatei - reclamante.
Ceea ce s-a recunoscut în şedinţa din 22 februarie 2011 a fost faptul că pe un singur geam lateral, datorită modului cum s-a scris noua denumire a restaurantului: T.I.C., ar fi apărut sub vopseaua aplicată şi vechea denumire (H.R.C.), iar acest singur aspect nu poate conduce la concluzia că s-a făcut dovada folosirii unui semn ce să producă risc de confuzie.
De asemenea, este superfluă reţinerea instanţelor ce fond că amplasarea unei chitare empirice pe un panou, raportat la alte imagini folosite de către reclamantă în care apare chitara alături de cuvintele H.R., ar contribui la creşterea riscului de confuzie în mintea consumatorului cu privire la originea serviciilor prestate de către recurenta pârâtă.
În consecinţă, recurenta arată că faţă de cele învederate, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, menţinând în continuare celelalte dispoziţii ale tribunalului, respectiv, interzicerea folosirii sintagmei H.R. şi obligarea la modificarea numelui comercial.
Un ultim motiv de aplicare greşită a legii, îl constituie respingerea apelului cât priveşte reducerea sumei de 5.383 dolari SUA, la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată.
Recurenta a susţinut că această sumă este exagerat de mare raportat atât la obiectul litigiului cât şi la activitatea pe care au prestat-o reprezentanţii reclamantei la proces, soluţionat în cursul aceluiaşi an de la depunerea acţiunii, dar având în vedere şi nivelul onorariilor avocaţiale practicate în mod curent.
Instanţa de apel, deşi a reţinut că prin admiterea apelului s-a modificat în parte sentinţa, eventuala parte din onorariu care ar corespunde acestei modificări, s-ar compensa cu cel solicitat în apel de către intimata-reclamantă, corespunzător părţii din sentinţa menţinută, ceea ce, în opinia recurentei este neechitabil, întrucât diferenţa dintre cele două onorarii este deosebit de mare.
În plus, instanţa în mod greşit a reţinut că în apel, cheltuielile pârâtei au fost în sumă de 4.962 dolari SUA, ceea ce nu corespunde realităţii, întrucât nu există o asemenea dovadă.
II. Recursul formulat de reclamanta H.R.H.L., de asemenea, se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a făcut o greşită aplicarea a prevederilor art. 35 alin. (1), art 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, art. 1169 C. civ., art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ.
a. Prima critică se referă la faptul ca instanţa de apel a ridicat interdicţia în sarcina pârâtei de a oferi produse purtând marca reclamantei, de a le comercializa sau a le deţine în acest scop, stabilindu-se în mod greşit că aceasta nu ar fi făcut dovada, conform art. 1169 C. civ., că reclamanta ar deţine o marcă anterioară înregistrată pentru „salată şi pizza.”
Recurenta menţionează că în acţiunea introductivă a arătat în detaliu şi a ataşat dovezile privind toate mărcile (naţionale şi comunitare) înregistrate pe care le deţine, indicând şi clasele de produse şi servicii asupra cărora operează protecţia în favoarea sa; se arată că înregistrarea unei mărci cu indicarea descrierii generale a clasei respective, reprezintă înregistrarea pentru toate produsele aferente acelei clase.
Cu privire la data de la care recurenta se poate prevala de drepturile sale anterioare asupra mărcilor comunitare, aceasta este data de 01 ianuarie 2007, dată de la care mărcile menţionate, deşi înregistrate anterior, au dobândit efecte în România prin aderarea la Uniunea Europeană; dintre mărcile sale comunitare numai ultima a fost înregistrată ulterior datei de 01 ianuarie 2007 şi a avut data de publicare la 13 august 2007.
Prin urmare, mai arată recurenta, prin aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, era îndreptăţiţă să solicite oricărui terţ să nu folosească semne identice sau similare cu mărcile sale pentru produse identice sau similare, după data de publicare a acestora, deci, după data de 01 ianuarie 2007, respectiv 13 august 2007, în cazul ultimei mărci indicate.
Având în vedere ca data introducerii prezentei acţiuni este 24 decembrie 2008, dată situată după cea la care mărcile comunitare au devenit opozabile pârâtei, recurenta consideră că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Pe de altă parte, în cazul în care instanţa de apel ar fi avut în vedere ca mărci anterioare numai cele două mărci înregistrate înainte de 1999 (anul înfiinţării pârâtei), şi anume: marca naţională, combinată – H.R.C., înregistrată pentru produse şi servicii din clasele 25 şi 42, din 30 octombrie 1989; marca naţionala, combinată H.R.C., înregistrată pentru produse şi servicii din clasele 9 şi 41, din 16 martie 1994, nici această interpretare nu putea fi primită, din mai multe considerente.
Astfel, din economia motivării reiese că instanţa de apel a luat în considerare cele două mărci la momentul la care analiza încălcarea de către intimata-pârâtă a drepturilor recurentei prin denumirea dată societăţii comerciale şi prin denumirea aplicată restaurantului, deci, nu pentru analiza situaţiei altor încălcări prin alte acte (cum ar fi utilizarea mărcii pentru produse).
Or, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 se referă la data naşterii dreptului la acţiune, iar nu la data la care terţul a început actele de încălcare.
Recurenta consideră că relevant este faptul că a făcut dovada că deţine 6 mărci anterioare cu efecte în România pentru clasele 29 şi 30, iar la momentul introducerii acţiunii pârâtă utiliza marca reclamantei pentru produse alimentare (aspect dovedit chiar prin meniul depus de intimata-parata la instanţa de fond).
În consecinţă, textul invocat a fost greşit aplicat de instanţa de apel, astfel că, recurenta consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acesta pentru a se dispune interzicerea actelor de încălcare săvârşite de pârâtă după publicarea mărcilor sale, ultima dintre acestea devenind opozabilă intimatei-pârâte la data de 13 august 2007, deci, înainte de introducerea acţiunii.
b. A doua critică priveşte faptul că instanţa de apel a considerat ca ";hard-rock are un înţeles propriu în limbajul comun”, acesta fiind un alt argument pentru ridicarea interdicţiei în sarcina pârâtei, de a oferi produse, de a le comercializa sau de a le deţine în acest scop.
Această concluzie a instanţei de apel derivă din constatarea (eronată) potrivit căreia reclamanta nu deţine o marcă anterioară pentru produse alimentare şi nici nu s-ar putea considera ca efectele mărcii de servicii (cele două reţinute de instanţă), s-ar extinde asupra produselor; or, această concluzie nu este pertinentă având în vedere că recurenta deţine protecţie şi pentru clasele 29 şi 30, iar pe de altă parte, chiar daca instanţa a considerat (din oficiu, fără a se face dovada în acest sens de către partea adversă) ca „hard-rock are un înţeles propriu în limbajul comun"; recurenta învederează că elementul ";hard-rock"; are un înţeles propriu în domeniul muzicii şi genurilor muzicale, nefiind un element comun pentru domeniul alimentar (se exemplifică marca A. pentru calculatoare).
Or, dimpotrivă, pentru domeniul restaurantelor şi produselor alimentare ";hard rock"; este un element original, iar dacă acest semn este cunoscut pentru domeniul alimentar, se datorează nu faptului că este un element cu înţeles propriu în limbajul comun alimentar, ci activităţii şi renumelui reclamantei, sens în care este şi opinia concordantă din decizie.
c. Instanţa de apel în mod nelegal a ridicat interdicţia pentru pârâtă de a încălca mărcile recurentei prin import sau export de produse sub aceste semne, reţinându-se că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi importat produse sub aceste semne sau ca ar exista indicii în sensul ca aceste fapte s-ar produce în viitor.
Recurenta învederează că enumerarea actelor ce pot fi interzise terţilor (conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998) este exemplificativă, iar lipsa oricăruia dintre ele din acţiunea subscrisei ar putea fi interpretată de intimata-pârâtă ca fiind o acceptare din partea sa.
Se mai arată că scopul solicitării prin acţiune a interzicerii oricăror acte, indiferent de forma concretă a actelor de încălcare, este descurajarea oricăror încălcări, în general, având în vedere importanţa domeniului şi modul în care actele de încălcare pot afecta activitatea comercială a unui comerciant.
De asemenea, scopul unei hotărâri judecătoreşti în care sa fie menţionate toate formele potenţiale de încălcare poate fi privit şi ca o lămurire deplină a actelor interzise (indiferent că sunt efectuate sau nu în concret) pentru a evita acţiuni succesive, în forme diferite, ale intimatei-pârâte de încălcare a drepturilor la mărcile reclamantei recurente, ceea ce ar genera noi procese între părţi, lungi şi costisitoare.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a evitat să se pronunţe expres în ceea ce priveşte reaua-credinţă a intimatei-pârâte la înregistrarea denumirii sale comerciale la Registrul Comerţului, în condiţiile în care probele administrate dovedesc în mod clar această rea-credinţă, nu numai la înregistrarea denumirii comerciale, dar şi prin oferirea serviciilor de restaurant sub marca reclamantei, prin aplicarea semnelor pe produse şi pe ambalaje, utilizarea semnelor pe documente şi pentru publicitate; atitudinea de rea credinţă a pârâtei persistă, având în vedere că aceasta în continuare, pe parcursul prezentului proces (început în 2008) nu a încetat utilizarea mărcilor recurentei, inscripţiile H.R. fiind în continuare prezente pe geamurile restaurantului, aşa cum s-a dovedit; acest lucru contribuie la prejudicierea reclamantei şi menţinerea riscului de confuzie; de asemenea, pârâta utilizează în continuare mărcile reclamantei pentru salată şi pizza aşa cum reiese din bonurile fiscale ataşate motivelor de recurs, emise în urma unor comenzi realizate în locaţiile intimatei-paratei, la data de 08 iulie 2011, data recursului de faţă.
Pârâta este un comerciant profesionist care este, la rândul său, titular de mărci (T.I.C. marca verbală din 14 iunie 2005 şi T.I.C. marcă combinată, depusă din 09 martie 2011), astfel încât, cunoaşte consecinţele negative ale faptelor sale pentru recurentă, dar şi avantajul economic pe care îl creează utilizarea mărcilor reclamantei.
În plus, pârâta este un comerciant cu potenţial economic, deţinând 10 restaurante, 8 în Bucureşti şi 2 în alte locaţii: Mamaia, respectiv, Turnu Severin, iar atitudinea sa pe parcursul prezentului proces o determină pe recurentă să considere că aceasta nu va înceta actele de încălcare a drepturilor sale, inclusiv sub forma importului-exportului de produse sau servicii; pe de altă parte, practica judiciară este în sensul admiterii acţiunilor în mod generic, cu interzicerea oricăror acte care ar aduce atingere drepturilor la marcă.
d. Recurenta susţine că în mod nelegal nu i-a acordat nicio sumă din cheltuielile de judecată efectuate în apel, invocându-se compensarea cu partea din sentinţa de fond modificată.
Sentinţa tribunalului a fost menţinută în mare parte de către instanţa de apel, concluzia fiind că decizia de fond a fost corectă în majoritatea dispoziţiilor, astfel că din cele 7 cereri formulate, 5 au fost admise şi 2 respinse; în plus, prin decizia recurată se menţin în mare parte concluziile instanţei de fond, recurenta prezentând un calcul al proporţionalităţii cheltuielilor efectuate şi a celor care trebuiau a fi recuperate, în funcţie de soluţia instanţei de apel asupra cererilor cu care a învestit prima instanţă.
Pe de altă parte, în măsura în care instanţa de recurs va admite calea de atac şi va dispune respingerea apelului, cu consecinţa păstrării sentinţei, recurenta consideră că, potrivit legii, este îndreptăţită la acordarea integrală a cheltuielilor efectuate în prezenta cauza (fond, apel), avându-se în vedere criteriile legale prevăzute de art. 274 C. proc. civ., dar şi faptul că toate aceste costuri ar fi putut evitate de către partea adversă, dacă ar fi urmat solicitările reclamantei din cadrul încercării de soluţionare amiabilă a conflictului din anul 2007; se solicită cheltuielile de judecată efectuate şi în recurs.
Recurenta reclamantă a anexat motivelor de recurs o serie de înscrisuri pe care le-a invocat în expunerea criticilor sale (filele 52-64 dosar), după cum a depus la dosar înscrisuri şi ulterior – extrase de pe internet şi decizii emise de O.S.I.M. (la solicitarea instanţei).
Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, în cuprinsul căreia a combătut criticile acesteia aduse deciziei pronunţate în apel, astfel că, s-a solicitat respingerea recursului pârâtei.
De asemenea, având în vedere solicitarea Înaltei Curţi în sensul lămuririi menţiunii din 2008 cu privire la cesiunea mărcilor celor două mărci naţionale (pe care s-a întemeiat soluţia în cauză), aceasta a depus la dosar precizări scrise până la sfârşitul şedinţei, anexând şi decizii ale O.S.I.M. prin care se confirmă cele susţinute de recurenta reclamantă în şedinţă publică, înainte de dezbaterea recursurilor pe fond, în sensul că cesiunea mărcilor a operat între H.R.L. şi H.R.H.L. (filele 106-107), deci, către recurenta reclamantă care este titulara lor actuală, situaţie existentă încă de la data formulării cererii de chemare în judecată şi pe tot parcursul soluţionării pricinii, ceea ce justifică în cauză calitatea procesuală activă, pentru a cărei verificare instanţa a solicitat aceste lămuriri.
Recursul pârâtei este nefondat, iar cel al reclamantei va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.
I. Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a susţinut că pârâta îi încalcă atât numele comercial anterior cât şi dreptul asupra mărcilor sale, naţionale şi comunitare; s-a arătat că faptele de încălcare a drepturilor sale prioritare constau în înregistrarea în 1999 a propriului nume comercial al pârâtei (H.R.C. SRL), susţinere căreia i-a corespuns capătul de cerere privind obligarea pârâtei la modificarea numelui comercial (conflictul dintre cele două nume comerciale şi, în subsidiar, dintre marcă şi nume comercial); totodată, reclamanta a învestit instanţa şi cu o cerere în contrafacerea (familiei) mărcilor sale, cerere prin care a solicitat să se dispună interzicerea folosirii de către pârâtă în activitatea sa comercială a tuturor şi oricăror semne identice sau similare cu mărcile înregistrate în România şi în Comunitatea Europeană, respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau ambalaje, oferirea produselor, comercializarea ori deţinerea în acest scop, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest nume, importul sau exportul de produse sub aceste semne, utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate.
Temeiul juridic al cererii a fost reprezentat, între altele, de art. 35 din Legea nr. 84/998, art. 25 alin. (1) şi art. 31 din Legea 26/1990, art. 1-3, art. 5 din Legea nr. 11/1990 şi art. 8 şi 10 bis din Convenţia de la Paris.
Prima instanţă a admis cererea în totalitate, reţinând că se justifică atât incidenţa art. 8 din Convenţia de la Paris, cât şi a art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/19998. În schimb, instanţa de apel a înlăturat interdicţia pârâtei de a oferi produse, de a le comercializa, ale deţine în acest scop, importul sau exportul de produse sub aceste semne, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei (dispoziţia referitoare la modificarea numelui comercial de către pârâtă şi cheltuielile de judecată).
Recurenta pârâtă, astfel cum a procedat şi în apel, reia criticile cu privire la dispoziţia instanţei de obligare a sa de a-şi schimba numele comercial, susţinând (în mod contradictoriu) pe de o parte, că nu a invocat necesitatea înregistrării reclamantei la Registrul Comerţului din România, dar şi că în conflictul dintre un comerciant care a folosit o firmă sau o emblemă fără să o fi înregistrat şi un alt comerciant care a înregistrat ulterior o firmă sau o emblemă similară, acesta din urmă se bucură de protecţia legii.
În ambele ipoteze ale demonstraţiei pârâtei, în realitate, recurenta face referire la caracterul atributiv al înregistrării unei firme, reflectat şi în dispoziţiile Legii nr. 26/1990, dobândire ce operează, în principiu, prin înregistrarea la Registrul Comerţului.
Excepţia priveşte împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Constituţie, tratatele sau convenţiile internaţionale pe care România le-a ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern; or, o astfel de Convenţie internaţională la care România este parte (fiind ratificată prin Decretul 1177/1968) este şi Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale.
Ca atare, în mod corect instanţele de fond au reţinut prioritatea de înregistrare a numelui comercial al recurentei reclamante (înregistrată în Marea Britanie în 1984), în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, recurenta reclamantă neaflându-se în ipoteza descrisă de pârâtă de a se prevala de drepturile sale privind numele comercial doar pentru că aceasta a folosit (anterior înregistrării de către pârâtă) firma fără să o fi înregistrat, întrucât înregistrarea sa în Marea Britanie face opozabil numele său comercial în toate ţările Uniunii de la Paris, deci, şi în România.
În acest context, Înalta Curte constată că în mod legal instanţele de fond au constatat ca fiind lipsite de relevanţă susţinerile recurentei referitoare la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, şi în special, a celor privind verificarea disponibilităţii firmei (art. 39 alin. (8)), dat fiind caracterul teritorial al înregistrării pârâtei (disponibilitatea verificându-se pentru raza judeţului sau a Municipiului Bucureşti, după caz, unde îşi are sediul respectivul comerciant – art. 3 din Legea nr. 26/1990), după cum nici incidenţa prioritară a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege (cerere în justiţie de radiere a înregistrării pârâtei) nu poate fi reţinută, întrucât recurenta reclamantă a invocat nu numai încălcarea numelui său comercial ci şi a mărcilor sale, astfel încât aceasta a fost formulată ca o cerere în contrafacere, prin formularea căreia opune atât numele său comercial prioritar dar şi mărci anterioare ce îi aparţin şi în legătură cu care, instanţele au aplicat principiul specialităţii.
Or, acţiunea în contrafacere are alţi parametri de evaluare faţă de o cerere în justiţie prin care se solicită radierea înregistrării unei firme în condiţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, a cărei premisă (între altele) este conflictul dintre două nume comerciale, precum şi prejudiciul produs prin efectuarea unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului; ca atare, în mod corect s-a stabilit prin decizia recurată că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 29/1990, cerere care, de altfel, presupunea şi o altă distribuţie procesuală, întrucât art. 25 alin. (3) prevede că tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului registrului comerţului şi a comerciantului.
Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile pârâtei privind nelegala înlăturare de instanţa de apel a temeiului prevăzut de art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 prin raportare dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. (temei cu privire la care recurenta a susţinut că nu a fost invocat de reclamantă prin cererea introductivă sau printr-o precizare ulterioară) – pe de o parte, pentru că recurenta pârâtă nu are interes în a susţine o astfel de critică în absenţa unui prejudiciu procesual al său, iar pe de altă parte, cererea în contrafacere îşi are cauza (lato sensu) pe tărâm delictual, cum corect a reţinut instanţa de apel, terţii având obligaţia generală de a respecta drepturile exclusive ale titularului unei mărci şi, deci, de a se abţine de orice acte de încălcare a acestora.
Astfel, în aplicarea principiului specialităţii mărcilor, instanţele de fond au reţinut că recurenta reclamantă, pe lângă faptul că deţine numele comercial anterior, este titulara mărcilor naţionale H.R.C., combinate, anume, marca din 30 octombrie 1989 pentru clasele 25 şi 42 (restaurante şi cocteiluri), şi, respectiv, marca naţională din 16 martie 1994 (eroarea materială a instanţei de apel semnalată de pârâtă – anul 2004 în loc de 1994 – nefiind susceptibilă de îndreptare de instanţa de recurs, ca de altfel, nici cea cu privire la Legea nr. 84/2008 în locul Legii nr. 84/1998) pentru clasele 9 şi 41 (distracţii şi amuzament).
În ce priveşte admiterea cererii în baza art. 35 alin. (2) lit. b) şi art. 35 alin. (3) din Legea 84/1998, recurenta pârâtă susţine greşita aplicare a legii, în sensul că aceste norme privesc un semn aplicat pe produse sau ambalaje.
Recurenta pârâtă a mai susţinut că singurul produs ce apărea în meniu său este una dintre specialităţile de pizza, produs asupra căruia nu operează protecţia conferită reclamantei prin cele două titluri, recunoscând în apel, în şedinţa publică din 22 februarie 2011, că pe un singur geam lateral, datorită modului în care s-a scris noua denumire a restaurantului T.I.C., ar fi vizibilă în continuare, sub vopseaua aplicată, şi vechea denumire.
Şi această susţinere a recurentei este contradictorie.
În primul rând, aşa cum deja s-a arătat, instanţa de apel a înlăturat interdicţia în sarcina pârâtei, de a comercializa produse, de a le deţine sau oferi spre vânzare ori de a aplica semnul H.R.C. pe produse şi ambalaje, precum şi de a le importa sau exporta, astfel încât, Înalta Curte constată că sunt fără obiect criticile sale cu privire la aplicarea semnului pe produse (ca şi celelalte ipostaze normative ale contrafacerii prevăzute la exemplificativ la art. 35 alin. (3) lit. a) – d) din Legea nr. 84/1998).
Pe de altă parte, pârâta nu contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în sensul că, schimbându-şi denumirea restaurantului din H.R.C.P. în T.I.C. după declanşarea litigiului de faţă, sunt încă vizibile semnele anterioare aplicate pe geamurile interioare (H.R.) ale localului, constatare care a determinat reţinerea de instanţa de apel a îndeplinirii cerinţelor art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea 84/1998 în legătură cu serviciile prestate în domeniul restaurantelor, dată fiind exclusivitatea drepturilor conferite reclamantei prin certificatul de înregistrare a mărcii naţionale combinate din 30 octombrie 1989 pentru restaurante şi cocteiluri (clasele 25 şi 42 ale Clasificării de la Nisa).
Din acest punct de vedere, instanţa de apel în mod legal a verificat incidenţa textului invocat, constatând că pârâta, prin menţinerea acestor semne pe geamurile din interiorul localului, semn (H.R.) cu un grad ridicat de similaritate cu marca pârâtei (H.R.C.), pe baza prevalenţei elementului dominant H.R.; totodată, acest semn este aplicat (menţinut) de pârâtă în legătură cu servicii identice (restaurante-cafenea) cu cele protejate în favoarea reclamantei, astfel încât există risc de confuzie în percepţia consumatorului mediu, rezonabil de atent şi diligent, identitatea serviciilor permiţând chiar un grad mai redus al similarităţii între marcă şi semn.
În plus, acest amănunt reunit cu cel al oferirii spre vânzare a produselor precum pizza şi salată sub acelaşi semn (astfel cum se va arăta în analiza recursului reclamantei), este de natură a compensa diminuarea riscului de confuzie ca efect al schimbării firmei după declanşarea litigiului vizibile din exteriorul locaţiei şi este de natură a confirma şi folosirea de către pârâtă a numelui său comercial dincolo de funcţiile lui, într-o manieră care aduce atingere funcţiilor mărcii (criterii stabilite prin Cauza Celine a C.J.C.E.).
Prin urmare, cum cele două drepturi de proprietate intelectuală – dreptul asupra numelui comercial sau firmei şi dreptul asupra mărcii au funcţii diferite – primul având rolul de a identifica întreaga activităţi comerciale a unei societăţi comerciale (fără a oferi în mod necesar indicii cu privire la bunurile sau serviciile care intră în obiectul său de activitate), în timp ce marca are drept funcţie principală indicarea originii comerciale ale produselor şi deci, distingerea produselor sau serviciile unui întreprinzător de cele ale altuia, cele două drepturi neputând fi substituibile şi nici deturnate de la scopul pentru care legiuitorul le-a recunoscut pe fiecare în parte.
Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentei pârâte cu privire la refuzul instanţei de apel de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă la prima instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât aceasta nu este o critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie, dezlegarea dată acesteia de curtea de apel, fiind o chestiune de apreciere, nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât nu reprezintă o critică de nelegalitate.
II. Recursul reclamantei va fi însă admis, constatându-se a fi întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a. Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, ca şi tribunalul că pe lângă cele două mărci naţionale anterioare numelui comercial al reclamantei, aceasta mai deţine şi o familie de mărci comunitare (în număr de 31), în mod nelegal instanţa de apel nu le-a recunoscut efectul pe teritoriul României de la data aderării sale la Uniunea Europeană la - 1 ianuarie 2007, ignorându-se dispoziţiile art. 159a alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 40/1994, (înlocuite, în prezent, de art. 165 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009), prima critică a recurentei reclamante fiind recalificată în acest sens de Înalta Curte, întrucât aspectul invocat nu este susceptibil de critică din perspectiva încălcării art. 1.169 C. civ.
Ca atare, cu ignorarea Regulamentului mărcii comunitare, instanţa de apel a înlăturat interdicţia dispusă de prima instanţă în sarcina pârâtei privind ipotezele normative de la art. 35 alin. (3) lit. a) - d) din Legea 84/1998 în legătură cu produsele pizza şi salată, întrucât, astfel cum reiese din înscrisurile anexate motivelor de recurs, depuse încă de la prima instanţă, recurenta reclamantă este titulara unor drepturi exclusive asupra unor mărci verbale H.R.C., sau H.R., ori combinate, în care elementul dominant este sintagma H.R. pentru produse din clasele 29 (inclusiv salată) şi 30 (inclusiv pizza); acestea sunt în număr de 6, de ex. – marca verbală comunitară H.R.C., clasa 30; marcă comunitară, combinată nr. X pentru clasa 30; marca verbală comunitară H.R., pentru clasele 29 şi 30, marca combinată nr. X pentru ambele clase în discuţie, etc.
În consecinţă, instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat dispoziţia primei instanţe cu referire la produsele în discuţie, anume, salată şi pizza H.R., existente în meniul său şi oferite spre comercializare sub semnul care este protejat ca marcă în favoarea reclamantei, stare de fapt dovedită în apel, dar şi la momentul declarării recursului de faţă, potrivit bonului fiscal anexat motivelor de recurs, emis la data de 8 iulie 2011 – fila 58 şi 60 dosar recurs; de altfel, chiar în cuprinsul memoriului recurs al pârâtei, se face referire la pizza hard rock una dintre specialităţile din meniul său.
Ca atare, în mod corect prima instanţă a dispus în sensul celor prevăzute de art. 35 alin. (3) lit. a) - d) rap. la art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, şi în acest caz, verificându-se pe lângă identitatea produselor (pizza şi salată) un grad ridicat de similaritate între semn şi marcă (H.R. vs. H.R.C.), ori chiar identitatea între semn şi marcă (H.R.), reclamanta având înregistrată marcă verbală comunitară H.R. în legătură cu care este titulara unor drepturi exclusive de exploatare, astfel cum prevede art. 35 alin. (1) din lege; în cel din urmă caz, care se circumscrie chiar dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. a) din lege, riscul de confuzie în percepţia publicului fiind prezumat.
b. Date fiind cele reţinute în soluţionarea primei critici, cel de-al doilea argument susţinut de reclamantă a devenit lipsit de interes, întrucât are aceeaşi finalitate – modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat; asocierea realizată de instanţa de apel a sintagmei H.R. din limbajul comun cu serviciile sau produsele protejate în favoarea reclamantei, este într-adevăr improprie, câtă vreme această sintagmă ce desemnează mărcile reclamantei nu are vreo legătură evidentă cu produsele asupra cărora sunt destinate a fi aplicate, acestea fiind străine de domeniul muzical, în general, şi de rock, în special, asociere care, şi reală de ar fi fost ar fi putut constitui doar un argument pentru o eventuală justificarea a nivelului de distinctivitate a mărcilor reclamantei, ceea ce nu intră în discuţie.
c. Referitor la ipoteza normativă de a interzice pârâtei importul şi exportul de produse şi servicii sub semnele H.R. – art. 35 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte constată că prin înscrisurile depuse în recurs în condiţiile art. 305 C. proc. civ., recurenta reclamantă a oferit instanţei indicii în sensul intenţiilor recurentei pârâte de a se extinde şi în afara teritoriului României (Londra – filele 127 – 129 dosar recurs).
Contrar celor susţinute însă de recurenta reclamantă, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti într-o acţiune în contrafacere nu presupune emiterea unor dispoziţii judiciare generice, ci titularul cererii trebuie să dovedească sau cel puţin să justifice într-o manieră rezonabilă oricare dintre ipotezele normative enumerate la art. 35 alin. (3) din legea specială în materie, după cum este liber să identifice sau să individualizeze alte fapte concrete ce constituie încălcări ale drepturilor sale exclusive, având în vedere că norma este nu una limitativă, ci exemplificativă.
Nepronunţarea instanţei de apel asupra relei credinţe a intimatei pârâte la momentul înregistrării denumirii sale comerciale este, faţă de obiectul cererii, o chestiune lipsită de relevanţă, potrivit celor deja reţinute; în plus, atitudinea subiectivă a pârâtei nu putea reprezentai decât o circumstanţă în contextul factual al pricinii, neconstituind o cerinţă legală pentru constatarea incidenţei vreuneia dintre normele aplicabile.
d. În ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată din apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., norma nepermiţând compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în faze procesuale diferite (fond şi apel).
Prin urmare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., dată fiind soluţia ce se va pronunţa asupra recursului reclamantei, se va modifica decizia recurată şi sub acest aspect, cheltuielile de judecată urmând a fi acordate intimatei reclamante în considerarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei, în cuantumul ce rezultă din dovezile de la filele 33-39 dosar apel.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei ca nefondat, şi, având în vedere şi prevederile art. 312 alin. (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă şi va modifica în tot decizia recurată, în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtă, apelanta pârâtă urmând a fi obligată la 5.686,30 dolari SUA, în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii, către intimata reclamantă H.R. Holdings Limited, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenta reclamantă în recurs, în aplicarea art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei pârâte la plata sumei de 3.924,60 lei cu acest titlu; s-a avut în vedere, pe de o parte, că reprezentarea în instanţă a reclamantei s-a realizat prin intermediul apărătorului M.G., potrivit împuternicirii avocaţiale de la fila 96 dosar recurs, precum şi dovezile de la filele 113 şi 114 dosar din care reiese că acestui apărător i s-a achitat suma de 3.924,60 RON de către SC P. SRL; restul dovezilor administrate din acest punct de vedere - filele 108-112, privesc efectuarea unor plăţi pentru servicii juridice în acest dosar de către această din urmă societate, sumă cu care cheltuielile de judecată în recurs vor fi reduse, întrucât nu s-a justificat vreun aport al SC P. SRL în această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC H.R. SRL, împotriva Deciziei nr. 67/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Admite recursul declarat de reclamanta H.R.H.L., împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot decizia recurată, astfel:
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta SC H.R. SRL, împotriva sentinţei nr. 1527 din 22 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe apelanta pârâtă SC H.R. SRL la 5.686,30 dolari SUA, în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii, către intimata reclamantă H.R.H.L., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Obligă pe recurenta pârâtă la 3.924,60 lei către recurenta reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5617/2012. Civil. Acţiune posesorie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5653/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
