ICCJ. Decizia nr. 5653/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5653/2012

Dosar nr. 11921/2/2010

Şedinţa publică din 21 septembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată, la data de 23 mai 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, reclamantele L.P. şi J.L.D. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria Sectorului 4 Bucureşti, solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 10 din 23 ianuarie 1969, privind exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile situate în municipiul Bucureşti, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 310 m.p., situat în Bucureşti, sector 4, expropriat prin Decizia nr. 52 din 05 februarie 1969, emisă în baza decretului sus-menţionat (restituirea în natură) şi recunoaşterea dreptului de proprietate iarîn ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, prejudiciul suferit să fie reparat prin echivalent bănesc.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că terenul situat în Bucureşti, sector 4, în suprafaţă de 580 mp, a aparţinut numitelor D.P. şi M.V. Constanţa (în cotă de V2), astfel cum rezultă din actele emise de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din 05 martie 1941, ele fiind succesoarele celor două autoare.

Prin Decizia nr. 52/1969 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a fost expropriată suprafaţa de 310 mp, în scopul construirii a 3 ansambluri de locuinţe şi a unei şcoli generale, fără a fi însă îndeplinite condiţiile legale imperative în vigoare la acel moment.

Reclamantele au susţinut că în prezent, terenul revendicat este liber, nefiind ocupat de vreun obiectiv de utilitate publică sau alte construcţii şi, întrucât nu au primit despăgubiri, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 556/1990, Legea nr. 10/2001, Protocolului nr. l adiţional la C.E.D.O., rezultă că exproprierea a fost abuzivă.

La termenul din 30 iunie 2008, reclamantele au evaluat provizoriu imobilul în litigiu la suma de 500.001 lei şi, în raport de această pretenţie, cauza a fost declinată, spre competentă soluţionare, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., la Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3767 din 30 iunie 2008.

În faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantele şi-au precizat acţiunea în sensul că, pe de o parte, solicită să se constate nulitatea absolută a titlului statului, urmare aplicării abuzive a decretului de expropriere şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 310 m.p., în raport de dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O., iar, pe de altă parte, că înţeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Prin sentinţa civilă nr. 522 din 8 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamantele îşi fundamentează dreptul de proprietate invocat pe procesul verbal încheiat de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti din data de 05 martie 1941, prin care s-a înscris acest drept în favoarea autorilor D.P. şi M.V. Constanța.

S-a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 rezultă fără echivoc că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv şi, implicit, exercitarea dreptului de proprietate se face numai în urma constatării dreptului de proprietate fie prin decizia unităţii deţinătoare ori a altei entităţi administrative ce a fost învestită cu soluţionarea notificării, implicată în aplicarea Legii nr. 10/2001, fie prin hotărâre judecătorească de restituire, în cazul în care dispoziţiile sau deciziile emise sunt atacate injustiţie.

Cum reclamantele nu au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu se poate reţine în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară că actul de proprietate exhibat de acestea reprezintă titlul în baza căruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu actualul deţinător al imobilului revendicat, mai ales în situaţia în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparaţie.

În acest sens au fost citate considerentele Deciziei nr. 53 din 04 iunie 2007 şi nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Pentru a exista o protecţie a unui drept subiect al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie este necesar, potrivit jurisprudentei C.E.D.O., să fie vorba de un „bun actual"; al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Conchizând, tribunalul a reţinut că în cauză nu se regăseşte o astfel de situaţie, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea aplicării cu prioritate a reglementării normelor europene şi nu a concursului între legea specială şi legea generală.

Prin Decizia civilă nr. 89 din 8 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamante, a desfiinţat sentinţa apelată şi trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., acestea reglementând o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum reglementează Legea nr. 10/2001. Natura juridică a acestor acţiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este acelaşi.

Deşi Legea nr. 10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la art. 480 C. civ., sens în care acţiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unor norme speciale de reparaţii. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. în motivarea acestei hotărâri, se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un „bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Deşi tribunalul a respins acţiunea reclamantelor, ca neîntemeiată, nu a soluţionat pe fond cererea, nepronunţându-se asupra titlurilor părţilor, opunând reclamantelor procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel, tribunalul nu a cercetat dacă reclamantele, în acţiunea în revendicare, se pot prevala de un „bun"; în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional, astfel cum impune decizia pronunţată în recurs în interesul legii, caz în care i s-a încălcat dreptul de acces la instanţă.

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa nr. 1170 din 30 iunie 2010, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând următoarele:

Reclamantele au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., la 23 mai 2008, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Obiectul acţiunii îl reprezintă un imobil - teren în suprafaţă de 310 mp, situat în Bucureşti, sector 4 - care a fost preluat de stat de la autorii reclamantelor, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1969.

Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate, prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului. Construcţia juridică a acţiunii în revendicare permite formularea acesteia şi împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului şi care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În acest caz, urmează a se compara titlul reclamantului cu cel al pârâtului pentru a se stabili care din ele este preferabil.

Tribunalul a procedat la compararea titlurilor părţilor, pentru a respecta, conform art. 315 C. proc. civ., indicaţiile date în acest sens de Curtea de Apel Bucureşti, pornind de la premisa aplicării în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

În privinţa aplicabilităţii Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că incidenţa acestei legi este cerută de situaţia imobilului în litigiu preluat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - potrivit art. 2 lit. h) - orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.

Situaţia de bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act normativ, care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speţă, chiar dacă s-ar reţine că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie";, iar Legea nr. 10/2001 este tocmai legea specială de reparaţie.

Formularea acţiunii în revendicare de către reclamante şi întemeierea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu exclude, în cadrul acţiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este cel prevăzut de legea specială.

Incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voinţa reclamantelor, deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin această lege specială, care este obligatoriu, iar nu facultativ, fapt ce rezultă din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 menţionat mai sus. Compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acţiunea în revendicare nu poate face abstracţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu de imobil care a fost preluat de stat în anul 1969, de modul de preluare şi de dispoziţiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989, or, acest act normativ este Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că soluţia este în acord cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, prin care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile art. 480 C. civ.";

Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilit prin Legea nr. 10/2001, este unul derogatoriu de la dreptul comun în privinţa condiţiilor în care se poate restitui fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic special faţă de dreptul comun al acţiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.";

În cauză, reclamantele revendică imobilul teren în suprafaţă de 310 mp, situat în Bucureşti, sector 4, de la Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului preluat de stat, fapt susţinut de acestea în cauză.

În această situaţie, faţă de dispoziţiile legale sus-menţionate, tribunalul a constatat că reclamantele nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură şi nici dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia.

În egală măsură, reclamantele nu mai au nici posibilitatea de a solicita declararea nulităţii actului de preluare de către stat, deoarece valorificarea acestei pretenţii era posibilă tot numai în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ reglementează nu numai procedura de restituire, dar şi condiţiile restituirii, inclusiv condiţiile în care titlul statului poate fi apreciat ca fiind abuziv şi poate constitui temei al restituirii. Aşa cum s-a arătat mai sus, art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că şi imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare pot fi restituite potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Or, în speţă, titlul statului este un act de expropriere pentru utilitate publică, adică un titlu valabil pentru stat.

Pe cale de consecinţă, fiind un titlu valabil pentru stat, numai în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 s-ar fi putut analiza cererea de restituire a reclamantelor, soluţia fiind concordantă şi cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevede în mod expres că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat";.

În fine, tribunalul a mai reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamantelor garantat de art. 1 din Protocolul nr. l la CEDO.

Acest text al Convenţiei nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, statul roman a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O. nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării C.E.D.O. şi indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg.

Instanţa a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reţinut ca temei juridic al acţiunii de faţă, întrucât reclamantele nu au justificat existenţa unui „bun actual"; în sensul textului convenţional menţionat pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului respectiv din Convenţie.

Aprecierea reclamantelor că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui „bun actual";. Noţiunea autonomă de „bun"; care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţie presupune ca reclamantele să aibă cel puţin o „speranţă legitimă"; cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, acestea nu au nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual"; şi nici o „speranţă legitimă"; (Cauza Poenaru contra României cererea nr. 51864/99, decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).

Noţiunea autonomă de „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg presupune întrunirea în speţă a criteriilor consacrate de această jurisprudenţa, criterii care nu se regăsesc în cauză. în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. l din Convenţie în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie o instanţă judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului şi prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru contra României).

În egală măsură, tribunalul a reţinut că prin respingerea acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu se încalcă principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului consacrate în cauza Faimblat împotriva României.

Astfel, în cauză, premisa pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a întemeiat concluzia privind încălcarea art. 6 din C.E.D.O. a fost declanşarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către reclamanţii S.F. şi S.F., precum şi jurisprudenţa naţională divergentă cu privire la competenţa instanţelor naţionale de a soluţiona pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, anterioară Deciziei I.C.C.J. nr. 53/2007, care a determinat Curtea să aprecieze că reclamanţii nu aveau, la data desfăşurării procedurii lor administrative, niciun mijloc efectiv de a promova acţiuni în faţa unei instanţe judecătoreşti, cât timp procedura administrativă se afla în curs de desfăşurare. Analiza Curţii a avut în vedere în mod esenţial în cauza menţionată modul de desfăşurare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi declanşată de reclamanţi.

Premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României nu se regăsesc în speţa de faţă, deoarece reclamantele nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici vreo altă acţiune anterioară acestei legii pentru restituirea imobilului, acţiunea de faţă fiind primul demers al acestora în vederea redobândirii bunului în litigiu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, aplicarea cu prioritate a reglementării din normele europene privind dreptul de proprietate şi nu a concursului între legea specială şi legea generală, constatarea nulităţii absolute a titlului statului, deoarece prin Decretul Consiliului de Stat nr. 10/1969 s-a efectuat o expropriere abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil şi obligarea pârâtului la a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 310 mp, liberă de utilităţi.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri, în acest sens fiind depuse relaţii cu privire la situaţia despăgubirilor băneşti acordate pentru imobilul în litigiu (sumă neîncasată de persoanele expropriate, prescrisă şi virată la bugetul de stat cu dispoziţia de plată nr. 42 din 13 ianuarie 1973), precum şi acte de stare civilă cu referire la calitatea de succesoare a reclamantei J.L.D. de pe urma defunctului N.C.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 618/ A din 21 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Conform dispoziţiilor deciziei de desfiinţare a sentinţei civile nr. 522 din 8 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, respectiv Deciziei civile nr. 89 din 8 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în limitele căreia a fost stabilit obiectul cererii deduse judecăţii, acţiunea de faţă trebuia analizată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond fiind obligată, să cerceteze dacă reclamantele, în cadrul unei acţiuni în revendicare, se pot prevala de un „bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum impune decizia pronunţată în recurs în interesul legii, caz în care li s-ar încălca dreptul de acces la instanţă.

Instanţa de control judiciar a reţinut că reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., acestea reglementând o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum reglementează Legea nr. 10/2001. Natura juridică a acestor acţiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este acelaşi.

Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un „bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu cade sub incidenţa legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin expropriere, că reclamantele nu au făcut dovada existenţei în patrimoniul lor a unui „bun actual";, în lipsa formulării unei notificării în sensul Legii nr. 10/2001 şi că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamantelor garantat de art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, instanţa de apel a avut în vedere că, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

S-a reţinut că în cauză nu se pune o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. l"; (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire";, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă";, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.O., 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. l, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente"; şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. în concluzie „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului";.

Reţinând că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranţa legitimă"; în sensul Convenţiei, condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantelor şi al reclamantelor de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. l şi că, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamantele nu beneficiază de acest drept, instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a reţinut în cauză incidenţa tezei a doua a dispozitivului deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat împotriva României nu se regăsesc în cauză, deoarece reclamantele nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici vreo altă acţiune anterioară acestei legi pentru restituirea imobilului, cererea de faţă fiind primul demers al acestora în vederea redobândirii bunului în litigiu.

De altfel, adoptarea unei noi legislaţii poate genera un nou drept de proprietate, protejată de art. 1 din Protocolul nr. l, numai în condiţiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condiţiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicare unei astfel de norme speciale.

Raportat la cele reţinute anterior, este lipsit de relevanţă dacă actul de expropriere nu a produs efectele juridice pentru care a fost adoptat, întrucât scopul exproprierii, respectiv utilitatea publică, nu a fost atins, precum şi împrejurarea că, în urma exproprierii, reclamantele nu ar fi încasat despăgubiri pentru terenul preluat.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantele au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., art. 1 Protocolul I adiţional la Convenţie cât şi a dispoziţiilor de drept comun privind dreptul de proprietate şi cele ale Legii nr. 10/2001.

Recurentele reclamante reproşează instanţei de apel că în mod greşit s-a limitat să aplice în cauză Legea speciala nr. 10/2001, analizând materialul probator administrat doar prin raportare la legea menţiontă, iară să ţină cont de faptul că obiectul dedus judecaţii este reprezentat de o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun. Susţin că, potrivit art. 12 din Constituţia României din 1965 „Terenurile si construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc si cu plata unei juste despăgubiri";, iar art. 36 prevede că „Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege."; Mai susţin că dispoziţiile constituţionale trebuie coroborate cu prevederile art. 481 C. civ. potrivit cărora „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publică si primind o dreapta si prealabila despăgubire";.

Totodată, recurentele reclamante susţin că opinia instanţei de fond în sensul că nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost criticată de C.E.D.O. la data aplicării Legii nr. 112/2995, instanţa europeană statuând că nimeni nu poate fi obligat să parcurgă procedura administrativă deoarece s-ar incalca art. 6 din Convenţie, respectiv, dreptul la un proces echitabil (cauzele Brumărescu şi Petrescu contra României).

De asemenea. Protocolul nr. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede ca o măsură privativă de proprietate trebuie sa păstreze un echilibru just intre exigentele interesului general al comunităţii si imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Recurentele reclamante susţin că, dovedind calitatea de persoane îndreptăţite au făcut şi dovada încălcării art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţie.

Reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei în speţă a Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de I.C.C.J. încalcă practica C.E.D.O., exemplificând în acest sens cauzele Petrulian loanovici si Faimblat prin care s-a statuat că se aplică prioritar dispoziţiile Convenţiei deoarece chiar dacă s-ar urma procedura prealabilă, aceasta nu are o finalitate concretă în România, restituirea în naturaă nefiind posibilă in fapt.

Chiar şi în Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte recunoaşte prioritatea Convenţiei, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi faptul că odată ce a fost adoptată de către stat o soluţie, aceasta trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică.

Au mai arătat că actul de expropriere este lipsit de efecte juridice întrucât scopul exproprierii - de utilitate publică - nu a fost atins, pe terenul în cauză nefiind realizate lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, iar pe de altă parte, autorii lor nu au încasat despăgubiri.

Drept urmare, constatarea nevalabilităţii exproprierii terenului în cauză se apreciază de către instanţă în funcţie de legislaţia în vigoare la momentul exproprierii.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel care a confirmat a sentinţa tribunalului, reclamantele au formulat acţiune în revendicare a unui imobil - teren în suprafaţă de 310 mp, preluat de stat de la autorii lor în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 10/1969, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat de stat în perioada de referinţă a legii.

În consecinţă, reclamantele aveau obligaţia de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea imobilului, dar nu au procedat în acest sens.

La această situaţie de fapt, legea a fost corect aplicată, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 din aceeaşi Convenţie, precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Aşadar, în speţă, este necontestat că acţiunea reclamantelor are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În atare situaţie, chestiunea admisibilităţii acţiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.

Reclamantele se află în prima din cele trei situaţii enumerate, adică nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu au depus o notificare unităţii deţinătoare a imobilului.

Deşi nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., considerând astfel că au un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acţiuni, reclamantele nu au invocat în acţiune nicio neconcordanţă a dispoziţiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanţă care să facă aplicabilă direct şi prioritar Convenţia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Nici aplicarea art. 1 Protocolul nr. l din C.E.D.O., prin înlăturarea dispoziţiilor legii speciale, aşa cum solicită reclamantele, nu este posibilă.

În primul rând, trebuie precizat că principiul neretroactivităţii legii civile împiedică analizarea respectării Convenţiei la momentul preluării imobilului, adică la o dată la care România încă nu ratificase Convenţia.

Aşa fiind, criticile din recurs conform cărora preluarea de către stat a imobilului fără utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire - nu a respectat prevederile art. 6 şi art. 1 Protocolul I din Convenţie nu pot fi analizate de Înalta Curte.

Nici încălcarea celor două texte din Convenţie cu ocazia judecării prezentei cauze nu poate fi reţinută.

Astfel, reclamantele nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.

Nedeţinând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluţionare a cauzei se produce sau nu o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamatelor.

De asemenea, faptul că instanţele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantelor de a acţiona în baza dreptului comun, în condiţiile în care nu au urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiţie al reclamantelor, garantat prin art. 6 din Convenţie. Acest text nu garantează dreptul unei persoane, care se adresează justiţiei, de obţine analiza pe fond a tuturor pretenţiilor sale, aşa cum lasă a se înţelege reclamantele.

Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea imobilului şi, dat fiind că acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, problema admisibilităţii acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte în interesul legii.

În realitate, pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului - despre care reclamantele pretind că se află încă în posesia statului - era necesar şi suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului Bucureşti, însoţită de actele doveditoare privind calitatea de persoane îndreptăţite.

Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluţia restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 şi 21 al Legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau tară titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiţia să mai existe în materialitatea lor, să fie libere în sensul legii speciale şi să nu fi fost înstrăinate; pe de altă parte liberul acces la instanţă este asigurat în contextul Legii nr. 10/2001, în termenii art. 26 alin. (3) din legea specială, dar şi avându-se în vedere cele statuate prin Decizia nr. 20/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faptul că Statul Român a înţeles să adopte o lege specială de reparaţie, prin care a stabilit anumite termene şi o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere.

Aşa cum a statuat constant în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - de exemplu în cauza Păduraru contra României - Convenţia nu impune statelor nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.

Art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Aşa fiind, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că reclamantele, neurmând procedura legii speciale, nu se pot adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă şi analiza valabilităţii titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, neformulând notificare, reclamantele şi-au asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, aşa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Cum reclamantele nu au drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun - acţiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acţiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speţă nu face acţiunea admisibilă, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv - sau în primul rând - în situaţia persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001.

Pentru considerentele arătate, decizia instanţei de apel este legală, iar în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii L.P. şi J.L.D. împotriva Deciziei nr. 618/ A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 5641/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 571/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 5653/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5653/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs